Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 11 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Serviciul Român de Informaţii, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate excesul de putere şi nelegalitatea operaţiunii de secretizare (secret de stat/serviciu), prin HCM nr. 19/14.01.1972 şi dispoziţiilor interne ale pârâtului SRI emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 182/2002, a ordinului directorului SRI nr. MP 581 din 30.06.1994 şi a documentelor din dosarul administrativ ce a stat la baza emiterii acestuia, obligarea pârâtului SRI să procedeze la iniţierea demersurilor şi la efectuarea operaţiunilor de desecretizare/declasificare a Ordinului directorului SRI nr. MP 581/30.06.1994 şi a înscrisurilor din componenţa dosarului administrativ ce a stat la baza emiterii acestuia (din secret, strict secret şi secret de serviciu în nesecret), obligarea pârâtului SRI, după realizarea operaţiunii de declasificare/desecretizare a documentelor anterior menţionate, la comunicarea în scris către acesta a Ordinului directorului SRI nr. MP 581/30.06.1994 şi a documentelor din dosarul administrativ ce au stat la baza emiterii ordinului şi obligarea pârâtului SRI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin precizarea la acţiune reclamantul a solicitat anularea HCM nr. 1177/04.10.1965 privind Statutul Corpului Ofiţerilor şi în raport de acest capăt de cerere a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581 din 30.06.1994, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Hotărârile primei instanţe

Prin încheierea de şedinţă din 24.10.2019, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării şi a delegaţiei consilierului juridic depuse la dosar de pârâtul Serviciul Român de Informaţii şi a amânat pronunţarea sentinţei pentru data de 7 noiembrie 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 294 din 07 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în raport de capătul de cerere privind anularea HCM nr. 1177/4.10.1965 şi respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Admite excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994 şi respinge excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă.

Admite excepţia lipsei de interes a reclamantului în raport de capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea operaţiunilor de desecretizare/declasificare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994.

Respinge acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, în privinţa capătului de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea operaţiunilor de desecretizare/declasificare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994, ca lipsită de interes.

1.3. Cererea de completare a sentinţei nr. 294/07 noiembrie 2019

La data de 19.12.2019, reclamantul A. a formulat o cerere de completare a sentinţei civile nr. 294 din 07.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, în sensul soluţionării capetelor de cerere nr. (1) şi nr. (3) din cererea de chemare în judecată.

1.4. Hotărârea pronunţată asupra cererii de completare a sentinţei

Prin sentinţa nr. 16 din 30 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare a hotărârii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii.

1.5. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul A. a formulat cerere de recurs împotriva sentinţei civile nr. 294 din 07 noiembrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 24 octombrie 2019, precum şi împotriva sentinţei nr. 16 din 30 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, criticându- le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

1.5.1. Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 294 din 07 noiembrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 24 octombrie 2019 – motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

a.Recurentul-reclamant critică, mai întâi încheierea de şedinţă din 24.10.2019, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei invocată de reclamant privind lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării şi a delegaţiei consilierului juridic depuse la dosar de autoritatea pârâtă.

Susţine recurentul că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că respectiva calitate derivă din dispoziţiile art. 40 din Ordinul Directorului SRI nr. x din 15.03.2018 (act clasificat secret de stat şi desecretizat de pârât la data de 20.01.2019, potrivit căruia cererile şi actele procedurale transmise instanţelor de judecată, precum şi delegaţiile consilierilor juridici se semnează de către şeful Direcţiei Juridice.

De asemenea, instanţa de fond a luat act de precizările pârâtului în sensul că semnatara întâmpinării – general de brigadă B. - şef Direcţia juridică, a fost numită conform ordinului directorului SRI nr. x/01.08.2016 – act care a re regim de document clasificat, nefiind depus la dosar.

