Promisiune de vânzare-cumpărare. Înscris autentic. Menţionarea eronată a datei încheierii contractului. Regimul legal al prezumţiilor judiciare. Procedura de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul actului notarial
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata
Index alfabetic: prezumţie judiciară
- înscris autentic
- eroare materială
C.proc.civ., art. 270, art. 285, art. 309 alin. (5), art. 329
C.civ., art. 1669
Legea nr. 36/1995, art. 88, art. 98
Potrivit art.329 coroborat cu art.309 alin.(5) C.proc.civ., prezumțiile judiciare nu sunt admise ca mijloace de probă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4) al art. 309 din cod.
Astfel, data la care contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat de părţi, moment în raport de care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 1669 alin. 2 C.civ., nu poate fi stabilită în baza unei prezumţii simple, judiciare, dedusă de instanţă din faptul că data calendaristică convenită de părţi pentru încheierea contractului, consemnată, în baza acordul părţilor, în cuprinsul înscrisului autentic constatator al promisiunii de vânzare, nu putea fi situată anterior momentului întocmirii şi autentificării promisiunii de vânzare, ci ulterior acestui moment.
Împrejurarea că data calendaristică ce apare ca fiind convenită de părţi pentru îndeplinirea unor obligaţii viitoare, precedă momentului autentificării promisiunii de vânzare, pune în discuție posibilitatea strecurării unei erori materiale în cuprinsul duplicatului eliberat părţilor.
Or, pentru statuarea cu privire la existenţa unei erori materiale strecurate în cuprinsul duplicatului se impun verificări cu privire la menţiunile consemnate în cuprinsul originalului înscrisului constatator al promisiunii de vânzare intervenite între părţi, aflat în arhiva notarului public.
În plus, îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în cuprinsul duplicatului nu se realizează de instanța de judecată, ci de către notarul instrumentator întrucât, presupune verificarea conformităţii duplicatului cu exemplarul original al înscrisului autentic, pentru a se stabili dacă eroarea materială este sau nu strecurată şi în exemplarul original, a cărui rectificare este prioritară.
O astfel de operaţiune, de corectare a erorilor materiale pretins strecurate în cuprinsul înscrisurilor notariale constatatoare ale actelor juridice se realizează în procedura prevăzută de art.88 din Legea nr.36/1995 şi art.218 din Regulamentul de aplicare a legii, aprobat prin Ordinul Ministerului Justiției nr.2333/2013, anume, prin încheiere întocmită de notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părților, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea unor astfel de greșeli.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2518 din 15 decembrie 2022
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată formulată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, la data de 05.02.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea pârâtei să încheie cu acesta contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele înscrise în Cartea funciară nr. x64 Floreşti sub A.1 nr. cad. 64164, cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 313 mp, sub A1.1 nr. cad. 64164-C1, casă din cărămidă acoperită cu ţiglă, compusă din 4 camere, bucătărie, baie, hol, Cartea funciară nr. x65 Floreşti sub A.1 nr. cad. 64165, cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 400 mp, sub A1.1 nr. cad. 64165-Cl, casă familială cu regim de înălţime S+P+M, realizată pe fundaţii continue din beton, structura de rezistenţă din stâlpi din beton armat, planşeu din beton armat peste parter, acoperiş tip şarpantă cu învelitoare din ţiglă, compusă din subsol: pivniţa, parter: bucătărie, baie, camera, terasă livingroom, hol, sas, mansardă: cameră, 2 dormitoare, baie, terasa, Cartea funciară nr. x66 Floreşti, sub A.1 nr. cad. 64166, cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 458 mp, Cartea funciară nr. x67 Floreşti sub A.1 nr. cad. 64167, cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 458 mp, Cartea funciară nr. x68 Floreşti sub A.1 nr. cad. 64168, cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 507 mp, sau, în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act apt de intabulare în cartea funciară; a mai solicitat reclamantul a se dispune intabularea dreptului de proprietate al acestuia în cartea funciară, fără cheltuieli de judecată dacă pârâta nu se va opune la admiterea acţiunii.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile Codului civil şi prevederile Legii nr.7/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 3375 din 09.05.2018, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenței materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Cluj.
