Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, la data de 30 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Municipiul Iaşi, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să constate dreptul lor de proprietate, dobândit prin uzucapiune, asupra imobilului - teren în suprafaţă de 362,62 mp, situat în Iaşi, Aleea M. Sadoveanu nr. 11, judeţul Iaşi.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1167 din data de 12 februarie 2019, Judecătoria Iaşi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, având în vedere valoarea obiectului cererii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, la data de 12 martie 2019, sub nr. x/2019.
3. Hotărârea pronunţată în fond.
Prin sentinţa civilă nr. 1373 din data de 4 iunie 2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iaşi, a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iaşi, prin Primar, şi a constatat că reclamanţii au dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 362,62 mp, situat în mun. Iaşi, Aleea x, identificat în parcelele 1 C. civ. (147 mp) şi 2V (216 mp), iar avându-se în vedere planul cadastral identificat în intravilanul mun. Iaşi în cv. 5, parcelele 178/2 (147 mp) şi Vh. 179/2 (216 mp), prin punctele 1,2,3,4,5,6,7, 1 potrivit planului de amplasament şi delimitare a imobilului şi memoriului tehnic, în baza cărora a fost avizat de OCPI Iaşi raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală întocmit în cauză de d-l expert C..
4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă:
Prin decizia civilă nr. 598 din data de 9 decembrie 2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 6 ianuarie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a admis cererea de apel formulată de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iaşi, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 1373 din data de 4 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Iaşi, prin Primar.
5. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 598 din data de 9 decembrie 2021, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că posesia nu a fost exercitată sub nume de proprietar.
Au arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru constatarea uzucapiunii de 30 de ani, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, condiţii care se referă la exercitarea unei posesii utile în cadrul unui termen de 30 de ani. Posesia este utilă atunci când nu este afectată de un viciu iar regularitatea posesiei, adică faptul că ea este utilă, se prezumă, urmând ca cel care afirmă contrariul, respectiv că posesia este afectată de un viciu, să facă această dovadă.
Recurenţii au solicitat să se constate că posesia exercitată de autorul lor şi apoi de ei înşişi are caracter util, în cauză neprobându-se faptul că terenul care face obiectul litigiului ar fi fost dat în folosinţă, aşa cum s-a întâmplat cu cei 1012 mp teren, iar din anul 1990 şi până în prezent au trecut peste 30 ani.
Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a motivat hotărârea referitor la perioada scursă după anul 1989 până în prezent, limitându-se la a reţine inexistenţa elementului psihologic (animus).
Or, este contrară logicii afirmaţia conform căreia reclamanţii şi autorul lor nu au posedat în nume de proprietar, cât timp suprafaţa care face obiectul cauzei face parte din acelaşi corp de teren cu suprafaţa de 1012 mp dobândită în proprietate, asupra întregii suprafeţe de teren fiind efectuate lucrări specifice unui adevărat proprietar. Raţiunea instituţiei uzucapiunii de 30 ani este aceea ca, prin exercitarea unei posesii utile timp îndelungat, posesorul să devină proprietar, or, activităţile întreprinse de reclamanţi şi de autorul lor au fost şi sunt efectuate în nume de proprietar.
Recurenţii au invocat Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că: "în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective".
În opinia recurenţilor, argumentul exprimat de instanţa de apel conform căruia autorul reclamanţilor a avut aceeaşi atitudine subiectivă faţă de întreaga suprafaţă de teren, nefiind probat că pentru suprafaţa de 1012 mp ar fi stăpânit ca un detentor precar, iar pentru suprafaţa de 362,62 mp ar fi stăpânit ca un proprietar nu poate fi primit, instanţa de apel neluând în calcul întreaga perioadă în care a existat posesia neîntreruptă asupra suprafeţei de teren în litigiu.
Mai mult decât atât, utilitatea/regularitatea posesiei se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu să facă această dovadă.
Posesorul este prezumat că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că posedă pentru altul, or, este evident că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material în condiţiile în care recurenţii consideră că au făcut dovada posesiei utile, iar terenul pentru care se cere constatarea uzucapiunii nu a fost dat în folosinţă şi nici nu poate fi identificat vreun proprietar al său.
