Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Deciziile ce formează obiectul cererii de revizuire formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
1. Decizia nr. 1973 din 6 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă în soluţionarea conflictului de competenţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 13 noiembrie 2020, Regia Autonomă "Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad" a solicitat, în contradictoriu cu A. SRL, în temeiul art. 1013, art. 1024 şi următoarele din C. proc. civ., să se dispună emiterea unei ordonanţe de obligare a debitoarei la plata sumelor de 125.427,7 RON, reprezentând contravaloarea redevenţei neachitate, conform facturilor emise în baza contractului de concesiune nr. x din 7 martie 2002, şi de 139.441,50 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform prevederilor contractuale, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 30 din 12 ianuarie 2021, Judecătoria Arad secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de debitoare prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de emitere a ordonanţei de plată în favoarea Judecătoriei Buftea.
Prin Sentinţa nr. 8965 din 3 iunie 2021, Judecătoria Buftea secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de creditoare, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei având ca obiect ordonanţă de plată
Prin Decizia nr. 1973 din 6 octombrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 ("Decizia nr. 1973/2021"), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă a stabilit în favoarea Judecătoriei Buftea competenţa de soluţionare a cauzei.
2. Decizia nr. 2798 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă în soluţionarea conflictului de competenţă
Prin cererea de chemare în judecată la data de 1 septembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, reclamanta Regia Autonomă "Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad" a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 125.427,7 RON, reprezentând contravaloarea redevenţei neachitate, a unor penalităţi în cuantum de 1% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal, începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă a debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 629 din 16 septembrie 2020, Tribunalul Arad secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Arad secţia a II-a civilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 759 din 10 noiembrie 2020, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Buftea.
Învestită prin declinare, Judecătoria Buftea, prin Sentinţa civilă nr. 6977 din 27 aprilie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad.
Judecătoria Arad, prin Sentinţa civilă nr. 4029 din 5 octombrie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.
Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă, prin Decizia nr. 2798 din 15 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 ("Decizia nr. 2798/2021"), a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad secţia a II-a civilă.
II. Cererea de revizuire
Împotriva Deciziei nr. 2798/2021, A. SRL a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1973/2021.
III. Hotărârea dată în revizuire
Prin Decizia nr. 522 din 16 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2022 ("Decizia nr. 522/2022"), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă a admis cererea de revizuire formulată de A. SRL, a anulat Decizia nr. 2798/2021 şi a trimis regulatorul de competenţă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru considerentele arătate în continuare.
Prin deciziile prezentate la pct. 1 şi 2, pronunţate în regulator de competenţă, a fost stabilită diferit competenţa de soluţionare a unor cereri, respectiv ordonanţă de plată şi acţiune în pretenţii purtând între acelaşi părţi, având acelaşi obiect şi care îşi au izvorul în acelaşi raport juridic, şi anume contractul de concesiune nr. x/2002.
Raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. rezidă în necesitatea asigurării respectării autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti anterioare, astfel încât să nu existe posibilitatea ca cea de-a doua instanţă, învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, să ignore faptul că acesta şi-a găsit deja dezlegare jurisdicţională şi să statueze în sens contrar primei judecăţi.
În speţă, cele două hotărâri sunt definitive, potrivit art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., iar în soluţionarea conflictului de competenţă prin decizia atacată, Decizia nr. 2798/2021, nu a fost pusă în discuţie autoritatea de lucru judecat a primei decizii, Decizia nr. 1973/2021.
Reglementând autoritatea de lucru judecat, art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. stipulează în sensul că aceasta se ataşează automat hotărârii prin care se soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului, precum şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât şi asupra unei chestiuni litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor.
Se constată, prin urmare, că noul C. proc. civ. a recunoscut, în mod explicit, autoritate de lucru judecat, alături de dispozitiv, considerentelor pe care se sprijină soluţia din dispozitiv, aceasta putând fi înţeleasă numai prin prisma raţiunilor de drept şi de fapt care au condus la adoptarea respectivei soluţii.
Ca atare, considerentele pe care se sprijină în mod necesar hotărârea trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat, putând fi astfel ulterior opuse, cu efectele lucrului judecat, într-un alt litigiu.
În acest context, se observă că, prin Decizia nr. 1973/2021, în raport de care se invocă contrarietatea deciziei atacate, s-a reţinut că prevederile legale care reglementează competenţa teritorială a ordonanţei de plată, respectiv cele cuprinse la art. 1016 din C. proc. civ., fac trimitere la instanţa competentă pentru judecarea fondului în primă instanţă.