2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 15.03.2019, Tribunalul Cluj-Secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă, a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei B. şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtă să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele înscrise în: Cartea Funciară nr. x64, sub A1 nr. cad. 64164, cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 313 mp, sub A1nr. cad. 64164-C1 casă din cărămidă acoperită cu ţiglă, compusă din 4 camere, bucătărie, baie, hol; Cartea Funciară nr. x65 Floreşti sub A1 nr. cad.1 cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 400 mp, sub A1.1 nr. cad. 64165-C1 casă familială cu regim de înălţime S+P+M realizată pe fundații continue din beton, structura de rezistenţă din stâlpi din beton armat, planșeu din beton armat peste parter, acoperiș tip şarpantă cu învelitoare din țiglă, compusă din subsol: pivnița, parter: bucătărie, baie, camera, terasă, living room, hol, sas, mansardă: cameră, 2 dormitoare, baie, terasa; Cartea Funciară nr. x66 Floreşti sub Al nr. cad.2 cu destinaţia curţi construcţii cu suprafaţa de 458 mp; Cartea Funciară nr. x68 Floreşti sub A1, nr. cad. 64168 cu destinaţia curţi construcţii, pentru preţul de 125.000 Euro, din care a rămas un rest de preţ neachitat de 5.000 Euro, iar, în caz de refuz, sentinţa va ține loc de act apt de intabulare în CF; a dispus întabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de cumpărare; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 9.355 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 60/A din 19.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 134 din 15.03.2019, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă, pe care a menţinut-o.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 60/A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, a declarat recurs pârâta.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin.(l) pct.8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 60/A/2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, casarea, în întregime, a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a prezentat situaţia de fapt a litigiului, iar cu privire la decizia atacată a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material avute în vedere la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv art. 1669 alin. (2) coroborat cu art. 2552 alin. (1) C.civ., art. 1266 şi art. 1268 C.civ., art. 270, art. 309 alin. (5) şi art. 329 C.proc.civ., iar în ceea ce priveşte soluţionarea fondului cauzei au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 1669 C.civ.
Recurenta a arătat că, potrivit dispoziţiilor art.1669 alin. (2) C.civ., dreptul la acţiune având ca obiect obligaţie de a face, respectiv de a încheia contractul promis, se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. Or, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat la data de 31.07.2016, dată menţionată în cuprinsul actului autentic de care se prevalează reclamantul în promovarea prezentei acţiuni.
Potrivit art.270 C.proc.civ., înscrisul autentic este însoțit de o puternică prezumție de autenticitate şi de validitate cu privire la constatările făcute personal de către cel care 1-a întocmit, iar dacă se contestă autenticitatea ori faptele care intră în puterea prezumţiei, sarcina probei revine părţii care le contestă.
Contractul încheiat în cauză nu a fost declarat fals, prin urmare, prezumţia de autenticitate şi validitate operează faţă de orice persoană şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care îl evocă cu privire la tot ce intră în domeniul autenticității, astfel cum dispune art.269 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ. până la declararea sa ca fals.
A mai susţinut recurenta că, în măsura în care s-ar admite varianta că în cuprinsul actului s-a strecurat o eroare materială, exista posibilitatea rectificării acestui înscris, respectiv îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul acestui act, care se putea face de către notarul public în temeiul art.87 din Legea nr. 36/1995 şi a art.218 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale, din oficiu ori la cererea părţilor; însă, această operaţiune de îndreptare a erorii materiale şi de corectare a datei cuprinse în contract, ca şi data până la care trebuia încheiat contractul autentic de vânzare cumpărare, nu s-a realizat până în prezent şi nici nu au fost întreprinse demersuri în acest sens.