In consecinţă, recurenţii au solicitat să se constate că este îndeplinită această condiţie a posesiei utile de cel puţin 30 ani, după cum sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ., posesia fiind continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, aşa cum în mod judicios a reţinut a instanţa de fond.
În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat declaraţia martorului D. ca fiind vagă şi imprecisă, printr-o motivare insuficientă, fără a proceda la readministrarea acestei probe pentru a-şi crea propria convingere cu privire la situaţia dedusă judecăţii.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a apreciat că declaraţia martorului nu conţine informaţii concrete şi corecte, dar nu a motivat în niciun fel această afirmaţie, limitându-se la a o exclude din ansamblul de probe necesare soluţionării cauzei.
Or, această manieră de interpretare şi aplicare a legii nu asigură valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţie, de vreme ce, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 28 iunie 2005. E. împotriva României, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006) dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile Convenţiei impunând instanţelor naţionale obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale pârţilor pentru a le aprecia pertinente, aceasta incluzând readministrarea unei probe pe care instanţa de apel o considera insuficientă sau vaga, în aşa fel încât sa îşi creeze singura propria opinie asupra acesteia. Toate acestea pot fi subsumate obligaţiei instanţei de a da dovada de rol activ si de a lamuri cauza sub toate aspectele, cu atât mai mult cu cat este vorba de o instanţă de apel.
Recurenţii apreciază că, din această perspectivă, hotărârea dată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind vagă şi imprecisă, ceea ce echivalează cu lipsa motivelor pentru care s-a procedat la admiterea apelului.
În cauză nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
6. Apărările formulate în cauză
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare.
7. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 septembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 598 din data de 9 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data 17 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamanţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În esenţă, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat să se constate că au dobândit, prin uzucapiunea de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului – teren în suprafaţă de 362,62 mp, situat în Iaşi, Aleea M. Sadoveanu nr. 11, susţinând că acesta a fost stăpânit de autorul lor, A., încă din anul 1987, alături de suprafaţa de 1012 mp care figura în actele de proprietate, iar după decesul lui de către ei, posesia exercitată fiind continuă, publică, netulburată şi sub nume de proprietar.
Prima instanţă a admis acţiunea reţinând că, în cauză, se invocă joncţiunea posesiei reclamanţilor cu cea exercitată de tatăl lor, A., decedat la 15.06.2003, că posesia a fost continuă şi neîntreruptă, paşnică şi publică, aspecte dovedite cu declaraţia martorului D., şi că, din felul în care reclamanţii şi autorul lor s-au comportat cu privire la imobil, reiese intenţia acestora de a se comporta ca proprietari ai imobilului, exercitând, aşadar, o posesie sub nume de proprietar, aspect confirmat prin depoziţia aceluiaşi martor precum şi de menţionarea terenului în registrul agricol.
Instanţa de fond a concluzionat, astfel, că posesia exercitată de autorul reclamanţilor şi apoi de către reclamanţi are caracter util, că de la data la care s-a început exercitarea posesiei asupra terenului şi până la momentul de faţă au trecut mai mult de 30 de ani, că terenul ce face obiectul cauzei nu este afectat de detalii de sistematizare şi că, prin emiterea titlului de proprietate nr. x/27.02.1992 pe numele autorului A., pentru suprafaţa de 1012 mp teren aferent locuinţei din Iaşi, Aleea x (teren care este învecinat cu terenul ce face obiectul cauzei şi care au fost stăpânite împreună) organele statului i-au recunoscut autorului reclamanţilor dreptul la acest teren, astfel că nu se poate aprecia că acesta a fost un simplu detentor precar.
În apel, soluţia a fost schimbată în sensul că acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca nefondată, instanţa de control judiciar apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 1847 C. civ. de la 1864 în privinţa posesiei reclamanţilor.
