S-au luat în examinare apelurile formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, privind şi pe intimata persoană vătămată Ministerul Educaţiei Naţionale.
La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, a răspuns apelantul intimat inculpat A., personal şi asistat de apărători aleşi, avocat B., cu împuternicire avocaţială nr. x din data de 25 septembrie 2022 (aflată la dosar vol. II), avocat C., cu împuternicire avocaţială nr. x din data de 22 august 2022 (aflată la dosar vol. I) şi de avocat D., cu împuternicire avocaţială nr. x din data de 22 august 2022 (aflată la dosar vol. I), lipsind intimata persoană vătămată Ministerul Educaţiei Naţionale.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
În conformitate cu dispoziţiile art. 369 alin. (1) din C. proc. pen., s-a procedat la înregistrarea desfăşurării şedinţei de judecată cu mijloace tehnice, stocarea datelor realizându-se în memoria calculatorului.
S-a făcut referatul cauzei de către magistratul-asistent, care a învederat următoarele:
- cauza are ca obiect apelurile formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A.. împotriva sentinţei penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2018, privind şi pe intimata Ministerul Educaţiei Naţionale;
- La data de 14 februarie 2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
Având în vedere că termenul a fost acordat în vederea audierii apelantului intimat inculpat A., Înalta Curte – Completul de 5 Judecători a pus în vedere reprezentantului Ministerului Public să îşi precizeze poziţia privind momentul punerii în discuţie a cererii formulate.
Reprezentantul Ministerului Public a arătat că va formula concluzii asupra cererii de sesizare ulterior audierii inculpatului.
Prealabil audierii apelantului intimat inculpat A., apărătorul ales, avocat C., cu încuviinţarea instanţei, a formulat o cerere de probatorii, solicitând administrarea probei cu înscrisuri relevante cu privire la momentul la care s-a consumat presupusa faptă.
În acest sens, a solicitat a se constata relevanţa şi utilitatea a două categorii de mijloace de probă.
O primă categorie o reprezintă copia legalizată, în original, a Actului adiţional nr. x/2009 la contractul nr. x din 30 aprilie 2004 ce poartă atât semnătura cât şi ştampila originală a notarului, act cu referire la care apelantul inculpat A. a susţinut că a fost descoperit de curând, între cele două termen de judecată, în arhiva sa personală.
Acest înscris este relevant soluţionării cauzei deoarece plasează momentul existenţei actului adiţional nr. x/2009 înainte de data de 10 iulie 2009.
Apărătorul ales a arătat că s-au făcut demersuri suplimentare, constând în emiterea unei adrese către biroul notarial care a realizat copia legalizată pentru precizarea dacă această copie există, dacă a fost realizată la biroul notarial.
Urmare a adresei apărătorului ales, biroului notarial a arătat că este vorba de un act ce putea fi distrus după trecerea unui termen de 3 ani, răspuns însoţit şi de dovada că arhiva a fost distrusă, precum şi de dovada de la Arhivele Naţionale a distrugerii securizate, cu menţiunea răspunsului Biroului Notarial în sensul că semnătura de pe copia legalizată îi aparţine notarului ce funcţionează şi în prezent acolo.
La interpelarea Preşedintelui Completului de 5 Judecători, apărarea a arătat că nu a fost păstrată o copie electronică a acestui document, cu precizarea că relaţiile comunicate au avut loc prin intermediul corespondenţei electronice cu biroul notarial.
O a doua categorie o reprezintă o expertiză extrajudiciară.
Susţinând utilitatea acestei probe cu referire la motivele de apel formulate, apărătorul a arătat că a solicitat expertului parte din faţa primei instanţe să efectueze un calcul al eventualului prejudiciu, cu menţiunea că înscrisul solicitat a fi încuviinţat cuprinde doar două tabele.
Pentru aceste motive, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat C., a solicitat încuviinţarea cererii de probe, astfel cum a fost formulată, iar la solicitarea instanţei, înainte de a fi depuse la dosarul cauzei, au fost puse la dispoziţia reprezentantului Ministerului Public.
Pentru a da posibilitatea reprezentantului Ministerului Public de a lua la cunoştinţă de conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei în şedinţă publică de către apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători a dispus suspendarea şedinţei.
La reluare, la apelul nominal, făcut în şedinţă publică, a răspuns apelantul intimat inculpat A. personal şi asistat de apărători aleşi, avocat B., avocat C. şi avocat D., lipsind intimata persoană vătămată Ministerul Educaţiei Naţionale.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul asupra cererii de încuviinţare a probei cu înscrisuri formulată de apelantul intimat A. a solicitat respingerea acesteia, arătând că înscrisul prezentat este o copie a unei alte copii legalizate a actului adiţional şi precizând că ştampila notarului care ar fi legalizat copia este diferită de ştampila reală a notarului, anume cea aplicată pe adresa prin care a răspuns societăţii de avocatură, iar semnătura notarului este total diferită.
Mai mult decât atât, a arătat că acuzarea vizează falsificarea acestui act adiţional, motiv pentru care proba propusă nu aduce nimic concret în plus, în opinia sa, fiind vorba de actul folosit de martorul E. în faţa instanţei pentru a obţine din partea Ministerului Educaţiei Naţionale renunţarea la proces.
