Şedinţa publică din data de 17 martie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate FGA sub nr. x/24.11.2016 prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 3064,47 RON reprezentând despăgubiri suplimentare şi dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale si obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin cererea de modificare a acţiunii depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluţionarea cu întârziere şi respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.11.2016, constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 si în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1700 pronunţată la data de 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis exceptia lipsei de obiect a capatului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la solutionarea cererii de despagubiri formulate de reclamanta A. S.A.. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de obiect.
A respins exceptia inadmisibilitatii capătului de cerere având ca obiect pretenţii.
A admis exceptia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte capîtul de cerere având ca obiect pretenţii şi a respins această cerere ca fiind prescrisă.
A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, respectiv în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, rejudecând cauza, a solicitat, admiterea acţiunii precizate şi obligarea intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat recurentei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 24 noiembrie 2016 constând în:
- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor
- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
În motivarea recursului, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, susţine recurenta că hotărârea recurată este rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 al căror conţinut este redat în cuprinsul cererii de recurs.
Susţine recurenta că decizia privind refuzul de plată emisă de FGA a fost declarată nelegală în mod definitiv abia la data de 13 octombrie 2021, astfel că la această dată s-a născut dreptul material la acţiune al recurentei reclamante.
Arată recurenta că obiectul prezentei cereri îl reprezintă obligarea intimatului pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de daune interese moratorii care au natură accesorie faţă de cererea principală de plată a despăgubirilor, iar potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016 dreptul la acţiune contra Fondului se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, astfel că în prezenta cauză nu se poate pune problema prescripţiei dreptului la acţiune.
Susţine recurenta că prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă de FGA la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, a fost respinsă în mod nejustificat cererea de plată formulată de A., iar împotriva acestei decizii, recurenta reclamantă a formulat acţiune în contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018
Afirmă recurenta că pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: să existe un act administrativ nelegal; să existe un prejudiciu material sau moral; existenţa unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciu şi existenţa unei culpe a autorităţii publice.
În ce priveşte existenţa unui act administrativ nelegal, se arată că prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13 octombrie 2021 în dosarul nr. x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată ca nelegală, Fondul de Garantare a Asiguraţilor fiind obligat să analizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a fost recunoscut dreptul A. la despăgubiri, Fondul de Garantare a Asiguraţilor efectuând şi plata acestor despăgubiri.
Prin urmare, este evident că în speţă există un act administrativ nelegal, respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018.
Faptul că prin hotărârile judecătoreşti prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţele de judecată nu au obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la ideea că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală Decizia nr. 14452/03.05.2018.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv existenţa unui prejudiciu material sau moral, se arată că în raport de prevederile art. 1535 din C. civ. ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege.
Prin soluţia dată cererii de plată formulată de A., FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri o perioadă mai bine de 5 ani, iar prin plata despăgubirilor solicitate efectuată la data de 29 octombrie 2021 a fost confirmat dreptul A. asupra acestor despăgubiri. Prin urmare susţine recurenta că are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată şi achitată de FGA.
Cu referire la cea de-a treia condiţie, se arată că există în mod cert un raport de cauzalitate între Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 anulată de instanţele de judecată şi prejudiciul suferit de A. prin lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită.
În ce priveşte culpa autorităţii publice se arată de către recurentă că şi această condiţie este îndeplinită, FGA ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a făcut altceva decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.
4. Apărările intimatei
Intimatul-pârât Fonul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.
A depus la dosarul cauzei şi concluzii scrise.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în urma modificării acţiunii, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin soluţionarea cu întârziere şi respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.11.2016, constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, şi în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Se reţine că procedând la soluţionarea cauzei, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Prima instanţă a reţinut în esenţă că pentru formularea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi că reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată x/24.11.2016, acesta fiind termenul în care pârâtul avea obligaţia soluţionării cererii de plată. De asemenea, a reţinut că, întrucât cuantumul penalităţilor/dobânzilor este stabilit prin lege pentru fiecare zi de întârziere, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către reclamantă a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 respectiv, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtului apreciat nelegal de către reclamantă, precum şi a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere.
Prioritar, Înalta Curte reţine faptul că excepţiile, în înţelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepţiei, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecăţii.
Aşadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuţie însuşi fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acţiunii ca neîntemeiată, excepţiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuţie fondul cauzei (temeinicia pretenţiei); ele împiedică instanţa să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecăţii, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acţiunii, pe cale de consecinţă.
În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că prescripţia este o excepţie de fond, al cărei conţinut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acţiune, fiind considerată, în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepţie de fond care se invocă şi se rezolvă ca atare; în consecinţă, în practica judiciară, atunci când acţiunea e considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanţa fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecăţii. În acest mod, se realizează practic principiul consacrat în art. 248 C. proc. civ., potrivit căruia excepţiile se rezolvă înaintea fondului.
Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prescrisă.
Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".
Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."
Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.
Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă.
Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuţie sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.
Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din acelaşi act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanţă.
Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menţionată în respectiva decizie.
Termenul de prescripţie de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv la data de 13.10.2021, când a fost pronunţată deicizia nr. 4644 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor
În aceste condiţii, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 05.04.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condiţiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptăţită în baza cererii de plată formulate.
Prin urmare, prima instanţă a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privinţa momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.
Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.
Totodată, instanţa de fond în rejudecare va avea în vedere menţinerea de către instanţa de recurs a soluţiei pronunţate cu privire la excepţiile inadmisibilităţii, şi a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.
De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.
2.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1700 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
De asemenea, Înalta Curte va menţine dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1700 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată, şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Menţine dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii şi a lipsei de obiect a cererii.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2023.