Aşadar, în stabilirea instanţei competente a soluţiona ordonanţa de plată, prin Decizia nr. 1973/2021 s-a analizat şi temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei în fond pentru a se putea determina, în sensul dispoziţiilor art. 1016 din C. proc. civ., competenţa instanţei în procedura ordonanţei de plată, prin stabilirea, în mod necesar şi prioritar, a competenţei instanţei în judecarea fondului cauzei.
Mai mult, ambele hotărâri, deşi pronunţate în conflicte de competenţă care privesc soluţionarea unor cereri în proceduri diferite (ordonanţă de plată, respectiv acţiune în pretenţii pe calea dreptului comun) vizează o singură problemă de drept, astfel încât prin soluţia dată în cel de-al doilea regulator de competenţă s-ar ajunge la negarea dezlegării jurisdicţionale care a fundamentat soluţia în prima cauză.
Deşi ambele hotărâri date în regulator de competenţă au fost pronunţate în cameră de consiliu, fără citarea părţilor, în raport de dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., se observă că stabilirea competenţei în favoarea uneia dintre instanţele aflate în conflict priveşte soluţionarea unor acţiuni care se judecă în procedură contencioasă, cu citarea părţilor, iar chestiunea competenţei a fost dezbătută de părţi în faţa respectivelor instanţe.
Totodată, art. 135 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. prevede că hotărârea de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
La rejudecare se va ţine seama de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat Deciziei nr. 1973/2021 ce priveşte dezlegarea dată aspectului referitor la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei.
IV. Recursul exercitat împotriva hotărârii date în revizuire
Împotriva deciziei prezentate la pct. III a declarat recurs reclamanta din cauza principală, Regia Autonomă "Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad", în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., fără a-şi încadra în mod expres criticile în motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare.
În esenţă, recurenta susţine că, prin decizia recurată, în mod greşit a fost admisă cererea de revizuire, reţinându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., context în care se solicită a se constata că, în mod temeinic şi legal, prin Decizia nr. 2798/2021, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă, fără a fi fost încălcată autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1973/2021.
În susţinere, se arată că, prin Decizia nr. 2798/2021, în mod corect s-a reţinut că, întrucât pretenţiile deduse judecăţii derivă din contractul de concesiune încheiat de părţi, având ca obiect un teren proprietate publică a statului, amplasat în incinta "Zonei Libere Curtici-Arad", aflat în administrarea reclamantei, litigiul vizează executarea unui contract administrativ, competenţa de soluţionare aparţinând secţiei civile a Tribunalului în circumscripţia căruia îşi are sediul social/domiciliul reclamantul şi anume Tribunalul Arad secţia a II-a civilă, potrivit art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004.
Contrar considerentelor Deciziei nr. 522/2022, prin Decizia nr. 2798/2021 nu au fost nesocotite cele statuate prin Decizia nr. 1973/2021, în sensul că: (i) faţă de calea procedurală aleasă de reclamantă - aceea a ordonanţei de plată - devin incidente, în ce priveşte competenţa teritorială, dispoziţiile art. 1016 din C. proc. civ. (ii) în ce priveşte fondul cauzei, pretenţiile reclamantei derivă dintr-un contract de concesiune care, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004 este asimilat actelor administrative, iar competenţa de soluţionare a litigiilor care decurg din executarea unor astfel de contracte revine instanţelor de drept comun, potrivit art. 8 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004; (iii) art. 10.2 din contractul părţilor stabileşte că "orice neînţelegere, pretenţii sau litigiu ce decurg din sau în legătură cu executarea şi interpretarea prezentului contract (...) vor fi soluţionate de către instanţele judecătoreşti române competente", fără să se prevadă vreun criteriu de determinare a competenţei, în funcţie de locul executării obligaţiilor asumate.