Raportat la raportul de expertiză extrajudiciară solicitat de apelantul intimat inculpat A., reprezentantul Ministerului Public a arătat că se opune încuviinţării acestuia şi a susţinut că raportul presupune simple calcule, ce pot fi făcute de oricine. De asemenea, a învederat că expertul parte a avut ocazia de a-şi expune punctul de vedere la momentul la care s-a efectuat expertiza în faţa instanţei de fond.
În replică, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat C., a arătat că înscrisurile solicitate a fi încuviinţate nu sunt cele originale, ci copii pentru uzul reprezentantului Ministerului Public.
Deopotrivă, apărarea a învederat că reprezentantul Ministerului Public a făcut o confuzie între copia care se află la dosarul cauzei şi această copie legalizată.
Pe de altă parte, a arătat că pe ştampila notarului se face menţiunea că este vorba de o copie legalizată parţială, ce nu cuprinde şi partea finală cu semnăturile şi avizele direcţiilor de specialitate.
Prin urmare, cu privire la această primă chestiune la care a făcut referire reprezentantul Ministerului Public, apărătorul inculpatului A. a precizat că acest înscris nou pe care îl deţine în original, ce poartă o ştampilă diferită faţă de momentul actual al biroului notarial, nu dovedeşte cele susţinute de parchet.
În ce priveşte relevanţa înscrisului nou, s-a susţinut că acesta plasează, în timp, o anumită activitate într-un moment diferit faţă de cel reţinut de prima instanţă – septembrie 2009. Totodată, un alt aspect care se tinde a fi dovedit cu acest înscris nou, este lipsa de realitate a declaraţiilor martorilor pe baza cărora a fost fundamentată soluţia de condamnare.
Cu privire la expertiza extrajudiciară, apărătorul apelantului inculpat a precizat că expertul parte nu putea să efectueze aceste calcule în faţa primei instanţe, întrucât obiectivul unic încuviinţat de instanţă a constat în stabilirea sumei fixe a chiriei, fiind respins obiectivul referitor la calculele privind facilităţile şi investiţiile.
Faţă de susţinerile reprezentantului Ministerului public, şi precizările apărătorului inculpatului A., Preşedintele Completului de 5 Judecători a dispus ca apărarea să prezinte reprezentantului Ministerului Public originalul înscrisului propus a fi încuviinţat.
Reprezentantul Ministerului Public, după ce i-a fost prezentat originalul înscrisului propus a fi încuviinţat, a arătat că într-adevăr această copie poate fi originalul copiei legalizate, aspect ce nu conduce însă la modificarea concluziilor sale, având în vedere diferenţele de ştampilă şi de semnătură ale notarului public.
Pe de altă parte, a învederat că adresele de la Arhivele Naţionale nu prezintă relevanţă întrucât nu este menţionat numărul actului distrus, ci doar faptul că s-a procedat la distrugerea unor acte ce proveneau de la biroul notarial.
Cu referire la raportul la expertiză, reprezentantul Ministerului Public a învederat că apărarea, prin precizările făcute a arătat că a procedat la extinderea obiectivelor expertizei în cadrul unei expertize extrajudiciare, astfel încât expertul a putut să răspundă şi la ceea ce nu a cerut instanţa de fond care, la termenul din data de 30 ianuarie 2023, a respins cererea de încuviinţare a efectuării unui supliment la raportul de expertiză.
După deliberare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, a admis, în parte, proba cu înscrisuri solicitate de apărătorul intimatului inculpatul A., respectiv înscrisul provenind de la cabinetul notarial.
Totodată, a fost respinsă ca nefiind utilă soluţionării prezentei cauze proba cu expertiza extrajudiciară şi punctul de vedere al expertului întrucât raportul de expertiză extrajudiciară depăşeşte cele stabilite de instanţa de fond la momentul încuviinţării probei cu expertiză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a încuviinţat depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor ce provin de la cabinetul notarial şi a dispus restituirea înscrisurilor constând în expertiza extrajudiciară.
Având în vedere poziţia exprimată în cauză, în sensul că doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (4), raportare la dispoziţiile art. 378 alin. (1) şi art. 382 C. proc. pen., cu referire la art. 110 alin. (1) - (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători a procedat la audierea apelantului intimat inculpat A., acestuia fiindu-i adresate întrebări de către instanţă şi de reprezentantul Ministerului Public.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat ori excepţii de invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a acordat cuvântul reprezentantul Ministerului Public pentru susţinerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Reprezentantul Ministerului Public a făcut referire la istoricul modificării legislative cu privire la situaţia prescripţiei speciale în România, mai exact asupra Deciziei nr. 358/2022 pronunţată de Curtea Constituţională, decizie, care, în opinia sa, nu a fost niciodată în vigoare.
La interpelarea Preşedintelui Completului de 5 Judecători, a arătat că în prezenta cauză este incidentă prescripţia specială, aspect constatat şi de către instanţa de apel, coroborat şi cu faptul că apelantul intimat inculpat A. a solicitat continuarea procesului penal.
Raportat la parcursul modificărilor legislative, reprezentantul Ministerului Public a învederat că înainte de publicarea deciziei nr. 358 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, la data de 9 iunie 2022, deci înainte ca această decizie să poată produce efecte, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 71/2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022 a fost modificat art. 155 alin. (1) din C. pen.
Prin urmare, instanţele române sunt chemate să aplice considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale a României care nu a fost niciodată în vigoare, motiv pentru care această decizie nu poate fi aplicată ca lege penală mai favorabilă.