În concret, instanţa de apel a constatat că posesia exercitată de reclamanţi nu a fost una sub nume de proprietar, întrucât suprafaţa de teren în litigiu a fost în proprietatea F., fiind situată într-o zonă ce a format obiectul colectivizării, şi a fost atribuită în folosinţă autorului reclamanţilor anterior anului 1990, aşa cum rezultă din cuprinsul contractului de schimb de locuinţe autentificat sub nr. x/23.07.1987, încheiat între A. şi G., pe de o parte, şi H., de cealaltă parte, în care se arată în mod expres că terenul în suprafaţă de 1012 mp aferent locuinţei din Iaşi, Aleea x (dobândită de soţii Bordea în urma schimbului) trece în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, urmând ca soţilor Bordea să li se atribuie în folosinţă pe durata existenţei construcţiei terenul necesar, precum şi din autorizaţia pentru înstrăinare de construcţii nr. x/15.07.1987 eliberată de Consiliul Popular al Municipiului Iaşi, în care se menţionează că suprafaţa de 1012 mp teren aferent locuinţei din Iaşi, Aleea x reintră în proprietatea Statului şi se atribuie soţilor Bordea.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că suprafaţa de 362,62 mp în litigiu face parte din acelaşi corp de teren cu suprafaţa de 1012 mp teren pentru care s-a eliberat titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, împrejurare faţă de care s-a apreciat că autorul reclamanţilor a avut aceiaşi atitudine subiectivă faţă de întreaga suprafaţă de teren aferentă locuinţei situate în Iaşi, Aleea x, nefiind probat faptul că pentru suprafaţa de 1012 mp teren situat în Iaşi, Aleea x autorul reclamanţilor ar fi stăpânit terenul, fiind conştient că are calitatea de detentor precar, respectiv că are doar un drept de folosinţă, iar în ce priveşte suprafaţa de 362,62 mp, că s-ar fi comportat ca un proprietar, având astfel o posesie utilă în înţelesul legii, cu atât mai mult cu cât autorul reclamantului, până în momentul emiterii titlului de proprietate, nici nu ştia unde este individualizată, ca amplasament, suprafaţa respectivă de teren deţinută în plus.
Cu alte cuvinte, autorul reclamanţilor ştia că terenul nu îi aparţine şi că îl utilizează cu acordul autorităţii administrativ teritoriale locale în perioada de până în anul 1990, astfel că acesta nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar, un argument în plus în acest sens fiind şi împrejurarea că, în registrul posesorilor din anul 1990, figura ca posesor al acestui teren H..
Dacă autorul reclamanţilor s-ar fi comportat ca un proprietar faţă de suprafaţa de teren în cauză, ar fi efectuat demersuri pentru înscrierea terenului în evidenţele fiscale/agricole, sau alte evidenţe, cum este registrul posesorilor, or, în lipsa unei astfel de atitudini nu se poate reţine prezumţia legală simplă instituită de art. 1854 din vechiul C. civ.
Instanţa de apel a apreciat că declaraţia martorului D. nu poate constitui o probă de natură a dovedi elementul subiectiv (animus) al posesiei autorului reclamanţilor, dat fiind că aceasta este vagă şi imprecisă, fără a conţine informaţii concrete şi corecte cu privire la suprafaţa de teren în discuţie şi amplasarea temporală a elementelor relatate, astfel că a înlăturat-o din ansamblul materialului probator, reţinând, în consecinţă, că, pentru terenul în suprafaţă de 362,62 mp, nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii câtă vreme posesia autorului reclamanţilor, anterior anului 1990, nu îndeplineşte cerinţele art. 1847 C. civ., în sensul că nu a fost utilă.
Declarând recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Iaşi, reclamanţii au susţinut, sub un prim aspect, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că posesia nu a fost exercitată sub nume de proprietar, în cauză fiind îndeplinite toate condiţiile legale pentru constatarea uzucapiunii de 30 de ani.
Prin urmare, Înalta Curte are de analizat dacă, raportat la situaţia juridică a lotului de teren în suprafaţă de 362,62 m, rezultată din modul în care a intrat în stăpânirea autorului reclamanţilor şi din modul în care acesta dar şi reclamanţii înşişi s-au comportat cu privire la el, se poate reţine că posesia exercitată de aceştia a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, în sensul art. 1847 C. civ., pentru a se putea constata că a intervenit uzucapiunea, sau că, dimpotrivă, aceasta a fost afectată de viciul precarităţii, astfel că, lipsindu-i elementul animus domini, nu poate fi avută în vedere pentru ca reclamanţii să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenului ca efect al uzucapiunii.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că uzucapiunea este acea instituţie juridică care permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.
Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.
Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-şi producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiţii: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă şi neviciată, şi posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă.
În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru".
Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.
Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinţă, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), şi elementul psihologic, respectiv, intenţia celui care stăpâneşte bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.
Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei.
Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.
Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – C. civ. a instituit doua prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speţă, reclamanţii, ar deţine pentru altul şi nu pentru sine.
Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt rezultată din probe, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, posesia exercitată de reclamanţi asupra terenului în litigiu nu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ., respectiv pe aceea a exercitării sale sub nume de proprietar, uzucapiunea de 30 de ani neputând opera.
Astfel, terenul în suprafaţă de 362,62 mp cu privire la care se solicită constatarea intervenirii uzucapiunii de 30 de ani, face parte din acelaşi corp de teren cu suprafaţa de 1012 mp teren pe care autorul reclamanţilor l-a avut în posesie începând cu anul 1987 şi pentru care a obţinut titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Acest aspect a fost reţinut ca atare de instanţa de apel şi nu a fost contestat de părţile din proces.
Aşa cum rezultă din cuprinsul contractului de schimb de locuinţe autentificat sub nr. x/23.07.1987, încheiat între A. şi G., pe de o parte, şi H., pe de altă parte, terenul în suprafaţă de 1012 mp era aferent locuinţei din Iaşi, Aleea x (dobândită de soţii Bordea în urma schimbului) acesta trecând, la momentul încheierii contractului, în proprietatea statului, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, soţilor Bordea atribuindu-li-se în folosinţă, pe durata existenţei construcţiei, doar terenul necesar.
Acest lucru rezultă şi din cuprinsul autorizaţiei pentru înstrăinare de construcţii nr. x/15.07.1987, în care se menţionează că suprafaţa de 1012 mp teren aferent locuinţei din Iaşi, Aleea x reintră în proprietatea Statului şi se atribuie soţilor Bordea, iar lui H. i se transmite, în aceleaşi condiţii, dreptul de folosinţă asupra suprafeţei de 18,55 mp din terenul construit şi neconstruit pe care se află amplasat blocul Y5 (dobândit de d-na H. în urma contractului de schimb încheiat cu soţii Bordea).
După apariţia Legii nr. 18/1991, autorului reclamanţilor, A., i s-a eliberat titlul de proprietate nr. x/27.02.1992, pentru suprafaţa de 1012 mp teren situat în Iaşi, Aleea x, aferent locuinţei ce a făcut obiectul schimbului.
În raport de aceste aspecte de fapt, este evident că, începând cu anul 1987, când terenul în suprafaţă de 1012 mp i-a fost atribuit în folosinţă autorului reclamanţilor, şi până în anul 1992, când acesta a obţinut titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, A. a avut calitatea de detentor precar al suprafeţei respective, acesta ştiind că terenul nu îi aparţine şi că îl utilizează cu acordul autorităţii administrativ teritoriale locale.
În condiţiile în care, aşa cum înşişi reclamanţii susţin, autorul lor şi apoi ei au stăpânit, în fapt, încă de la început, mai mult decât le-a fost atribuit în folosinţă, respectiv au stăpânit în plus suprafaţa de 362,62 mp, ce face obiectul prezentei cauze, suprafaţă care face parte din acelaşi corp de teren cu suprafaţa de 1012 mp, apare ca fiind pe deplin justificată concluzia instanţei de apel în sensul că atitudinea subiectivă a autorului reclamanţilor cu privire la această suprafaţă de teren a fost aceeaşi, astfel că se impune a se reţine calitatea de detentor precar şi în privinţa acesteia.
Nu există niciun element concret pe baza căruia să se poată aprecia că autorul reclamanţilor ar fi stăpânit terenul în suprafaţă de 1012 mp fiind conştient că are calitatea de detentor precar, respectiv că are doar un drept de folosinţă, dar că, în ce priveşte suprafaţa de 362,62 mp, s-ar fi comportat ca un proprietar, având astfel o posesie utilă în înţelesul legii, cu atât mai mult cu cât, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, până în momentul emiterii titlului de proprietate, autorul reclamanţilor nici nu ştia care este suprafaţa deţinută în plus şi unde este situată.
