Şedinţa publică din data de 23 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, la data de 14 decembrie 2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 25172/25.11.2020, emisă de pârât, ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea pârâtului la plata sumelor de 1.339,79 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 724 din 10 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 724 din 10 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În esenţă, a considerat că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile speţei, învederând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, precum şi a principiului accesorium sequitur principale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi ale art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum şi cu greşita înţelegere a normelor de drept invocate prin contestaţie, respectiv art. 2213 şi art. 2214 din C. civ.
Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 435 din C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, reiterând faptul că cererea de plată adresată intimatului-pârât are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată, iar în acest sens a făcut trimitere la decizia nr. 618/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv, astfel că este imposibil de realizat controlul de nelegalitate a sentinţei recurate din acestă perspectivă.
Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.
În fapt, ca urmare a falimentului B. S.A., reclamanta s-a adresat pârâtului cu o cerere de plată prin care a făcut trimitere la sentinţa civilă nr. 2767/27.02.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2013 şi a solicitat plata următoarelor sume: 1339,79 RON - penalităţi de întârziere şi 50 RON - cheltuieli de judecată.
Soluţionând cererea de plată, pârâtul a emis Decizia nr. 25172/25.11.2020, prin care a respins plata sumei de 1389,79 RON cu privire la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.
În acest context, reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor 1339,79 RON - penalităţi de întârziere şi 50 RON - cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 2767/2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2013.
Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului care nu şi-a executat obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a susţinut că prima instanţă nu a ţinut cont sentinţa civilă nr. 2767/2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2013 şi a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prevederilor Normei aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 2213 şi art. 2214 C. civ., principiului accesorium sequitur principale, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o împărtăşeşte ca atare.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".
Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii şi cheltuielile de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.
Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale şi cheltuielilor de judecată, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.
Dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizaţii", precum şi la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispoziţiile legale neputând fi interpretate extensiv.
Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.
Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.
Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, fondate.
Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.
Aşa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.
Totodată, instanţa de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.
Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.
Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.
De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.
Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.
În concluzie, în mod judicios prima instanţă a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu datorează penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 2767 din data de 27 februarie 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3, deoarece această obligaţie a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei B. în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în litigiul amintit.
Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al B., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.
De altfel, prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părţii reclamante ar fi creanţe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 2143/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina societăţii B. S.A. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanţă impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiţiei creanţei de asigurare.
Nu în ultimul rând, referitor la decizia invocată de recurenta-reclamantă ca practică judiciară, Înalta Curte reţine că în şedinţa din 13 decembrie 2021, a fost adoptată de judecătorii secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţia de unificare a practicii judiciare în sensul că "penalităţile şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare".
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 724 din 10 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 452 din C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Având în vedere că intimatul-pârât nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, urmează să se respingă cererea de acordare a acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 724 din 10 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 februarie 2023.