De asemenea, reprezentantul Ministerului Public a precizat în că Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod eronat, a avut în vedere şi decizia din cauza Tarico II, deşi situaţia concretă din România este diferită de cea din Italia în ceea ce priveşte accesibilitatea, claritatea şi previzibilitatea dispoziţiilor legale şi a interpretării lor.
Astfel, situaţia persoanelor care au săvârşit infracţiuni în Italia ce au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei Tarico II a vizat modificarea şi agravarea condiţiilor de tragere la răspundere penală a acestora după momentul săvârşirii faptei, pe parcursul procesului penal, prin agravare, respectiv mărirea termenului de prescripţie.
Or, situaţia de faţă este diametral opusă, întrucât în niciun caz persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul României nu li s-a agravat situaţia pe parcursul desfăşurării procesului penal, avându-se în vedere menţinerea aceleiaşi situaţii de la momentul săvârşirii faptei şi ulterior.
Ministerul Public a arătat că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile de corupţie, a celor asimilate infracţiunilor de corupţie şi spălarea banilor, ci a tuturor infracţiunilor din C. pen. cu excepţia celor imprescriptibile.
Totodată, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că această înlăturare a termenului special de prescripţie nu reprezintă voinţa legiuitorului constituant sau delegat (de altfel legiuitorul delegat a acţionat imediat după pronunţarea deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi anterior publicării ei).
În al doilea rând, reprezentantul Ministerului Public a făcut referire şi la faptul că legătura cu dreptul uniunii europene este dată de obiectul cauzei, respectiv săvârşirea unor infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni pe care România s-a obligat să le combată, aspecte constatate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, atât în Ordonanţa Curţii din 07 noiembrie 2022, pronunţată în cauza S.C. F. S.A., la paragrafele 91-94, cât şi în cauza Euro Box Promotion din 2021.
Necesitatea interpretării dreptului uniunii europene rezultă din imposibilitatea României de a-şi îndeplini aceste obiective asumate, motiv pentru care reprezentantul Ministerului Public a considerat că dacă s-ar da eficienţă aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, aşa cum a fost lămurită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi hotărârii prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept nr. 67 din 25 octombrie 2022, s-ar ajunge atât la impunitate sistemică, cât şi la neîndeplinirea obligaţiilor pe care România şi le-a asumat.
Prin urmare, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2 şi 3 din Legea 340/2009, iar în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, a solicitat sesizarea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu cele 4 întrebări şi, în subsidiar, suspendarea cauzei.
În egală măsură, a solicitat să se aibă în vedere jurisprudenţa instanţelor naţionale care au sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în două cauze aflate în calea de atac a apelului având ca obiect infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, respectiv abuz în serviciu (dosar nr. x/2018), şi infracţiuni de evaziune fiscală şi spălarea banilor (dosar x/2018) şi a precizat că poate depune la dosarul cauzei hotărârile la care a făcut referire.
Preşedintele Completului de 5 Judecători nu a apreciat necesară depunerea acestor înscrisuri la dosarul cauzei, având în vedere faptul că sunt publice în sistemul de jurisprudenţă al instanţelor accesibil şi Înaltei Curţi.
Apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat D., având cuvântul asupra cererii formulate de reprezentantul Ministerului Public de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a arătat că în situaţia de faţă, chiar dacă este vorba de o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este obligatorie, pe de o parte, dacă nu este necesară în pronunţarea unei soluţii în cauză, iar pe de altă parte, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 267 din TFUE şi dispoziţiile art. 2 din Legea 340/2009.
Sub un prim aspect, apărarea a susţinut că în materia prescripţiei răspunderii penale, pronunţarea unei soluţii nu este condiţionată de sesizarea instanţei europene, pentru că, în cauză, problema prescripţiei se pune inclusiv din perspectiva împlinirii termenului general, în raport cu data la care s-au formulat acuzaţii împotriva apelantului intimat inculpat A. şi în raport cu momentul consumptiv, reţinut de către prima instanţă de judecată, respectiv perioada septembrie 2009 – octombrie 2017, dată la care a fost atribuită calitatea de suspect.
Aşadar, termenul general de prescripţie a răspunderii penale şi prescripţia pot fi evaluate independent de dezlegările Curţii Constituţionale a României.
Cu referire la condiţiile de admisibilitate, apărarea a precizat că în speţă nu suntem în prezenţa un conflict între normele naţionale şi normele unionale. În acest context a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene evocată de către Ministerul Public, respectiv cauza Tarico I, paragraful 123, în cuprinsul căreia s-a stabilit că gestionarea termenului şi a modului de calcul a termenului de prescripţie reprezintă atributul autorităţilor naţionale.
Or, prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale a României, inclusiv prin hotărârea prealabilă pentru dezlegarea problemei de drept, decizia 67 din 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a fost înlăturat termenul de prescripţie care să conducă la un conflict cu reglementare europeană, ci s-a constatat că pentru o perioadă de timp, nu au existat cauze întreruptive de prescripţie.
Mai mult, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat D., a apreciat că prin această sesizare se tinde la promovarea unei veritabile căi de atac împotriva unei hotărâri definitive şi obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Practic, Ministerul Public tinde să transforme Curtea de Justiţie a Uniunii Europene într-o instanţă de drept comun care să cenzureze dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a evaluat inclusiv conformitatea cu dreptul european.
