Asupra contestaţiilor de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 7 decembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, în baza art. 2502 din C. proc. pen., a menţinut măsurile asiguratorii luate prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism asupra bunurilor inculpaţilor A. şi B. şi menţinute prin sentinţa instanţei de fond.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 132 din 15 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus, printre altele, în baza art. 404 alin. (4) din C. proc. pen. menţinerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţele procurorului asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor A., B., SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi, respectiv, instituirea măsurii asiguratorii a popririi, în vederea recuperării pagubei cauzate prin infracţiuni şi a confiscării speciale, astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii.
Potrivit dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. (text de lege introdus, începând cu data de 28 februarie 2021, prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 18 februarie 2021), "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Din interpretarea dispoziţiilor legale evocate s-a reţinut că luarea măsurilor asigurătorii este condiţionată de constatarea prealabilă a necesităţii instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. Totodată, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că, în cauză, sunt întrunite exigenţele legale pentru menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse asupra bunurilor inculpaţilor.
Astfel, s-a reţinut că, prin săvârşirea infracţiunilor de către inculpaţi, s-a cauzat bugetului de stat un prejudiciu deosebit de însemnat, într-un cuantum mult superior sumei de 500.000 euro, fără ca inculpaţii care au beneficiat de pe urma acestei activităţi infracţionale să fi achitat până în prezent vreo sumă de bani în vederea acoperirii, fie şi parţiale, a prejudiciului produs prin faptele lor.
Totodată, s-a constatat că Statul Român, prin A.N.A.F. - Direcţia Juridică s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 31.861.597 RON reprezentând prejudiciul creat bugetului de stat.
În contextul factual al cauzei, s-a apreciat că subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului, din perspectiva caracterului necesar al acesteia în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiunile presupus a fi comise.
În cauză, s-a constată incidenţa unuia din cazurile de instituire obligatorie a sechestrului asigurător, dat de particularităţile infracţiunilor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 stipulând că "în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".
Sub acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016). Totodată, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi alin. (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
În acord cu jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat şi respectarea exigenţelor de proporţionalitate a măsurii asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanţiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Din această perspectivă, Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege şi să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerinţele interesului general şi interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei).
În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că măsurile de confiscare constituie o parte a unei politici de prevenire a infracţiunilor.
În ceea ce priveşte confiscarea în lipsa unei condamnări penale, Curtea a observat în jurisprudenţa sa că despre normele juridice comune la nivel european şi chiar la nivel universal se poate spune că încurajează confiscarea bunurilor legate de infracţiuni grave precum corupţia, spălarea banilor şi infracţiuni de trafic de droguri fără a fi necesară existenţa în prealabil a unei condamnări penale (cauza Gogitidze şi alţii împotriva Georgiei).
Prin raportare şi la cele statuate de Curtea Europeană în această materie, precum şi prin raportare la stadiul procesual (administrarea probatoriului în faţa instanţei de apel se apropie de finalizare) instanţa a constatat că măsura asiguratorie a sechestrului este justificată, impunându-se în continuare menţinerea acestora.
Referitor la cererile de constatare a încetării de drept a măsurilor asiguratorii formulate de inculpaţii A., B. şi S., motivate de faptul că depăşirea termenului de 1 an în care instanţa de judecată ar fi trebuit să procedeze conform art. 2502 din C. proc. pen. face incidentă sancţiunea prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., cu consecinţa decăderii organelor judiciare din dreptul de a verifica măsura asiguratorie, respectiv încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut următoarele:
Referitor la existenţa instituţiei încetării de drept în materia măsurilor asiguratorii în ipoteza prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen., s-a constatat că o asemenea reglementare a fost avută în vedere de legiuitor doar în cazul prevăzut de art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., atunci când, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, iar persoana vătămată nu a introdus acţiunea în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. În mod similar, încetarea de drept a măsurii asigurătorii a fost prevăzută şi pentru faza de urmărire penală în dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen.
În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancţiune nu poate fi presupusă şi, pe cale de consecinţă, nici constatată a fi intervenit. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancţiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situaţia măsurilor preventive. Or, nefiind expres prevăzută încetarea de drept şi în cazul prevăzut la art. 2502 din C. proc. pen., nu se poate proceda la extinderea cazurilor prin analogie cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive, interzisă, de altfel, în procesul penal.
Împotriva încheierii din data de 7 decembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2017, în termenul legal, au formulat contestaţii inculpaţii B. şi A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 16 ianuarie 2023, termen la care au avut loc şi dezbaterile.
Prin contestaţiile formulate, inculpaţii B. şi A. au solicitat desfiinţarea încheierii din data de 7 decembrie 2022, constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse faţă de cei doi contestatori şi, ca efect al constatării încetării de drept a măsurilor asigurătorii ridicarea acestora.
Examinând contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 7 decembrie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2017, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce priveşte critica formulată de contestatorii inculpaţi B. şi A. referitoare la natura termenului de un an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., precum şi greşita apreciere asupra lipsei unor dispoziţii legale care să reglementeze încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători o apreciază ca fiind neîntemeiată.