Mai arată recurentul că, în finalul încheierii, instanţa de fond a apreciat că nu se relevă la momentul judecării cauzei vreun motiv de incompatibilitate în cauză, în condiţiile în care reclamantul nu formulează o cerere de recuzare, deşi s-a consemnat susţinerea acestuia cu privire la informaţia publică referitoare la calitatea de ofiţer acoperit a judecătorului cauzei.

Recurentul-reclamant arată că încheierea recurată este nelegală prin prisma art. 488 alin. (1) punctele 1 şi 5 din C. proc. civ., deoarece incompatibilitatea judecătorului (subiectivă şi obiectivă) încalcă principiile independenţei şi imparţialităţii instanţei consacrate de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 din Convenţia EDO.

Susţine recurentul că au fost încălcate normele imperative ale art. 43 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora, "judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea cauzei".

Mai arată recurentul că încălcarea obligaţiei de a se abţine de la judecarea cauzei reprezintă şi o primă greşeală de judecată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În continuarea susţinerii acestei critici, recurentul-reclamant dezvoltă consideraţii de ordin teoretic şi jurisprudenţial, cu referire şi la practica CEDO în materia respectării principiului imparţialităţii judecătorului, în final arătând că se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant, susţine recurentul că aceasta a fost respinsă nemotivat şi nelegal de prima instanţă, cea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, fiind incidente motivele de casare prevăzute de 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

Afirmă recurentul că din soluţia şi motivarea primei instanţe nu rezultă cu certitudine din care perspectivă a formei reprezentării (legală sau convenţională) a fost respinsă excepţia invocată de acesta. În această manieră nu s-a stabilit clar şi fără echivoc starea de fapt şi de drept litigioasă dedusă judecăţii (fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

Susţine recurentul că în practica judiciară s-a statuat că instanţa este chemată să lămurească, în mod corespunzător, situaţia de fapt şi de drept existentă în speţa dedusă judecăţii.

Sub aspectul temeiului de drept, judecătorul primei instanţe a preluat necenzurat alegaţiile pârâtului S.R.I., fundamentând reprezentarea pe prevederile art. 40 din ordinul directorului SRI emis în 2018 (reprezentarea judiciară a pârâtei SRI prin şeful Direcţiei Juridice, care semnează actele procedurale şi delegaţiile consilierilor juridici). În schimb, curtea de apel nu s-a aplecat deloc asupra argumentelor esenţiale prezentate de reclamant în răspunsul la întâmpinare, apte să conducă la o soluţie diametral opusă celei pronunţate în cauză. Viciul nemotivării hotărârii se identifică şi atunci când motivarea este inexactă, insuficientă sau superficială (ÎCCJ, sec. a II-a civ., decizia nr. 1024 din 15 mai 2019 — www.x.ro).

În continuare, recurentul reda câteva consideraţii pe marginea exigenţelor motivării hotărârii judecătoreşti, prin prisma cărora ambele hotărâri pronunţate de prima instanţă, în integralitatea lor, sunt extrem de vulnerabile sub aspectul motivării, fiind viciate de arbitrar.

În cazul speţei, norma internă secretă a pârâtului SRI, invocată la unison de pârâtă şi judecătorul primei instanţe, nu poate constitui normă de drept menită a susţine calitatea de reprezentant legal al semnatarul semnatarului întâmpinării.

Pârâtul SRI este persoană juridică de drept public, a cărei organizare şi funcţionare este reglementată de Legea nr. 14/1992. La art. 23 din acest act normativ se prevede că SRI este condus de un director, care, în îndeplinirea atribuţiilor ce revin SRI (prevăzute ca atare la art. 2-3, 5-12 din lege), emite, potrivit legii, ordine şi instrucţiuni. Participarea SRI în procese/litigii nu reprezintă o atribuţie legală ce revine acestei instituţii publice.