Mai mult, a susţinut apărătorul inculpatului, Ministerul Public tinde în mod artificial la înlăturarea de la aplicare a unui principiu fundamental al dreptului european, prevăzut de dispoziţiile art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv sub aspectul retroactivităţii sale, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE.
În ceea ce priveşte chestiunea subsidiară, respectiv cea de suspendare a judecăţii cauzei ca urmare a sesizărilor deja dispuse de Curtea de Apel Braşov a solicitat a se constata că această suspendare are un caracter facultativ (art. 267 şi art. 268 din C. proc. pen., cât şi TFUE şi dispoziţiile art. 2 din Legea 340/2009 nu instituie o obligaţie în sarcina instanţei de judecată).
Singurul temei legal care ar putea fi invocat este C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor generale de la art. 2 alin. (2), respectiv art. 413 alin. (11) din C. proc. civ., care instituie o cauză de suspendare facultativă atunci când există deja o cerere de sesizare admisă a Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, text nu este însă aplicabil în cauză, atât timp cât există dispoziţii exprese în materia suspendării.
Din acest motiv, a apreciat că ar trebui aplicate cu prioritate normele care sunt incidente în cauză.
Mai mult, nici din perspectiva oportunităţii, o astfel de suspendare nu ar trebui să se impună, întrucât, câtă vreme în jurisprudenţa constantă a tuturor instanţelor de judecată, mai puţin cea invocată de către Ministerului Public au fost respinse aceste cereri de sesizare şi suspendare în mod direct, nici cererea cu caracter accesoriu, adiacentă unei sesizări deja realizate nu ar trebui să fie aplicată.
Nu în ultimul rând, apărarea a solicitat a se constata că în cauză nu este incidentă ipoteza premiselor evocate de către Ministerul Public raportat la cauza Euro Box.
În realitate, a susţinut apărătorul inculpatului, chestiunea dezlegărilor date de către Curtea Constituţională a României a fost stabilită în final, în mod definitiv, printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în exercitarea rolului său constituţional.
Pentru aceste motive, apărarea a formulat concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile evocate anterior, iar, în ceea ce priveşte cererea subsidiară de suspendare, ca urmare a sesizării deja realizate de Curtea de Apel Braşov a solicitat respingerea ca neîntemeiată.
În completare, reprezentantul Ministerului Public a arătat că nu a formulat o cerere subsidiară de suspendare, aceasta fiind legată de prezenta cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători a arătat că deciziile date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sunt cele care clarifică interpretarea dreptului uniunii atunci când instanţele au dubii referitoare la chestiunile ce ţin de rezolvarea unui litigiu.
În acelaşi timp, chestiunile care ţin de interpretarea dreptului uniunii europene sunt chestiuni supuse, în primă instanţă, dacă nu există dubii asupra acestora, instanţelor naţionale, atunci când acestea sunt sesizate cu o anumită interpretare. Sesizarea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene intervine în ipotezele în care instanţele au dubii în ceea ce priveşte textele a căror interpretare li se solicită, sau atunci când această interpretare a fost dată de către alte organisme şi se încearcă aplicarea ei în instanţele de judecată, situaţie fără incidenţă în prezenta cauză.
Având în vedere că regulile de drept sunt clare pentru instanţa de judecată, inclusiv din perspectiva interpretării în conformitate cu dreptul european şi având în vedere că specificul acestei cauze este, aşa cum a precizat şi reprezentantul Ministerului Public, oarecum diferit de cel al cauzelor în care a fost deja sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători respinge cererea de sesizare şi, totodată, cererea de suspendare a cauzei în raport de sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a declarat terminată cercetarea judecătorească şi a acordat cuvântul în dezbateri, în ordinea prevăzută de lege.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului formulat şi desfiinţarea, în parte, a sentinţei apelate, în raport de criticile formulate.
Sentinţa penală a fost criticată pentru netemeinicie sub aspectul înlăturării dispoziţiilor art. 309 din C. pen. din încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, considerând că fapta nu a produs consecinţe deosebit de grave, pronunţând o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere şi a omis să aplice pedeapsa complementară prevăzute de dispoziţiile art. 66 lit. k) din C. pen.
Un alt motiv de apel vizează nelegalitatea sentinţei apelate, în condiţiile în care s-a aplicat o pedeapsă cu suspendare, instanţa de fond a omis aplicarea dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din C. pen.
Cea de a treia critică vizează restrângerea cuantumului sechestrului instituit în cursul urmăriri penale de Direcţia Naţională Anticorupţie.
Totodată, sentinţa penală a fost criticată pentru netemeinicie sub aspectul omisiunii instanţei de fond de a desfiinţa actul adiţional.
În ceea ce priveşte prima critică, reprezentantul Ministerului Public a opinat că expertiza care trebuia să fie avută în vedere de instanţă pentru a pronunţa o soluţie în prezenta cauză, este cea efectuată în faza de urmărire penală, în prezenţa experţilor parte ai apelantului intimat inculpat A. şi ai martorului E., fiind o expertiză complexă, care acoperă toate exigenţele unei expertize obiective.
Prin această expertiză s-a stabilit că prejudiciul are o valoare de peste 10.000.000 RON, fiind un prejudiciu care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 309 din C. pen.. Prejudiciul a fost calculat ca urmare a stabilirii diferenţei de valoare, între valoarea reală cu care trebuia închiriată Baza sportivă Cutezătorii şi cea de 9.000 euro pe lună, valoarea efectivă cu care a fost aceasta închiriată.