De asemenea, contrar considerentelor Deciziei nr. 522/2022, condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite pentru că hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect şi cauză. Astfel: (i) prin Decizia nr. 2789/2021 a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă în legătură cu soluţionarea acţiunii în pretenţii rezultate din executarea contractului de concesiune, acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. c1) teza finală din Legea nr. 554/2004, Hotărârea Guvernului nr. 682/1994 privind aprobarea Metodologiei pentru concesionarea de terenuri şi construcţii din zonele libere, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere şi Hotărârea Guvernului nr. 449/1999, acţiune formulată de Regia Autonomă "Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad" împotriva pârâtei A.; (ii) prin Decizia nr. 1973/2021 a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă în legătură cu soluţionarea cererii de emitere a ordonanţei de plată în baza contractului de concesiune nr. x/07.03.2002s întemeiată pe dispoziţiile art. 1014 şi următoarele din C. proc. civ., cerere formulată de Regia Autonomă "Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad" împotriva pârâtei A. SRL
V. Întâmpinarea
Intimata A. SRL a formulat întâmpinare.
În principal, intimata invocă excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că, prin recurs, întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., se susţine în mod formal că, prin decizia atacată, în mod greşit s-a reţinut că Decizia nr. 2798/2021 nesocoteşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat Deciziei nr. 1973/2021, prezentând ca unic argument faptul că "hotărârile contradictorii poartă asupra unor pricini diferite ca obiect şi cauza". În acelaşi sens, se susţine că recurenta nu a invocat nici în mod formal motivele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în care s-ar putea încadra criticile formulate. Totodată, se argumentează că susţinerile din recurs reprezintă motive de netemeinicie, iar nu de legalitate, reprezentând nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată de instanţa de revizuire.
În subsidiar, se solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este condiţionată de îndeplinirea cerinţei triplei identităţi, iar, în ceea ce priveşte cele două hotărâri potrivnice este îndeplinită şi condiţia identităţii de cauza şi obiect, hotărârea recurată stabilind în mod corect că, prin Decizia nr. 2798/2021, ce face obiectul revizuirii, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2020
VI. Considerentele Înaltei Curţi
A. Asupra excepţiei nulităţii recursului
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimata A. SRL, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru considerentele arătate în continuare.
Aşa cum rezultă din expunerea cererii de recurs - pct. IV din prezenta decizie - se constată că recurenta formulează critici cu privire la faptul că în mod greşit instanţa de revizuire a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că, prin Decizia nr. 2798/2021, a fost nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat Deciziei nr. 1973/2021.
Este adevărat că, prin criticile formulate, recurenta nu realizează o construcţie logico-juridică elaborată cu privire la argumentele pentru care apreciază că instanţa de revizuire în mod greşit a reţinut încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Reţinându-se că, prin motivele recursului, este criticată soluţia dată de instanţa de revizuire cu privire la încălcarea autorităţii de lucru judecat, susţinerile recurentei se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., conform căruia: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", nefiind incidentă ipoteza reglementată de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la neîncadrarea în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi Cod.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata A. SRL, prin întâmpinare.
B. Asupra recursului
Afirmând caracterul nelegal al deciziei atacate, recurenta susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de revizuire a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ataşată Deciziei nr. 1973 din 6 octombrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anulând, pe cale de consecinţă, Decizia nr. 2798 din 15 decembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În realitate, în opinia recurentei, hotărârile pretins a fi contradictorii poartă asupra unor pricini diferite, ca obiect şi cauză, fiind astfel exclusă incidenţa cazului de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 519 C. proc. civ.
Înalta Curte relevă că, în raport cu art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie "potrivnice" (contradictorii); hotărârile să fi fost pronunţate în procese diferite; să existe tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză; în cel de al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat ori, chiar invocată fiind, ea să nu fi fost analizată; să existe o cerere de anulare a celei din urmă hotărâri, prin care s-a nesocotit autoritatea de lucru judecat, astfel cum apare reglementat acest efect prin art. 430 C. proc. civ.
În urma modificărilor aduse C. proc. civ., prin Legea nr. 310/2019, autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Aşa fiind, de lege lata, acest motiv de revizuire este admisibil şi în situaţia în care în al doilea litigiu a fost încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în primul proces.
