Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 la data de 03.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 802 din dala de 23 martie 2021, emisă în dosarul nr. 22-516 de către Inspecţia Judiciara, precum şi împotriva Rezoluţiei 8628/10.05.2021 emise dc către dl. inspector Şef al Inspecţiei Judiciare în lucrarea C21-697, prin care a solicitat desfiinţarea celor două acte şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 134 din data de 31 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr. 134 din data de 31 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A..
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, soluţia instanţei de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Art. 488 (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Referitor la pct. 6 instanţa a motivat soluţia pe de-o parte apreciind că s-a formulat Contestaţie împotriva soluţiilor dispuse în dosarele nr. x/2016 al DNA -ST Târgu-Mureş şi nr. 1618/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul şi nu faţă de dosar x/2019 precum şi dosar x/2020 apreciind că operează prescripţia, ceea ce echivalează cu motive străine de natura cauzei.
Referitor la pct. 8 instanţa a apreciat că reclamanta nu a indicat normele de drept penal ori procesual penal care să fi fost încălcate cu intenţie sau gravă neglijenţă de către procuror, atunci când a formulat concluzii în fata instanţei în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureş.
Motivarea sentinţei atacate se bazează pe dispoziţiile art. 64 alin. (2); art. 65 din Legea nr. 304/2004 precum şi pe cele ale art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care nu sunt incidente, raportat la motivele propriu zise ale contestaţiei împotriva celor două Rezoluţii. Apreciază că nici referirile la art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu sunt incidente, câtă vreme nu a pretins exercitarea unui control asupra legalităţii sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale de către Inspecţia judiciară.
Referitor la abaterea disciplinară de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 3 03/2004 instanţa a apreciat în mod greşit că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în faţa instanţei de judecată.
În continuare, recurenta-reclamantă arată că nu a criticat niciodată raţionamentul logico-juridic al procurorului, ci încălcarea cu intenţie a normelor de drept material în materia desfiinţării înscrisurilor false potrivit prevederilor art. 5491 C. proc. pen. prin neaplicarea acestora, activitate prin care a fost şi este vătămată.
Din contră chiar inspectorii judiciari în motivarea Rezoluţiei nr. 816/2021 prin care s-a respins plângerea împotriva faptelor comise de către judecătorii care au soluţionat dos nr. 375/320/2019 precum şi dosar x/2020 în fond la Judecătoria Tg-Mures şi în contestaţie Ia Tribunalul Mureş, au precizat următoarele:
"de vreme ce actele efectuate de Parchet nu au respectat prevederile legale în materie de desfiinţare a înscrisurilor, soluţiile judecătorilor sunt corecte din punct de vedere al interpretării logico-juridice".
Dacă un procuror nu respectă prevederile legale în exercitarea atribuţiilor de serviciu rezultă cu necesitate că se face vinovat de încălcarea Art. 131 din Constituţie cu privire la - Rolul Ministerului Public care prevede:
(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prevede:
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.
ART. 99^1
(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Coroborând aceste prevederi legale cu constatarea inspectorilor judiciari precitată, rezultă o exercitare a funcţiei cu rea-credinţă din partea procurorului, însă instanţa de fond nu a dezvoltat şi nici nu a motivat pertinent acest aspect.
Pentru considerentele expuse mai sus, apreciază că recursul este întemeiat, motiv pentru care solicită a fi admis.
4. Apărările formulate în cauză.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura de soluţionare a recursului.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 802 din data de 23 martie 2021, emisă în dosarul nr. 22-516 de către Inspecţia Judiciară, precum şi a Rezoluţiei 8628/10.05.2021 emise dc către dl. inspector Şef al Inspecţiei Judiciare în lucrarea C21-697 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în faţa instanţei de judecată, ci doar încălcarea cu intenţie sau gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecinţe, aspect în raport de care verificarea activităţii procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor formulate.
Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a motivat hotărârea din perspectiva soluţiilor dispuse în dosarele nr. x/2016 al DNA ST Târgu-Mureş şi nr. 1618/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş şi nu faţă de dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2020 apreciind că operează prescripţia, ceea ce echivalează cu motive străine de natura cauzei.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, context în care, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.
Prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere pentru care a considerat că, examinarea concluziilor orale ale procurorului susţinute în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureş exced atribuţiilor de control ale intimatei-pârâte deoarece, stabilirea poziţiei procesuale adoptate de procuror în faţa instanţei de judecată intră în sfera raţionamentului logico-juridic al magistratului, iar verificarea disciplinară nu vizează acest raţionament.
Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine că motivarea instanţei de fond se bazează pe dispoziţiile art. 64 alin. (2), art. 65 din Legea nr. 304/2004, precum şi pe dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care nu sunt incidente în cauză.
În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.
Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară "În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei."
Aceste dispoziţii consacră principiul independenţei procurorului ce presupune excluderea oricăror influenţe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea şi soluţionarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligaţia procurorului de a se supune legii.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în faţa instanţei de judecată, ci doar încălcarea cu intenţie sau gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi act normativ: "(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi."
Cu privire la aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că exercitarea unui control asupra legalităţii sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale de către procuror nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 45 şi următoarele din Legea nr. 317/2004, republicată, deoarece, analiza legalităţii şi temeiniciei actului decizional cu privire la exercitarea unor prerogative jurisdicţionale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept şi în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situaţii de fapt şi de drept constituie prerogativa exclusivă a autorităţilor ierarhic superioare şi, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanţa de judecată.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că respectarea principiului independenţei procurorului, reglementat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare exclude această analiză în cadrul procedurii disciplinare, deoarece nu se pot conferi competenţe altor autorităţi în această materie, respectiv Inspecţiei Judiciare sau instanţei disciplinare, aşa după cum, în mod corect a reţinut şi secţia pentru procurori, ci aspecte sunt susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraţilor la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" şi la "faptele care afectează prestigiul justiţiei".
De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, "Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită".
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă faptul că exercitarea unei acţiuni în atragerea răspunderii disciplinare a magistraţilor poate fi făcută în termen de cel mult 2 ani de la data la care abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost săvârşită. Termenul de 2 ani are natura juridică a unui termen de decădere de drept substanţial pentru că împlinirea sa are drept consecinţă imposibilitatea exercitării acţiunii disciplinare.
La data de 08.02.2021 a fost înregistrată la Inspecţia Judiciară sesizarea (înaintată de Administraţia Prezidenţială) formulată de petenta A. prin care şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la instrumentarea dosarului nr. x/2016 şi nr. y/2018, precum şi cu privire la activitatea procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş care a reprezentat Ministerul Public în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureş.
Având în vedere că în dosarul nr. x/2016 a fost emisă Ordonanţa de clasare la data de 13.03.2018, iar în dosarul nr. x/2018 a fost emisă Ordonanţa de clasare la data de 07.11.2018, prin raportare la data înregistrării sesizării la Inspecţia Judiciară, respectiv la data de 08.02.2021, în mod corect a reţinut prima instanţă împlinirea termenului de prescripţie de 2 ani care a început să curgă de la data emiterii soluţiilor de clasare adoptate, iar faptele presupus a fi săvârşite, supuse verificării prealabile erau prescrise.
Cu privire la activitatea procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, care a reprezentat Ministerul Public în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureş şi a formulat concluzii în faţa instanţei de judecată, Înalta Curte constată că raţionamentul primei instanţe este temeinic având în vedere că, verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Astfel, principiul independenţei procurorului presupune excluderea oricăror influenţe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea şi soluţionarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligaţia procurorului de a se supune legii.
Normele de procedură penală reglementează multiple garanţii procesuale de remediere a eventualelor nerespectări ale normelor procedurale în faza de urmărire penală, în aplicarea legalităţii procesului penal şi care, de altfel, au fost avute în vedere către recurenta-reclamantă care a formulat plângeri împotriva actelor de urmărire penală, însă, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, examinarea concluziilor orale ale procurorului susţinute în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureş exced atribuţiilor intimatei-pârâte Inspecţia Judiciară, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare deoarece constituie prerogativa exclusivă a instanţei de judecată, iar stabilirea poziţiei procesuale adoptate de procuror în faţa instanţei de judecată intră tot în sfera raţionamentului logico-juridic al magistratului, iar verificarea disciplinară nu vizează acest raţionament.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile formulate împotriva hotărârii primei instanţe sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 134 din 31 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023.