Prin urmare, recurenta a opinat că singura dată care poate fi luată în considerare pentru a se stabili dacă a intervenit sau nu prescripţia dreptului material la acţiune este data cuprinsă în actul autentic, iar orice interpretare a acestei clauze contractuale este inadmisibilă, deoarece, în cazul actelor autentice, neînscrise în fals, nu se pot utiliza prezumţii ori administra probe testimoniale în contra acestora, pentru a determina o altă dată, diferită decât cea menţionată, care teoretic ar reprezenta voinţa părţilor.
Pentru a stabili data corectă până la care trebuia încheiat contractul de vânzare, dată de la care trebuia calculat începutul termenului de prescripţie, instanţa de apel a utilizat, în mod nelegal, prezumţii, chiar dacă în cuprinsul motivării a susţinut că nu este vorba despre prezumţii, ci despre interpretarea clauzelor contractuale. Instanţa a prezumat că anul este greşit, fără a avea un indiciu în acest sens, încălcând dispoziţiile art.309 alin. (5) C.proc.civ., care prevăd că nu se poate admite proba cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, şi cele ale art.329 C.proc.civ., în sensul că prezumțiile judiciare pot fi primite doar dacă legea admite dovada cu martori.
Astfel, instanţa de apel a stabilit, în mod nelegal, că anul în care trebuia încheiat contractul este greşit, iar anul corect care trebuia menţionat în contract este anul 2017. Prima instanţă a reţinut faptul că intenţia părţilor a fost aceea ca să încheie contractul de vânzare-cumpărare până la data de 31.07.2017, interpretare pe care instanţa de apel şi-a însușit-o.
Recurenta a susţinut că stabilirea de către instanţa de apel al unui alt an, diferit de cel prevăzut în contract, reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie. Faptul că instanţa de apel a stabilit, din propria iniţiativă, data care ar trebui să fie avută în vedere reprezintă o imixtiune a judecătorului într-un contract autentic încheiat între părţi, imixtiune ce reprezintă o interpretare nepermisă a clauzelor contractuale.
Instanţa de apel a mai reţinut că părţile au convenit asupra obligaţiei de notificare cu cel puţin 15 zile înainte de termenul fixat pentru semnarea actului, însă, nu a mai analizat şi interpretat faptul că această notificare nu a avut loc, sens în care data de 31.07.2017, ca dată a încheierii contractului, nu poate fi considerată ca fiind avută în vedere de părţi pentru încheierea contractului, din moment ce reclamantul nu a încercat să rectifice actul autentic şi nici nu a notificat-o pe pârâtă cu cel puţin 15 zile înainte termenul fixat pentru semnarea contractului, pentru a se prezenta la un notar public în vederea încheierii actului autentic.
Recurenta a mai arătat că, într-adevăr, data menţionată în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare este anterioară încheierii antecontractului, însă o interpretare cu privire la eroarea materială intervenită asupra lunii şi anului determină faptul ca clauzele contractuale să îşi producă efectele, iar, în ambele ipoteze, contractul ar fi trebuit încheiat după data încheierii antecontractului, nicidecum anterior.
Instanţa de apel nu a luat în considerare regulile subsidiare de interpretare a clauzelor contractuale, în sensul în care, dacă contractul rămâne neclar în urma utilizării regulilor generale de interpretare, atunci el va trebui interpretat în favoarea celui care se obligă, potrivit principiului in dubio pro reo, iar prin aplicarea greşită dispoziţiile legale privind interpretarea clauzelor contractuale şi stabilirea unei alte date a încheierii contractului, a modificat contractul într-o manieră nepermisă de normele legale.
Prin acest mod de soluţionare a cauzei, prima instanţă a ignorat principiul forţei obligatorii a contractului, care presupune obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul, executare care trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite, respectiv să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părţi.
Recurenta a mai susţinut că decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art.1699 C.civ., având în vedere că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de normele legale în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, întrucât nu s-a făcut dovada refuzului din partea pârâtei de a încheia contractul, iar simplul fapt al neîncheierii contractului nu este în măsură să conducă la o asemenea interpretare, cu atât mai mult cu cât nu există o notificare din partea reclamantului pentru ca pârâta să se prezente la un notar în vederea încheierii contractului, obligaţie asumată de către promitentul cumpărător prin antecontractul încheiat.