De asemenea, în această expertiză se stabileşte o valoare de închiriere a terenului de 1,89 euro/m2 – teren liber şi 0,53 euro pentru 1 m2 – teren construit. Experta parte G. din cursul judecăţii, a stabilit valoarea terenului construit la valoarea 0 euro, ceea ce nu este permis, aspect recunoscut chiar şi de experţii parte ai inculpatului din faza de urmărire penală, iar pentru terenul închiriat a stabilit o valoare de 0,133 euro/m2, şi 0,09 euro/mp2.
Reprezentantul Ministerului Public a precizat că expertiza efectuată de G. în prima fază de judecată, nu este una obiectivă pentru următoarele critici:
- 1.experta a ales să compare Baza sportivă Cutezătorii cu Baza Lia Manoliu, iar în momentul în care a fost audiată în faţa instanţei de judecată, a relatat că Baza sportivă Cutezătorii este mai puţin centrală.
În acest punct reprezentantul Ministerului Public solicitat a se avea în vedere că Baza sportivă Cutezătorii este situată într-o zonă net superioară din Bucureşti, destinată activităţilor sportive, fie că acum martorul E. ar fi păstrat destinaţia bazei şi aceasta ar fi fost folosită în continuare pentru copii pentru practicarea diverselor sporturi de performanţă, fie că ar fi exploatat-o într-un alt mod, ceea ce s-a şi întâmplat.
Totodată, chiar din nota de fundamentare care a stat la Hotărârii de Guvern din anul 2005 se stabilea că baza sportivă Cutezătorii se află situată într-o zonă favorabilă a Bucureştiului, destinată activităţilor extraşcolare, fiind modernizată prin alocarea de fonduri financiare importante din bugetul de stat.
S-a concluzionat că nu este adecvat să se afirme într-o expertiză faptul că, valoarea unei baze sportive aflate într-o zonă cu spaţii verzi, pe malul lacului, înconjurată de alte parcuri din Bucureşti este mai mică decât valoarea unei baze sportive aflate în zona de S-E din Bucureşti, o zonă construită în aproprierea arterelor de circulaţie.
- 2. experta a criticat expertiza efectuată de experţii din faza de urmărire penală, susţinând că aceştia s-ar fi raportat la valoarea terenurilor cu destinaţia Curs Construcţii, în timp ce ea s-a raportat la spaţii verzi, iar Baza sportivă Cutezătorii era situată într-o zonă de spaţii verzi.
De asemenea, experta a omis faptul că localizarea Bazei sportive Cutezătorii este un atu pentru creşterea preţului, şi nu pentru diminuarea acestuia. Mai mult decât atât, baza sportivă are şi o zonă de litoral de 516 m, aspect pe care expertul din primul ciclu procesual l-a remarcat şi la expus în expertiza efectuată, fiind un aspect care a condus la ridicarea valorii metrului de teren din această bază.
- 3. valoarea la care a ajuns expertul, argument care întăreşte faptul că expertiza efectuată în faţa primei instanţe nu este una temeinică şi obiectivă, astfel încât instanţa de apel ar trebui să o înlăture.
- 4. referitor la comparaţia dintre Baza "Cutezătorii" şi Baza Sportivă "H.", s-a apreciat că nu este relevantă întrucât cea din urmă nu a fost închiriată în integralitate, ci prin închirierea mai multor loturi de teren, aspect total diferit.
A reiterat faptul că în faza de urmărire penală inculpatul şi martorul E. au avut experţi parte la momentul efectuării expertizei, experţi care au evaluat chiria pentru Baza sportivă Cutezătorii la suma de 1,32 euro/m2, fiind mult mai apropiată de valoarea stabilită prin expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, faţă de expertiza efectuată în faza de judecată. Prin urmare, aceşti experţi parte au considerat că terenul construit are valoare de închiriere şi au stabilit această valoare la suma de 0,92 euro/m2, neraportându-se la valoarea de 0.
Ca atare, reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se dea eficienţă, ca mijloc de probă, expertizei efectuate în cursul urmăririi penale, urmând ca instanţa de apel să constate că infracţiunea a produs consecinţe deosebit de grave, prejudiciul fiind în valoare de 10.796.662,8 euro.
Criticând dispoziţia de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere din sentinţa apelată, reprezentantul Ministerului Public a precizat că instanţa de fond nu a avut în vedere criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 74 din C. pen., sens în care trebuia să se dea eficientă faptului că inculpatul a săvârşit fapta în calitate de secretar de stat în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, având delegat dreptul de semnătură de către Ministrul I.. Inculpatul avea atribuţii de ordonator principal de credite şi putea să semneze un astfel de act, cum, de altfel, a fost semnat.
În această calitate inculpatul a întocmit un act adiţional pe care ministrul I. a refuzat să îl întocmească, astfel cum rezultă din declaraţia acesteia.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat a se avea în vedere modalitatea în care a fost comisă fapta, respectiv în ultima zi din mandat, 30 septembrie 2009, în care apelantul intimat inculpat A. a încercat să obţină, în mod fraudulos semnăturile directorilor direcţiilor de specialitate.
Nu în ultimul rând, având în vedere modalitatea de comitere a faptei, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că pedeapsa este nejustificat de mică, întrucât minimul special prevăzut de lege este de 2 ani şi 8 luni, or, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani.