În aceste condiţii, singura concluzie pertinentă este aceea că autorul reclamanţilor a avut aceeaşi atitudine subiectivă faţă de întreaga suprafaţă de teren aferentă locuinţei situate în Iaşi, Aleea x, respectiv că a ştiut că terenul (atât cei 1012 mp atribuiţi în folosinţă, cât şi cei 362,62 mp stăpâniţi în plus) nu îi aparţine şi că îl foloseşte cu acordul unităţii administrativ teritoriale, ceea ce înseamnă că acesta a avut doar calitatea de detentor precar, calitate care nu poate avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 1853 C. civ., potrivit cărora "actele ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului sau."
Fiind, aşadar, vorba despre acte efectuate cu îngăduinţa proprietarului (în accepţiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. (2) C. civ.) o astfel de folosinţă exercitată de autorul reclamanţilor nu poate fi calificată ca fiind o posesie sub nume de proprietar întrucât îi lipseşte elementul intenţional, animus domini, astfel că ea este o detenţie precară. În condiţiile în care terenul în litigiu a fost folosit cu îngăduinţa unităţii administrativ teritoriale, este evident că prezumţia instituită de art. 1854 C. civ. (posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume proprietar), a fost răsturnată, în cauză probându-se că autorul reclamanţilor, în fapt, a posedat pentru altul.
Specificul detenţie precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul şi nu pentru sine. Precaritatea echivalează cu lipsa posesiei, ceea ce înseamnă că, perioada cuprinsă între anul 1987 şi 1990 (mai precis, anul 1992, când autorului reclamanţilor i s-a eliberat titlul de proprietate pentru suprafaţa de 1012 mp) nu poate fi avută în vedere la calcularea termenului uzucapiunii de 30 de ani, soluţia instanţei de apel fiind legală din această perspectivă.
Precaritatea posesiei încetează şi detenţia precară se poate transforma în posesie, prin intervertirea titlului, în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume: a) în ipoteza în care deţinătorul lucrului primeşte, cu bună credinţă de la o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului; b) în cazul când deţinătorul bunului neagă dreptul celui de la care îl deţine, prin acte de rezistenţă trebuie însă să fie astfel exprimate încât să nu lase nici o îndoială asupra schimbării intervenite în elementul intenţional al posesiei; c) când detentorul precar transmite stăpânirea lucrului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, unui terţ de bună-credinţă, acesta din urmă începe să stăpânească bunul dobândit ca un posesor, considerându-se proprietar, cu toate că cel care i l-a transmis nu avea această calitate; d) când transmiterea posesiei de la un detentor precar se face printr-un act cu titlu universal, iar succesorul este de bună-credinţă.
Or, în speţă, nu există niciuna dintre aceste situaţii, astfel încât detenţia exercitată de autorul reclamanţilor, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului în litigiu.
Este adevărat că instanţa de apel nu a mai făcut nicio analiză cu privire la posesia exercitată după anul 1990.
Însă, o astfel de analiză nici nu mai era necesară câtă vreme perioada cuprinsă între anul 1990 şi anul 2018, când a fost introdusă acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă, este mai mică de 30 de ani (28 ani), ceea ce înseamnă că, indiferent de concluziile la care s-ar ajunge cu privire la întrunirea cerinţelor art. 1847 C. civ., posesia exercitată de reclamanţi şi de autorul acestora, după ce A. a devenit proprietarul terenului în suprafaţă de 1012 mp, nu îndeplineşte cea de-a doua condiţie impusă de art. 1890 C. civ. de la 1864, respectiv aceea de a fi exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani.
Aşadar, chiar dacă s-ar presupune ori s-ar constata că posesia exercitată după anul 1990 ar fi fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, în sensul art. 1847 Coc civil, aceasta nu ar fi suficientă pentru a uzucapa întrucât, conform art. 1890 C. civ., pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, să-şi producă efectele este necesar nu doar ca posesia sa fie utilă, ci şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, ceea ce, evident, nu se reţine în cauză.