O condiţie esențială de admisibilitate a unei astfel de acţiuni o reprezintă existenţa refuzului nejustificat al uneia dintre părţi de a-şi îndeplini obligaţia, asumată prin antecontract, de a se prezenta la notar în vederea încheierii actului în formă autentică, refuz nejustificat ce poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, condiţie care, însă, nu a fost îndeplinită în cauză, deoarece reclamantul nu a făcut dovada acestui refuz din parte promitentului-vânzător.
Prin urmare, recurenta a opinat că au fost aplicate greşit prevederile art.1669 C.civ., întrucât, pentru a putea să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, instanţa trebuia să constate că, din probele administrate în cauză reiese existenţa unui refuz expres şi nejustificat al pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, refuz care nu poate fi dedus din simpla neîncheiere a contractului în formă autentică, ci era necesar să se dovedească faptul că, deşi promitentul vânzător a fost notificat în vederea prezentării la notarul public, pentru perfectarea vânzării, acesta a refuzat nejustificat să îşi îndeplinească această obligaţie.
Concluzionând, recurenta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, potrivit art.1699 C.civ., instanţa de apel oferind o interpretare eronată a acestor dispoziţii legale, iar din probele administrate reiese că nu s-a făcut dovada achitării reale a preţului şi nici a sumei de 5000 euro, reprezentând diferenţa de preţ, taxe şi impozite datorate bugetului local.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant, care nu a formulat întâmpinare.
II. Soluția şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Subsumat criticii de nelegalitate întemeiate pe art.488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., partea pârâtă pretinde soluționarea greșită de către instanțele de fond a excepției prescripției dreptului de a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, drept recunoscut de art.1669 C.civ.
Soluţionarea greşită a excepţiei a fost cauzată, potrivit părții pârâte, de calcularea termenului de prescripție de la data de 31.07.2017, stabilită de instanţele de fond prin aplicarea eronată a regulilor de interpretare a contractului prevăzute la art.1266 și 1268 alin.(3) C.civ. şi, nepermis, a unei prezumții judiciare, nu de la data de 31.07.2016 convenită de părți și consemnată în înscrisul notarial constatator al promisiunii de vânzare, sub motiv că anul indicat ar fi rezultatul unei greșeli materiale.
Critica este fondată.
Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că părțile litigante au încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr.2602 din 24.08.2016 de către Biroul Individual Notarial X., prin care au convenit să vândă și să cumpere imobilele descrise în cuprinsul actului până la data 31.07.2016, respectiv că, prin cererea dedusă judecății, transmisă prin scrisoare recomandată la data de 31.01.2018, partea reclamantă a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, pe temeiul art.1669 alin.(1) C.civ., invocând refuzul nejustificat al părţii pârâte de a încheia contractul.
Dreptul părţii reclamante la acțiune se prescrie, potrivit alin.(2) al normei juridice menţionate, în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat, partea pârâtă invocând, în raport de momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, ca fiind intervenită prescripţia.
La judecata în fond a cauzei, instanțele au reținut că termenul de prescripţie de 6 luni a început să curgă în data de 31.07.2017, apreciată a fi, în realitate, data convenită de părţi pentru încheierea contractul prin promisiunea de vânzare, nu data de 31.07.2016 consemnată în cuprinsul înscrisului notarial constatator al promisiunii, cum eronat pretinde partea pârâtă, şi că, astfel, termenul s-a împlinit în data de 31.01.2018, data înregistrării cererii de chemare în judecată.
S-a argumentat că data stabilită pentru începutul cursului prescripţiei, 31.07.2017, se impune ca o concluzie logico-juridică dedusă din faptul că promisiunea de vânzare a fost autentificată de notarul instrumentator la data de 24.08.2016, ce succedă datei de 31.07.2016 menţionate în cuprinsul înscrisului constatator al promisiunii de vânzare-cumpărare şi, deopotrivă, din interpretarea clauzelor promisiunii de vânzare, potrivit regulilor prevăzute de art.1266 și 1268 alin.(3) C.civ.