Ca atare, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că pedeapsa ce se impune aplicată inculpatului trebuie orientată spre cuantumul mediu al pedepsei prevăzute de lege, raportat la gravitatea infracţiunii şi la consecinţele produse.
De asemenea, a solicitat aplicarea prevederilor dispoziţiilor art. 66 lit. k) din C. pen., ca pedeapsă complementară şi, implicit, ca pedeapsă accesorie – interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, motivat de faptul că inculpatul s-a folosit de funcţia de secretar de stat pentru săvârşirea faptei.
În ceea ce priveşte a doua critică care vizează nelegalitatea sentinţei apelate, având în vedere omisiunea instanţei de fond de aplicare a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din C. pen., reprezentantul Ministerului Public a precizat că textul de lege prevede aplicarea în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute la lit. a) – d). Ca atare, aceste obligaţii au caracter obligatoriu, iar instanţa de fond a omis să stabilească în sarcina inculpatului una sau mai multe obligaţii prevăzute de dispoziţiile art. 93 alin. (2) lit. a) – d) din C. pen.
În ceea ce priveşte a treia critică, reprezentantul Ministerului Public a solicitat desfiinţarea actului adiţional, având în vedere faptul că s-a dovedit că acesta este fals.
Critica se bazează pe faptul că inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale sau fals intelectual, precum şi pe faptul că instanţa de fond a reţinut că acest act adiţional este încheiat în mod abuziv, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.
În acest sens, a arătat că semnăturile aplicate pe ultima filă de directorii direcţiilor de specialitate sunt false, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, precum şi din declaraţiile celor 4 martori, în care niciunul nu şi-a recunoscut semnătura.
În acest context reprezentantul Ministerului Public a precizat că la fila x din motivele de apel, a dat citire din declaraţia martorului J., şi nu K., fiind o eroare de consemnare.
În raport de cele învederate, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea apelului formulat prin pronunţarea unei sentinţe legale şi temeinice.
Apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat C., cu titlu prealabil, a făcut referire la motivele de apel, prin care s-a invocat intervenţia prescripţiei răspunderii penale, chiar dacă nu este urmată de o solicitare de pronunţare a unei hotărâri în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. f) din C. proc. pen., raportat la faptul că s-a solicitat şi continuarea procesului penal.
A precizat că pe lângă incidenţa Deciziei nr. 297/2018 şi a Deciziei nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României şi a Hotărârii Prealabile nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, există şi un alt element al prescripţiei, respectiv împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale înainte de comunicarea calităţii de suspect faţă de apelantul intimat inculpat A..
Astfel, actul adiţional care face obiectul prezentei cauze a fost semnat la data de 23 iunie 2009, iar continuarea urmăririi penale a fost dispusă prin ordonanţa din data de 09 octombrie 2017, act comunicat inculpatului la data de 10 octombrie 2017. Întrucât limita maximă a pedepsei pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (l) din C. pen., este de 9 ani şi 4 luni închisoare, termenul general de prescripţie a răspunderii penale, este de 8 ani [conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen..] şi s-a împlinit anterior actului prin care s-a formulat acuzaţia penală împotriva inculpatului.
Referitor la solicitarea de continuare a procesului penal, apărarea a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 421 punct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare. În principal, a solicitat pronunţarea soluţiei de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) – fapta nu există, iar în subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
În ceea ce priveşte actul adiţional întocmit, apărarea a precizat că inculpatul este nevinovat, actul adiţional semnat având doar menirea de a remedia o eroare materială strecurată într-un alt înscris cu un conţinut identic, care fusese anterior semnat de ministrul I., dar în cuprinsul căruia s-a inserat, din greşeală, menţiunea "Fundaţia L." în loc de "Fundaţia E.".
Aceasta explică de ce actul în discuţie nu conţinea avizele direcţiilor de specialitate, trimiterea actului adiţional către direcţiile de specialitate neputându-se realiza de către inculpat în condiţiile în care acest înscris nu a rămas în posesia sa, ci acesta s-a aflat la mapa doamnei ministru I..
Astfel, atitudinea subiectivă a inculpatului nu s-a format în jurul intenţiei de îndeplinire defectuoasă a unei atribuţii de serviciu, deci fapta nu are caracter penal.
În sprijinul acestei teze în apărare, susţinerea inculpatului este confirmată de declaraţiile martorilor M., N. şi O..
În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de reprezentantul Ministerului Public prin care se arată faptul că doamna I. nu a dorit încheierea actului adiţional, fapt dovedit doar prin declaraţia acesteia, apărarea a precizat că doamna ministru a deţinut calitatea de suspect în acest dosar alături numiţii K., P. şi J., care au relatat evenimente ce s-ar fi întâmplat în luna septembrie.
Totodată, faptul că actul adiţional iniţial era semnat de ministrul I. a fost relatat de martorii audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti (N., O., Q.).
Mai mult, a susţinut apărătorul, actul care cuprinde aceste semnături a existat la data de 10 iulie, dată la care a fost efectuată copia legalizată la notarul public, ceea ce exclude orice variantă legată de luna septembrie, aşa cum apare în declaraţiile celor trei martori.
De asemenea, faptul că este vorba despre o îndreptare de eroare materială, rezultă din declaraţiile martorilor E., E. R., N. (şefa de cabinet), care prezintă exact aceeaşi procedură descrisă de apelantul intimat inculpat A. în timpul audierii, M. şi O..