Din perspectiva acestor condiţii de admisibilitate a revizuirii - remediu procesual legal, pentru situaţia în care se pronunţă o hotărâre judecătorească contrară nesocotindu-se autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare, instanţa de recurs este chemată să răspundă următoarelor chestiuni litigioase: 1) dacă cele două cereri succesive în judecată au acelaşi părţi, acelaşi obiect şi au fost fundamentate pe aceeaşi cauză; 2) dacă dezlegările date prin considerentele primei hotărâri aspectului referitor la instanţa competentă să judece fondul cauzei se impun, prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, şi în cel de-al doilea proces, anulând, astfel, posibilitatea unei alte determinări a instanţei competente, material şi teritorial.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată cu nr. x/2020, în data de 13 noiembrie 2020, pe rolul Judecătoriei Arad, Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad, în calitate de reclamantă, a chemat în judecată SC A. SRL, solicitând emiterea unei ordonanţe de plată, în procedura specială reglementată prin art. 1014 şi următoarele C. proc. civ., prin care pârâta să fie obligată la plata unei creanţe rezultate din neexecutarea contractului de concesiune nr. x/7.03.2002, însumând contravaloarea redevenţei anuale neachitate (125.427,7 RON) şi a penalităţilor de întârziere (139.441,50 RON).
În cadrul acestui proces, Judecătoria Arad şi Judecătoria Buftea şi-au declinat reciproc competenţa teritorială de judecare a ordonanţei de plată, conflictul negativ de competenţă fiind soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în favoarea Judecătoriei Buftea, prin Decizia civilă nr. 1973 din 6 octombrie 2021, definitivă.
Prin considerentele decisive ale acesteia hotărâri judecătoreşti, Instanţa supremă a reţinut că cererea privind ordonanţa de plată se judecă de instanţa competentă să soluţioneze "fondul cauzei în primă instanţă", conform art. 1016 C. proc. civ.
S-a reţinut că, în ce "priveşte fondul cauzei", pretenţiile reclamantei derivă dintr-un contract de concesiune, asimilat actelor administrative (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004). Or, litigiile care decurg din executarea unor astfel de contracte sunt de competenţa instanţelor civile de drept comun, iar nu a instanţelor de contencios administrativ (art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004).
Aceasta înseamnă că, pentru stabilirea instanţei competente teritorial în speţă, devine incidentă regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C. proc. civ.
Prin aplicarea regulii generale, competenţa de soluţionare a ordonanţei de plată a fost stabilită în favoarea Judecătoriei Buftea.
Printr-o acţiune în pretenţii exercitată pe calea dreptului comun, înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, în data de 1 septembrie 2020, cu nr. x/2020*, aceeaşi reclamantă, Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad, a chemat în judecată SC A. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 125.427,7 RON, reprezentând contravaloarea redevenţei neachitate şi a unor penalităţi în cuantum de 1% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal, începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă a debitului, rezultate din neexecutarea contractului de concesiune nr. x/7.03.2002.
Tribunalul Arad secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Arad secţia a II-a civilă, iar aceasta şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Buftea.
Învestită prin declinare, Judecătoria Buftea, prin Sentinţa civilă nr. 6977 din 27 aprilie 2021, s-a considerat competentă sub aspect material, însă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad.
Judecătoria Arad, prin Sentinţa civilă nr. 4029 din 5 octombrie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea. Această din urmă instanţă a constat ivit un conflict negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte cu soluţionarea acestuia.
Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă, prin Decizia nr. 2798 din 15 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad secţia a II-a civilă.
În considerentele acestei decizii, se reţine că pretenţiile reclamantei decurg din executarea unui contract de concesiune care, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004, este asimilat actelor administrative.
Referitor la competenţa de soluţionare a litigiilor ce decurg din astfel de contracte, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun."
Pe de altă parte, Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 septembrie 2020, prevede în cuprinsul art. 53 alin. (11) că "Procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul". Cum în litigiul pendinte pretenţiile deduse judecăţii derivă din contractul de concesiune încheiat de părţi, având ca obiect terenul proprietate publică a statului, în suprafaţă totală de 9000 mp, amplasat în incinta Zonei Libere Curtici Arad, aflat în administrarea reclamantei, potrivit Legii nr. 84/1992, a H.G. nr. 449/1999 şi a H.G. nr. 682/1994, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei civile a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul, şi anume Tribunalului Arad secţia a II-a civilă, potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004.
În mod evident, cele două cereri succesive în judecată au aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate şi vizează aceleaşi despăgubiri băneşti, în acelaşi cuantum, pretinse în executarea unuia şi aceluiaşi contract de concesiune, încheiat cu nr. x/07.03.2002. Instrumentele procedurale alese de reclamantă pentru a obţine protecţia dreptului său de creanţă sunt diferite, ea uzând atât de acţiunea personală întemeiată pe contract, cât şi de procedura specială a ordonanţei de plată, însă obiectul şi cauza sunt identice; complexul faptic care justifică pretenţia concretă formulată este aceeaşi şi ţine de executarea contractului de concesiune încheiat între cele două părţi litigante
Din această perspectivă, susţinerile recurentei referitoare la lipsa identităţii pretinse de lege, în cele două cereri succesive în judecată, nu pot fi primite.