Astfel formulată concluzia, rezultă că data la care contractul trebuia încheiat de părţi a fost stabilită la judecata în fond a cauzei în baza unei prezumții simple, judiciare, consecința unui raționament logic potrivit căruia data calendaristică convenită de părţi pentru încheierea contractului nu putea fi situată în trecut, adică anterior momentului întocmirii şi autentificării promisiunii de vânzare, 24.08.2016, ci ulterior acestui moment, raționament ce, în opinia judecătorilor fondului, are puterea de a naște probabilitatea indicării greșite de către notarul instrumentator în cuprinsul înscrisului, din obișnuită, a anului de la momentul autentificării înscrisului, 2016, în loc de anul 2017.
Prezumția judiciară menţionată nu putea fi folosită, însă, pentru a înlătura menţiunea referitoare la acest fapt consemnată, în baza acordul părţilor, în cuprinsul înscrisului autentic constatator al promisiunii de vânzare.
Aceasta, întrucât, potrivit art.329 coroborat cu art.309 alin.(5) C.proc.civ., prezumțiile judiciare nu sunt admise ca mijloace de probă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4) al art. 309 din cod, a căror incidență nu a fost pretinsă în procesul pendinte.
Totodată, îndreptarea erorilor materiale ce se pretinde că sunt strecurate în cuprinsul actelor notariale nu pune în discuţie aplicarea de către instanţa de judecată a regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art.1266-1269 C.civ.
Această operaţiune, de interpretarea a contractului conform regulilor prevăzute de normele de drept menţionate, are ca scop stabilirea exactă a conținutului actului juridic, astfel cum acesta a fost constatat îndeplinit şi citit părţilor de notarul instrumentator şi nu corectarea consemnărilor făcute de acesta în cuprinsul înscrisului constatator al actului.
Astfel, art.1266 C.civ., la care face trimitere instanța de apel, impune ca interpretarea contractului să se facă după voința concordată a părților, nu după sensul literal al termenilor folosiți, ceea ce presupune că în redactarea înscrisului constatator s-au folosit termeni juridici improprii ori susceptibili de înţelesuri diferite, ceea ce nu s-a pretins în privinţa promisiunii de vânzare supuse examinării. Pe de altă parte, regula prevăzută la art.1268 alin.(3) C.proc.civ., indicată de aceeaşi instanţă, urmăreşte înlăturarea pericolului lipsirii unei clauze de efecte juridice, fapt ce impune a se verifica dacă înțelesul acesteia se dezvăluie fără probleme sau, după caz, dacă părțile convin să-i dea un anumit înțeles, ceea ce, iarăși, nu s-a invocat în litigiul pendinte.
În speţă, necontestat, actul juridic intervenit între părți la data de 24.08.2016, promisiunea de vânzare cumpărare, este consemnat într-un înscris autentic ale cărui menţiuni au puterea doveditoare conferită de art.270 C.proc.civ., ce nu a fost contestată în prezentul litigiu.
Duplicatul înscrisului original depus în copie la dosarul cauzei de partea reclamantă în dovedirea pretenției deduse judecății, la pct. II – Obiectul, cuprinde menţiunea referitoare la data calendaristică convenită de părţi pentru încheierea contractul, anume 31.07.2016.
Împrejurarea că data calendaristică menţionată, ce apare ca fiind convenită de părţi pentru îndeplinirea unor obligaţii viitoare, precedă momentului autentificării promisiunii de vânzare, pune în discuție, evident, posibilitatea strecurării unei erori materiale în cuprinsul duplicatului.
Duplicatele, prin definiţie, sunt exemplare ale înscrisului original al actului juridic intervenit între părţi ce se întocmeşte, potrivit art.98 din Legea notarilor publici şi a activității notariale nr.36/1995, într-un singur exemplar original şi se păstrează în arhiva notarului public.