Apărarea a apreciat că este evidenţiată lipsa oricărei negocieri între A. şi E. sau un alt reprezentant al fundaţiei, neexinstând niciun probatoriu în acest sens.
Referitor la lipsa urmării imediate a infracţiunii de abuz în serviciu, apărarea a precizat că se impune a se constata că există o diferenţă între expertiza realizată în cursul urmăririi penale care a avut drept obiectiv închirierea/m2 a blocurilor de 10 etaje, în comparaţie cu expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, care a folosit ca şi elemente de comparaţie baze sportive, având o importanţă deosebită precum Baza sportivă Cutezătorii.
Deşi, expertizei efectuate în cursul judecăţii trebuia să i se fi dat eficienţă, în mod greşit, în cauză s-a procedat la calcularea unui supliment de chirie care ar fi trebuit plătit după efectuare comparabilelor, în valoare de 2.548 euro pe lună, faţă de 9.000 euro – componenta fixă a chiriei, valoare care înmulţită cu 105 luni conduce la valoarea prejudiciului stabilit de instanţă, respectiv 267.577 euro.
Pe lângă compararea cuantumului chiriei lunare în bani prevăzută în actul adiţional cu valoarea de piaţă a chiriei lunare stabilite de expertul desemnat de instanţă, trebuie luate în considerare şi facilităţile acordate de Fundaţia E. pe parcursul executării contractului în favoarea locatorului, precum şi investiţiile efectuate de fundaţie în Baza Cutezătorii
Pe cale de consecinţă, pentru a stabili dacă în situaţia expusă s-a produs sau nu o pagubă Ministerului, compararea cuantumului chiriei lunare, în bani, prevăzută în contractul de locaţiune, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional, stabilite de expertul desemnat de instanţă, cu valoarea de piaţă a chiriei lunare plătită de Fundaţie, trebuia însoţită de valoarea investiţiilor şi a facilităţilor şi includerea acestora în preţul chiriei.
În concret, prestaţiile adăugate prin actul adiţional, denumite facilitări, erau relevante pentru obiectul de activitate al Ministerului şi constau în antrenamente pentru copiii din Municipiul Bucureşti (a se vedea pct. II din actul adiţional). Contravaloarea acestor facilităţi este clar precizată şi a fost estimată la 400.000 Euro/an, fiind de natură a înlătura existenţa unui prejudiciu în sarcina Ministerului Educaţiei.
În raport de considerentele mai sus expuse, în opoziţie cu cele reţinute de prima instanţă prin sentinţa criticată, apărarea a concluzionat în sensul că încheierea actului adiţional nu a avut ca urmare producerea unei pagube ci, dimpotrivă, prin facilităţile şi investiţiile prevăzute cu titlu de componentă a chiriei în actul adiţional a condus la depăşirea valorii de piaţă a chiriei aferente Bazei Cutezătorii.
În raport de toate considerentele expuse, apărea a solicitat admiterea apelului formulat.
În ceea ce priveşte anularea actului cerută de către reprezentantul Ministerului Public, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat B., a solicitat instanţei să constate că instanţa nu a fost investită cu infracţiunea de fals în înscrisuri. În acest context, apărarea a precizat că desfiinţarea unui înscris reprezintă un mijloc de reparare în natură a prejudiciului, în cazul infracţiunilor de fals, or având în vedere limitele sesizării, a solicitat a se constata că această critică adusă de Ministerul Public hotărârii atacate este nejustificată, motiv pentru care a apreciat că se impune a fi respinsă.
În completarea susţinerilor motivelor de apel ale apelantului intimat inculpat A., apărarea a solicitat a se constata că sentinţa primei instanţe este nelegală, raportat şi la faptul că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională a României, cu privire la unul din elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu.
Astfel, deşi prima instanţă reţine că inculpatul a exercitat exclusiv atribuţii în virtutea unui ordin al ministrului, şi că examinarea atribuţiilor de serviciu trebuie realizată exclusiv prin prisma legislaţiei primare, apărarea a arătat că i se impută apelantului intimat inculpat A. încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 213/1998, texte care nu prevăd atribuţii de serviciu ale inculpatului.
Sub acest aspect a apreciat relevantă jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că fapta nu intră în sfera ilicitului penal, deşi se constată că acţiunea imputată apelantului intimat inculpat ar prezenta o încălcare a unor dispoziţii legale, iar dispoziţiile legale primare nu prevăd atribuţii de serviciu ale inculpatului.
De asemenea, în mod eronat, nelegal, i se impută inculpatului încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 2013/1998, în condiţiile în care acestea erau inaplicabile în speţă.
În ceea ce priveşte imputarea lipsei avizelor direcţiilor de specialitate, apărarea a precizat că este de subliniat faptul că prima instanţă nu indică o normă primară încălcată, dimpotrivă, cea mai mare parte a considerentelor din sentinţa apelată se referă la lipsa avizelor direcţiilor de specialitate prin trimitere la declaraţiile de martor, fără a se indica care este norma primară care este încălcată de inculpat.
Deopotrivă, referitor la litigiul existent între Fundaţia E. şi Ministerul Educaţiei, respectiv la renunţarea la judecată, întrucât i se reproşează inculpatului faptul că Actul adiţional din 23 iunie 2009 semnat de inculpat ar include, implicit şi cererea de renunţare la judecată, în condiţiile în care semnarea actului adiţional de către inculpat nu are nicio legătură cu renunţarea la judecată, apărarea a apreciat că era suficient ca prima instanţă să examineze dispoziţiile art. 246 din C. proc. civ. şi să constate că nu există nicio legătură cu cererea Ministerului Educaţiei de renunţare la judecată.