Este adevărat că, în procedura ordonanţei de plată, conflictul de competenţă a fost generat prin declinări reciproce a competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, însă, învestită fiind cu soluţionarea acestui conflict negativ de competenţă, Instanţa supremă a fost chemată să identifice instanţa care ar avea competenţa să judece fondul litigiului existent între părţi, atât sub aspect material, cât şi sub aspect teritorial. Aceasta întrucât, în raport cu art. 1016 C. proc. civ., instanţa competentă să judece ordonanţa de plată este instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. În contextul unei astfel de analize, obligată să o facă, dacă Înalta Curte ar fi considerat că niciuna dintre cele două judecătorii aflate în conflict nu este competentă să judece fondul unei acţiuni decurgând din executarea unui contract de concesiune în primă instanţă, soluţia dată regulatorului de competenţă ar fi fost una diferită.
De altfel, chemată să se pronunţe cu privire la calea de atac, termenul de exercitare a acesteia şi instanţa competentă să o soluţioneze în cazul litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative, în interpretarea dispoziţiilor art. 53 alin. (11) şi art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, pentru perioada anterioară modificărilor aduse prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat, prin considerentele Deciziei nr. 40 din 18 mai 2020, textual:" Instituirea expresă a competenţei de soluţionare a litigiilor decurgând din executarea contractelor administrative în favoarea instanţei civile de drept comun duce la o partajare a competenţei materiale de soluţionare a unor astfel de litigii între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din dispoziţiile coroborate ale art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. (parag. 139).
Prin urmare, odată determinată instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, printr-o decizie definitivă, dată în soluţionarea unui conflict de competenţă, fie ea una teritorială sau materială, chestiunea competenţei nu ar mai putea fi readusă în discuţie, în acţiunea formulată potrivit dreptului comun, pentru realizarea aceloraşi pretenţii, cele invocate în procedura ordonanţei de plată. Aceasta întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a celei dintâi hotărâri definitive de stabilire a instanţei competente, în înţelesul extins pe care noile dispoziţii ale C. proc. civ. îl conferă acestei noţiuni, prin art. 430 alin. (1) şi (2).
În acest sens, prin Decizia civilă nr. 1973 din 6 octombrie 2021, definitivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că aparţine judecătoriei, în speţă Judecătoriei Buftea competenţa soluţionării în primă instanţă, a litigiului dintre părţi, atât în procedura specială a ordonanţei de plată, cât şi pe calea dreptului comun, printr-o determinare indirectă.
Or, cele statuate prin decizia mai sus evocată, cu privire la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei, se impuneau, prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, şi în soluţionarea celui de-al doilea regulator de competenţă.
Primul regulator de competenţă, cel dat în procedura specială a ordonanţei de plată, are autoritate de lucru judecat, iar instanţa desemnată a fi fost competentă să judece ordonanţa este şi instanţa competentă să judece fondul, în acţiunea de drept comun. A admite rediscutarea competenţei, după ce aceasta a fost stabilită, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care a soluţionat incidentul ivit, ar însemna să se golească de conţinut procedura regulatorului de competenţă.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, se poate observa că, în realitate, şi în acţiunea introdusă pe calea dreptului comun, conflictul de competenţă a vizat, în final, tot competenţa teritorială a judecătoriilor, în condiţiile în care, învestită fiind printr-o declinare a competenţei materiale, Judecătoria Buftea s-a considerat competentă sub aspect material, însă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad, care a invocat tot o excepţie de necompetenţă teritorială, declinându-şi competenţa în favoarea Judecătoriei Buftea.
Aşa fiind, în mod corect instanţa învestită cu soluţionarea revizuirii a constatat că se verifică condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât ambele hotărâri, deşi pronunţate în conflicte de competenţă care privesc soluţionarea unor cereri în proceduri diferite (ordonanţă de plată, respectiv acţiune în pretenţii pe calea dreptului comun) vizează o singură problemă de drept, astfel încât, prin soluţia dată în cel de-al doilea regulator de competenţă s-ar ajunge la negarea dezlegării jurisdicţionale care a fundamentat soluţia în prima cauză.