Totodată, duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice eliberate în condiţiile legii, potrivit art.285 C.proc.civ., înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere doveditoare ca şi acesta, putând fi administrate de părţi ca mijloace de probă în procesul civil.
Prin urmare, pentru statuarea cu privire la existenţa unei erori materiale strecurate în cuprinsul duplicatului se impun verificări cu privire la menţiunile consemnate în cuprinsul originalului înscrisului constatator al promisiunii de vânzare intervenite între părţi la data de 24.08.2016, după care a fost eliberat duplicatul, original aflat în arhiva notarului public.
În plus, îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în cuprinsul duplicatului nu se realizează de instanța de judecată, ci de către notarul instrumentator întrucât, presupune verificarea conformităţii duplicatului cu exemplarul original al înscrisului autentic, pentru a se stabili dacă eroarea materială este sau nu strecurată şi în exemplarul original, a cărui rectificare este prioritară.
O astfel de operaţiune, de corectare a erorilor materiale pretins strecurate în cuprinsul înscrisurilor notariale constatatoare ale actelor juridice se realizează în procedura prevăzută de art.88 din Legea nr.36/1995 şi art.218 din Regulamentul de aplicare a legii, aprobat prin Ordinul Ministerului Justiției nr.2333/2013, anume, prin încheiere întocmită de notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părților, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea unor astfel de greșeli.
Folosirea procedurii notariale prevăzute în acest scop se impune în cauza pendinte cu atât mai mult cu cât un al doilea duplicat al înscrisului autentic original întocmit la 24.08.2016, depus în copie la dosar, în recurs, consemnează o altă dată calendaristică convenită de părţi pentru încheierea contractului, diferită de cea menţionată în duplicatul depus de partea reclamantă, anume 30.06.2016.
În fine, potrivit celorlalte înscrisuri noi depuse în recurs, se constată că în privința împrejurărilor în care a fost încheiată şi autentificată promisiunea de vânzare în data de 24.08.2016, Parchetul de pe lângă Curtea de apel Cluj a dispus începerea urmăriri penale sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni (camătă, fals intelectual, înșelăciune, complicitate la fals intelectual, uz de fals și complicitate la înșelăciune), prin ordonanța din 15.09.2020.
În atare condiții, cum chestiunea litigioasă privind data convenită de părţi prin promisiunea de vânzare până la care trebuia încheiat contractul, esențială din perspectiva examinării soluției asupra prescripției, a fost stabilită la judecata în fond a cauzei prin aplicarea, greșit, a unei prezumții simple şi a regulilor de interpretare a contractului mai sus arătate şi cum duplicatele înscrisului original autentificat de notarul instrumentator sub nr.2602 din 24.08.2016 consemnează în cuprinsul lor menţiuni diferite relative la această dată calendaristică, 30.06.2016 și 31.07.2016, instanţa de recurs se află în imposibilitate să exercite controlul judiciar în privința conformității hotărârii atacate cu regulile de drept relative la prescripţie, conform art.480 alin.(3) C.proc.civ.
Pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea celorlalte critici formulate de partea pârâtă prin memoriul de recurs, Înalta Curte, în temeiul art.496 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare, instanţa de trimitere va dispune, din oficiu, administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru verificarea conținutului înscrisului notarial original şi a conformităţii duplicatelor eliberate părţilor şi, deopotrivă, pentru verificarea faptului pronunţării sau nu de către notarul instrumentator a unei încheieri de îndreptare a erorii materiale pretins strecurate în cuprinsul acestor înscrisuri, urmând a statua asupra valabilității clauzei prin care părţile au convenit cu privire la data încheierii contractului, prin promisiunea de vânzare autentificată la data de 24.08.2016.
În evaluarea probatoriilor ce vor fi administrate, instanţa va hotărî, motivat în fapt şi în drept, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, după caz, asupra fondului pretenției deduse judecăţii, prin examinarea, sub formă de apărări, şi a celorlalte critici de nelegalitate invocate de partea pârâtă prin memoriul de recurs.