Reprezentantul Ministerului Public a pus solicitat respingere, ca nefondat a apelului formulat de apelantul intimat inculpat A..
În ceea ce priveşte termenul general de prescripţie a răspunderii penale la care a făcut referire apărarea, procurorul a arătat că, în cazul în care se înlătură consecinţele deosebit de grave, acesta ar fi de 8 ani de zile.
În acest sens, a solicitat a se avea în vedere faptul că, din punctul său de vedere, actul a fost falsificat la data de 30 septembrie 2009, fiind un act adiţional la un contract de închiriere.
Prin urmare, primul moment la care s-ar fi produs prejudiciul, conform deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 5/2019 ar fi la începutul lunii noiembrie, ulterior momentul la care inculpatului i-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de suspect.
Mai mult, Ministerul Public a făcut referire şi la cele susţinute de inculpat în fondul cauzei, anume că având în vedere că actul de închiriere a fost încheiat pe 10 ani de zile (2004-2014), acest act adiţional ar putea produce consecinţe abia începând cu luna aprilie.
Astfel, cu referire la momentul producerii primului prejudiciu al infracţiunii, procurorul a precizat că actul de locaţiune a fost încheiat pe 10 ani de zile (aprilie 2004 – aprilie 2014), iar actul adiţional s-a încheiat în anul 2009. Contractul de locaţiune era încă în vigoare în anul 2014, motiv pentru care se poate considera că acest act ajunge să producă consecinţe juridice abia din aprilie 2014, la momentul la care ar fi expirat contractul de locaţiune iniţial încheiat pe 10 ani de zile şi ar intra în vigoare acest act adiţional.
Mai mult decât atât, reprezentantul Ministerului Public a învederat că este vorba de un act adiţional la un act principal şi, prin urmare, raportat la luna aprilie 2014, termenul de prescripţie general şi special nu este împlinit, indiferent dacă se face aplicarea dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii penale potrivit C. pen. anterior sau C. pen. actual.
Aşadar, strict cu privire la incidenţa prescripţiei răspunderii penale, reprezentantul Ministerului public a apreciat că această critică nu este întemeiată.
Raportat la inexistenţa unui prejudiciu, reprezentantul Ministerului Public a solicitat instanţei să constate că acest prejudiciu există şi nu se poate ajunge la concluzia că valoarea chiriei ar fi suplimentată ca urmare a facilităţilor prevăzute în contract.
Aceste facilităţi erau prevăzute strict scriptic, întrucât nu a avut nimeni cunoştinţă de ele, nu au fost puse în aplicare, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor S., T., U. şi V. (antrenori sportivi) care au arătat că nu au ştiut de existenţa facilităţilor şi nu au putut să beneficieze de ele, motiv pentru care acestea nu pot fi luate în considerare.
În egală măsură, reprezentantul Ministerului Public a arătat că despre aceste facilităţi s-a aflat abia după controlul Curţii de Conturi din anul 2013, când în minister s-a încercat acoperirea acestor lipsuri.
În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 405/2016, a solicitat a se avea în vedere faptul că Direcţia Naţională Anticorupţie îl acuză pe inculpat de nerespectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 213/1998 atunci când ocupa funcţia de secretar de stat în cadrul Ministerului Educaţie Naţionale.
În susţinerea celor menţionate, reprezentantul Ministerului Public a arătat că niciun teren proprietate publică nu poate fi închiriat dacă nu există o hotărâre de Guvern în acest sens fiind incidente dispoziţiile din legislaţia primară pe care inculpatul trebuia să le respecte.
În ceea ce priveşte renunţarea la judecată din cadrul procesului civil, a solicitat instanţei să aibă în vedere că actul adiţional a stat la baza acelei renunţări din cursul procesului civil.
În ceea ce priveşte calitatea martorei W., a solicitat instanţei să aibă în vedere faptul că în nicio clipă aceasta nu a avut calitatea de suspect în cauză, ci doar calitatea de martor.
În egală măsură, martorii K., P. şi J. au avut pe parcursul urmăririi penale calitatea de suspecţi, dar declaraţiile acestora se coroborează atât între ele, cât şi cu raportul de constatare tehnico ştiinţifică, din care rezultă că semnăturile acestora sunt false. Pe de altă parte, aceştia nu aveau niciun motiv pentru care să dea o depoziţie mincinoasă, iar argumentele martorului J. sunt mai mult decât evidente, întrucât, având în vedere studiile sale juridice (era jurist), era conştient că nu poate închiria un teren proprietate publică în lipsa unei hotărâri de Guvern.
Pentru toate aceste motive, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de apelantul intimat inculpat A..
Apelantul intimat inculpat A., personal, având ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu susţinerile apărătorilor aleşi. De asemenea, şi-a susţinut în continuare nevinovăţia, a învederat că faptele sale au constat în îndreptarea unei erori materiale şi a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a declarat încheiate dezbaterile şi a reţinut cauza în pronunţare.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Având nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., va stabili termen pentru pronunţare la data de 20 martie 2023, interval de timp în care părţile şi reprezentantul Ministerului Public au posibilitatea de a depune note scrise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte pronunţarea cauzei la data de 20 martie 2023.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2023.