Pentru toate cele ce preced, constatând că motivul de casare susţinut de recurentă nu poate fi primit, în absenţa unor motive de casare de ordine publică, în temeiul art. 496 alin. (1), văzând şi art. 398 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, cu unanimitate, va respinge excepţia nulităţii recursului şi cu majoritate, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu unanimitate,
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata A. SRL, prin întâmpinare.
Cu majoritate,
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad împotriva Deciziei nr. 522 din 16 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă în Dosarul nr. x/2022.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2022.
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu ceilalţi membri ai Completului, apreciez că recursul ar fi trebuit admis, în considerarea următoarelor argumente:
Prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, a fost admisă o cerere de revizuire, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate de secţia I civilă a instanţei supreme în soluţionarea unui conflict de competenţă.
Necontestat, instituirea cazului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. îşi are raţiunea în necesitatea asigurării respectării autorităţii de lucru judecat, înţeleasă ca efect al hotărârii judecătoreşti definitive, care împiedică instanţa învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu să ignore, statuând în sens opus, dezlegările pe care acesta le-a primit deja.
Analiza hotărârilor pretins contrarii relevă însă, în opinia mea, că instanţele care au emis cele două regulatoare de competenţă nu au statuat asupra aceleiaşi chestiuni de drept; ca atare, dezlegările din cea de-a doua hotărâre nu au nesocotit autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.
Pe calea primei hotărâri (Decizia nr. 1973/06.10.2021) - a cărei autoritate de lucru judecat a fost, aşadar, invocată -, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă, învestită să emită regulatorul în conflictul de competenţă între Judecătoria Arad şi Judecătoria Buftea, a stabilit că Judecătoriei Buftea îi revine competenţa de a soluţiona pricina; aceasta era reprezentată de cererea R.A. "Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad", de emitere a unei ordonanţe, în temeiul art. 1.013, 1.024 şi urm. C. proc. civ., prin care A. SRL să fie obligată la plata unor sume de bani, pretins datorate în temeiul unui contract de concesiune încheiat între părţi.
În aceste condiţii, subliniez că prin Decizia nr. 1973/06.10.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă a soluţionat doar un conflict de competenţă teritorială, ivit între două judecătorii.
Elocvente, pentru întărirea concluziei expuse mai sus, sunt considerentele pe care instanţa supremă le-a prezentat în hotărârea sa: "faţă de calea procedurală aleasă de reclamantă - aceea a ordonanţei de plată - devin incidente, în ce priveşte competenţa teritorială, dispoziţiile art. 1016 C. proc. civ. (...)", "(...) pentru stabilirea instanţei competente teritorial devine incidentă regula de drept comun înscrisă în art. 107 C. proc. civ. (...)", "cum în speţă sediul pârâtului se află în Otopeni, judeţul Ilfov şi întrucât acesta a invocat excepţia de necompetenţă teritorială prin întâmpinare, cu respectarea aşadar, a dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că aparţine competenţa teritorială de judecată în primă instanţă a pricinii, Judecătoriei Buftea, legal învestită prin sentinţa de declinare", "pentru ca locul plăţii să fie relevant în stabilirea competenţei teritoriale, este necesar să fie incidentă norma art. 113 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (...), neregăsită în speţă".
Aşadar, în acest stadiu al analizei, subliniez că ansamblul considerentelor prezentate în Decizia nr. 1973/06.10.2021 relevă că secţia I civilă a Înaltei Curţi a examinat în mod exclusiv ipoteze legale ale instanţei competente teritorial; acestea au fost reprezentate de dispoziţiile art. 107, 113 alin. (1) pct. 3 şi ale art. 113 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
În aceste condiţii, apreciez că în Decizia nr. 1973/06.10.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă a soluţionat un conflict de competenţă teritorială ivit între două judecătorii.
Desigur, de vreme ce în materia reglementată de Titlul IX al Cărţii a VI-a (Proceduri speciale) a C. proc. civ., dispoziţiile art. 1.016 instituie regula potrivit căreia competenţa de soluţionare a cererii de emitere a ordonanţei de plată aparţine instanţei competente pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, consider că în decizia sa, secţia I civilă ar fi putut să ia în analiză aspecte vizând competenţa materială, în condiţiile în care cererea de emitere a ordonanţei de plată fusese întemeiată pe o pretinsă datorie a debitoarei, derivată dintr-un contract de concesiune încheiat între părţi - asimilat de art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea nr. 554/2004 actelor administrative, situaţie în care, potrivit art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare la data începerii procesului, secţiei civile a tribunalului îi revenea competenţa de soluţionare.