Astfel, referitor la natura termenelor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere cu caracter real, care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau ale altor persoane prevăzute de lege şi care au ca efect evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
Măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a comiterii infracţiunii, presupun un proces penal deja declanşat şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile.
Prin art. 2502 din C. proc. pen. s-a introdus obligaţia organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.
Scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, precum şi necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.
Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 2502 din C. proc. pen., este acela de a garanta exercitarea obligaţiei organelor judiciare de a verifica subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii.
În situaţia în care legiuitorul ar fi avut în vedere ca termenele inserate în dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. să fie termene de decădere, ar fi prevăzut în mod expres acest aspect, aşa cum a procedat în cazul prevăzut de art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. şi în cel prevăzut de art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen.
În contextul în care pentru măsurile asigurătorii nu se prevede instituţia încetării de drept, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. prevede, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu este posibilă completarea dispoziţiilor care reglementează măsurile asigurătorii cu dispoziţiile de la măsurile preventive (241 din C. proc. pen.) deoarece pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor.
De asemenea, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că art. 241 din C. proc. pen. nu reprezintă o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în cuprinsul său, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare. Mai mult, se observă că, în art. 2502 din C. proc. pen. sunt enumerate soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, iar printre acestea nu se regăseşte şi cea a constatării încetării de drept a măsurilor asigurătorii, indicând expres doar patru soluţii posibile, respectiv menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea acestora.
Ca atare, noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lor, situaţie în care, eventuala depăşire a termenelor instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu este de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri.
Referitor la temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse în cauză faţă de inculpaţii B. şi A., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că, în conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Totodată, se reţine că potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că potrivit jurisprudenţei constate a Curţii Europene a Drepturilor Omului instituirea sechestrului nu reprezintă o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece, atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).
Mai mult decât atât, se reţine că prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă."
În continuare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători notează faptul că prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificată şi completată Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., printre altele, fiind introdus art. 2502 din C. proc. pen. în materia măsurilor asigurătorii.
Potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
În conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., "Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune."
Nu în ultimul rând, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din C. proc. pen., "Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora."
În raport cu normele legale anterior menţionate, se constată că acestea reglementează scopul instituirii de măsuri asigurătorii într-o anumită cauză penală, respectiv evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
De asemenea, din analiza modului de redactare al art. 249 din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată, ca regulă generală, că luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
Prin excepţie, legiuitorul a înţeles să reglementeze şi situaţii derogatorii, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O astfel de situaţie este cea prevăzută de art. 249 alin. (7) din C. proc. pen. conform căruia "Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă."
O a doua categorie de situaţii derogatorii de la regula anterior menţionată se regăseşte în cuprinsul legilor penale speciale, care, în cazul unor infracţiuni anume prevăzute, statuează asupra obligativităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, categorie căreia i se subsumează şi Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În acest sens, în art. 20 din această lege se menţionează că, "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."
De asemenea, în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, respectiv în Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (în vigoare de la 21 iulie 2019), există dispoziţii exprese care prevăd că, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului, se aplică dispoziţiile din C. pen. privind confiscarea bunurilor, iar pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de C. proc. pen.
Indiferent de caracterul lor, obligatoriu sau facultativ, prin noile dispoziţii procesual penale legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport cu particularităţile fiecărei cauze, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse. În cadrul acestui examen, instanţa trebuie să se raporteze atât la dispoziţiile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, la jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţiei (Decizia nr. 19/2017 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii), dar şi la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.
Jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei. Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, parag. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, parag. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, parag. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, parag. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, parag. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN SA împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, parag. 83 şi 87).
Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului (decurgând din lege ori fiind lăsată la aprecierea organului judiciar), având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde temporar dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
În acest context, indiferent dacă instituirea măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată în considerarea art. 2502 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între restrângerea dreptului de proprietate şi scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.
Aşadar, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, instanţa trebuie să examineze dacă întinderea măsurii, respectiv valoarea sechestrată, este proporţională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul reparării unui eventual prejudiciu).
Or, în condiţiile în care prin săvârşirea infracţiunilor de către inculpaţi, s-a cauzat bugetului de stat un prejudiciu deosebit de însemnat, într-un cuantum mult superior sumei de 500.000 euro, iar inculpaţii care au beneficiat de pe urma acestei activităţi infracţionale nu au achitat până în prezent vreo sumă de bani în vederea acoperirii, fie şi parţiale, a prejudiciului produs prin faptele lor, precum şi în raport cu împrejurarea că Statul Român - prin A.N.A.F. - Direcţia Juridică s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 31.861.597 RON, reprezentând prejudiciul creat bugetului de stat, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că respectivele măsuri procesuale sunt proporţionale cu scopul urmărit prin instituirea lor şi, totodată, necesare pentru atingerea acestuia.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii din 7 decembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorii inculpaţi B. şi A. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2023.
GGC - ED