Recurenţii au invocat Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, însă aceasta nu are incidenţă în cauză întrucât vizează o situaţie diferită, respectiv, posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, precum şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar, ceea ce nu este cazul în speţă.
În consecinţă, nu se impune nicio analiză suplimentară, aceasta cu atât mai mult cu cât nici recurenţii nu au formulat nicio critică concretă cu privire la legalitatea hotărârii atacate din perspectiva acestei decizii, invocarea sa fiind pur formală.
În considerarea celor mai sus reţinute, Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanţa de apel interpretând şi aplicând corect normele de drept material cuprinse în art. 1847 C. civ. de la 1864, susţinerile în sens contrar formulate de recurenţi neputând fi primite.
În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat declaraţia martorului D. ca fiind vagă şi imprecisă, printr-o motivare insuficientă, fără a proceda la readministrarea acestei probe pentru a-şi crea propria convingere cu privire la situaţia dedusă judecăţii.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a apreciat că declaraţia martorului nu conţine informaţii concrete şi corecte, dar nu a motivat în niciun fel această afirmaţie, limitându-se la a o exclude din ansamblul de probe necesare soluţionării cauzei.
Or, această manieră de a proceda nu asigură valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 şi 24 din Legea fundamentală şi de art. 6 din Convenţie, instanţele având obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor pentru a le aprecia pertinente, aceasta incluzând readministrarea unei probe pe care instanţa de apel o consideră insuficientă sau vaga, în aşa fel încât sa îşi creeze singură propria opinie asupra ei. Toate acestea pot fi subsumate obligaţiei instanţei de a da dovadă de rol activ si de a lamuri cauza sub toate aspectele, cu atât mai mult cu cat este vorba de o instanţă de apel.
Recurenţii apreciază că, din această perspectivă, hotărârea dată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind vagă şi imprecisă, ceea ce echivalează cu lipsa motivelor pentru care s-a procedat la admiterea apelului.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Curtea reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat reoferindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat, reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârât dar şi apărărilor reclamanţilor, motivarea deciziei pronunţate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost schimbată sentinţa, cu referiri exprese la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate şi la dispoziţiile de drept material aplicabile.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Deşi recurenţii susţin că instanţa de apel nu a motivat de ce a apreciat ca fiind vagă şi imprecisă declaraţia martorului şi nici nu a argumentat afirmaţia potrivit căreia depoziţia respectivă nu ar conţine informaţii concrete şi corecte, Înalta Curte constată că din considerentele deciziei atacate rezultă cu prisosinţă contrariul acestor susţineri.
Astfel, Curtea de Apel a arătat în mod explicit că declaraţia martorului D. nu poate fi reţinută în privinţa dovedirii elementului subiectiv al posesiei autorului reclamanţilor, dat fiind că aceasta este vagă şi imprecisă, fără a conţine informaţii concrete şi corecte cu privire la suprafaţa de teren în discuţie şi la amplasarea temporală a elementelor relatate.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel a apreciat că, atât timp cât referirile martorului la terenul stăpânit de autorul reclamanţilor au fost generice, fără precizări concrete cu privire la suprafaţa de 362,62 mp pentru care se solicită constatarea intervenirii uzucapiunii, depoziţia martorului nu poate constitui o probă de natură a demonstra că reclamanţii şi autorul lor s-au comportat ca adevăraţi proprietari ai terenului în litigiu. Declaraţia martorului nu a fost înlăturată din ansamblul probator, aşa cum eronat susţin recurenţii, ci a fost analizată de instanţa de apel în contextul întregului material probator administrat, aprecierea finală fiind aceea că, raportat la teza probatorie invocată, ea nu este concludentă.
Or, judecătorul este liber în a aprecia probele, în a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului iar, în cauză, Înalta Curtea constată, contrar opiniei recurenţilor, că instanţa de apel a argumentat suficient motivul pentru care depoziţia martorului nu este concludentă, indicând, în acelaşi timp, celelalte probe care justifică concluzia la care a ajuns cu privire la neîndeplinirea condiţiilor art. 1847 C. civ.