Se cuvine subliniat că la data începerii procesului, 13.11.2020, intrase în vigoare O.U.G. nr. 114/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614/13.07.2020, care modificase art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, astfel încât dispoziţiile în vigoare la acel moment stabileau competenţa de soluţionare în favoarea secţiei civile a tribunalului.
În concret, însă, o asemenea analiză nu a fost făcută.
Aşa fiind, prin Decizia nr. 1973/06.10.2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă a tranşat exclusiv chestiuni legate de conflictul de competenţă teritorială ivit între cele două judecătorii.
Pe calea celei de-a doua hotărâri (Decizia nr. 2798/15.12.2021) - atacată cu revizuire -, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă, învestită să emită regulatorul într-un conflict de competenţă între Tribunalul Arad, Judecătoria Arad şi Judecătoria Buftea, a stabilit că Tribunalului Arad îi revine competenţa de a soluţiona pricina; aceasta era reprezentată de cererea R.A. "Administraţia Zonei Libere Curtici-Arad", de obligare a SC A. SRL, de data aceasta pe calea dreptului comun, la plata unor sume de bani, pretins datorate în temeiul aceluiaşi contract de concesiune încheiat între părţi (care, în litigiul anterior, fundamentase pretenţiile aceleiaşi creditoare, care au fost însă promovate pe calea specifică a ordonanţei de plată).
Rezultă, aşadar, că prin Decizia nr. 2798/15.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă a soluţionat un conflict de competenţă materială şi teritorială, ivit între un tribunal şi două judecătorii.
Acest aspect rezultă din analiza considerentelor Înaltei Curţi, care a reţinut că "este sesizată cu un conflict negativ de competenţă materială şi teritorială" şi a şi examinat incidenţa art. 2 alin. (1) lit. c1), a art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 şi a art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare la data începerii procesului.
Se cuvine subliniat că la data începerii procesului, 01.09.2020, intrase în vigoare O.U.G. nr. 114/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614/13.07.2020, care modificase art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, astfel încât dispoziţiile în vigoare la acel moment stabileau competenţa de soluţionare în favoarea secţiei civile a tribunalului.
Aşadar, în plus faţă de Decizia nr. 1973/06.10.2021, pronunţată în primul conflict de competenţă, în Decizia nr. 2798/15.12.2021, în cel de-al doilea conflict, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia I civilă a examinat textele de lege care aduceau în dezbatere instanţa competentă material.
În aceste condiţii, în dezacord cu ceilalţi membri ai Completului, apreciez că cea de-a doua hotărâre (Decizia nr. 2798/15.12.2021) nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".
Or, Decizia nr. 1973/06.10.2021 nu se sprijină pe niciun considerent care să fi tranşat aspectul competenţei materiale.
Reiterez că, deşi secţia I civilă ar fi putut să ia în analiză, în cadrul hotărârii date în primul conflict, aspecte vizând competenţa materială - scopul regulatorului fiind cel de stabilire a instanţei competente -, nu a examinat această chestiune de drept; de aceea, subliniez că au dobândit puterea lucrului judecat singurele statuări avute în vedere de complet, cele care au rezolvat aspectul competenţei teritoriale.
De aceea, consider că admiterea, prin decizia care formează obiect al căii de atac de faţă, a cererii de revizuire, urmată de anularea Deciziei nr. 2798/15.12.2021 şi de trimiterea, spre rejudecare, a regulatorului de competenţă este o măsură care nesocoteşte dispoziţiile art. 513 C. proc. civ., atât timp cât dobândesc autoritate de lucru judecat doar aspectele tranşate în judecata anterioară, nu şi cele care ar fi putut fi tranşate, însă, în concret, nu au fost examinate, nici măcar tangenţial.
Cum dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. ataşează autoritatea de lucru judecat dispozitivului, considerentelor care acesta se sprijină dispozitivul, inclusiv celor prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, este inadecvat să se considere că acelaşi efect al hotărârilor judecătoreşti se ataşează şi rezolvărilor implicite (de altfel, doar presupuse).
Acestea sunt argumentele în considerarea cărora am apreciat, în dezacord cu ceilalţi membri ai Completului, că se impunea admiterea căii de atac a recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
GGC - ED