Împrejurarea că recurenţii reclamanţi sunt nemulţumiţi de modul în care instanţa de apel a interpretat şi apreciat probele precum şi de concluzia la care a ajuns cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, nu justifică incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât această situaţie nu echivalează cu lipsa motivării sau cu existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Nu i se poate reproşa instanţei de apel nici faptul că nu a procedat la readministrarea probei testimoniale pentru a-şi crea propria convingere cu privire la aceasta şi la situaţia dedusă judecăţii, cum susţin recurenţii.
C. proc. civ. cuprinde dispoziţii importante cu privire la probe şi la ceea ce poate face instanţa de apel în materie de probe.
Relevante, în acest sens, sunt dispoziţiile art. 470 alin. (1) şi (4), ale art. 478 alin. (2) şi cele ale art. 479 alin. (2) C. proc. civ., din economia cărora rezultă că instanţa are următoarele posibilităţi: să refacă în totalitate probele administrate la prima instanţă; să refacă numai o parte din acest probe şi să le menţină pe celelalte; să administreze alte probe, folosind şi celelalte probe administrate de prima instanţă; să pronunţe decizia numai în baza dovezilor administrate la prima instanţă fără a le mai reface sau completa prin administrarea de probe noi.
Refacerea probelor se dispune de către instanţa de apel în cazul în care constată că proba respectivă, administrată la instanţa de fond, se impune a fi invalidată pentru neregularităţi săvârşite cu ocazia administrării ei. De exemplu, în cazul unei expertize, omisiunea expertului de a cita părţile potrivit art. 335 alin. (1) C. proc. civ., reprezintă o cauză de nulitate a raportului de expertiză care poate justifica decizia instanţei de apel de a reface proba respectivă în calea de atac.
Raportat la aceste aspecte, este evident că în speţă nu se impunea readministrarea probei testimoniale câtă vreme depoziţia martorului a fost înlăturată, nu ca urmare a constatării unor eventuale neregularităţi cu ocazia consemnării ei la fond, ci pur şi simplu pentru faptul că, în procesul de analizare şi apreciere a materialului probator, instanţa devolutivă a considerat că ea nu este concludentă, chestiune care, în mod evident, nu se circumscrie situaţiilor la care se referă art. 479 alin. (2) C. proc. civ. şi care să justifice refacerea probatoriului.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor referitoare la lipsa de rol activ a instanţei de apel în lămurirea cauzei sub toate aspectele prin administrarea probelor pe care le considera necesare.
Este adevărat că procesul civil este guvernat şi de principiul rolului activ al judecătorului, rol care, între altele, se manifestă, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.
Însă, având în vedere că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Regula este pe deplin aplicabilă şi în calea de atac a apelului, chiar dacă aceasta are caracter devolutiv, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind în mod expres că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".
Această limită a caracterului devolutiv al apelului constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale care se aplică şi în faţa instanţei de control judiciar, ea exprimând ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.
Raportat la aceste aspecte dar şi la dispoziţiile legale referitoare la regimul probelor în apel, anterior citate, este evident că ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligaţie pentru judecător, ci doar o facultate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ceea ce este esenţial în cauză, probele din oficiu nu pot fi ordonate decât în cadrul procesual cu care instanţa a fost învestită.
Or, în apel nu au fost solicitate probe noi iar faptul că instanţa de control judiciar, reanalizând situaţia de fapt şi probele administrate la fond, a apreciat că declaraţia martorului D., pe care s-a întemeiat soluţia primei instanţe, nu este elocventă, nu obliga la administrarea altor probe din oficiu pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Curtea de Apel a exercitat controlul de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate în limitele învestirii sale, stabilite prin cererea de apel, a analizat toate susţinerile şi apărările părţilor, hotărârea atacată cu recurs respectând cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză, împrejurare faţă de care Înalta Curte constată că nici criticile subsumate de reclamanţi celui de-al doilea motiv de recurs nu pot fi primite, dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil în cauză. Cât priveşte modul în care instanţa de apel a apreciat situaţia de fapt şi probatoriul administrat, acesta nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de recurs întrucât nu constituie un aspect de nelegalitate a deciziei atacate, în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci de netemeinicie, care excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi exercitat controlul judiciar în această cale extraordinară de atac.
În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 598 din data de 9 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.