Afirmă recurentul că a arătat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare (par. 6-7) că ordinul intern al pârâtei reprezintă aplicarea unui act normativ abrogat (art. 6 din Decretul nr. 143/1955), Legea nr. 514/2003 nemaipreluând o asemenea reglementare. De asemenea, la par. 13 din răspunsul la întâmpinare a susţinut că reprezentant legal este doar directorul serviciului, din perspectiva art. 23 din Legea nr. 14/1992, art. 209 şi art. 218 din C. civ.

Mai arată recurentul că niciunul dintre aceste argumente esenţiale prezentate nu au fost examinate de judecătorul fondului, neoferindu-se un răspuns explicit de ce sunt înlăturate în procesul deliberativ al instanţei, procedura fiind astfel afectată de inechitate şi arbitrar.

În final, făcând trimitere la argumentele prezentate în faţa instanţei de fond, arată că ordinul intern al pârâtei SRI este lipsit de orice suport/temei legal şi nu poate fi valorificat legitim în prezenta cauză, iar hotărârea primei instanţe, pe lângă faptul că este nemotivată (motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), încălcând dreptul reclamantului la un proces echitabil (art. 6 par. 1 din Convenţia EDO), este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

b. Criticile referitoare la soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 294 din 07.11.2019 – art. 488 alin. (1) punctele 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prima instanţă a respins capătul de cerere nr. (2) din acţiunea introductivă având ca obiect obligarea pârâtului SRI la iniţierea demersurilor şi la efectuarea operaţiunilor de desecretizare a actului administrativ individuale emis (ordinul de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994) şi a înscrisurilor din componenţa dosarului administrativ ce au stat la baza emiterii acestuia. Respingerea cererii este consecinţa admiterii excepţiei lipsei de interes a reclamantului, invocată de pârâtul SRI.

Prima critică de nelegalitate (art. 488 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ.) vizează incompatibilitatea judecătorului fondului în judecarea cauzei, recurentul făcând trimitere la argumentele expuse în susţinerea aceluiaş motiv de casare referitor la încheierea din 24.10.2019.

De asemenea, şi în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant face trimitere în completare la argumentele expuse în legătură cu nemotivarea încheierii din 24.10.2019.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din Codul de procedură civilă vizează faptul că instanţa de fond a încălcat normele de drept material din mai multe perspective: a interpretat greşit/nelegal normele aplicabile în materia condiţiei interesului, a aplicat texte de lege străine situaţiei de fapt şi a restrâns nejustificat aplicarea normelor incidente speţei.

Afirmă recurentul că hotărârea recurată este deficientă pe latura motivării sale (caracterul contradictoriu al unor considerente şi indicarea unor considerente străine de natura pricinii), fiind nesocotite totodată regulile de procedură aplicabile.

Recurentul-reclamant susţine că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii, cu motivarea corespunzătoare a acestora (art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) Cod procedură civilă. Cererile pot avea caracter principal, accesoriu, adiţional sau incidental, iar cele accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal (art. 30 alin. (4) C. proc. civ.).

Conform cererii de chemare în judecată, capătul de cerere principal nr. 1 are ca obiect constatarea excesului de putere al pârâtului SRI în secretizarea/clasificarea actului administrativ individual reprezentat de ordinul de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994 (împreună cu documentaţia ce a stat la baza emiterii acestuia) şi refuzul nejustificat de a proceda la declasificarea şi comunicarea acestuia, precum şi nelegalitatea operaţiunii de secretizare efectuată în baza HCM nr. 19/1972 (la momentul trecerii în rezervă) şi ulterior, în 2002 în baza ordinului directorului SRI.

Capătul de cerere nr. x are ca obiect obligarea pârâtului SRI la iniţierea demersurilor şi la efectuarea operaţiunilor de desecretizare/clasificare a actului administrativ individual şi înscrisurilor din componenţa dosarului administrativ ce au stat la baza emiterii acestuia.

Este evident, că între cele două capete de cerere există în raport de accesorialitate, cel de al doilea având caracter accesoriu faţă de primul şi depinzând de soluţia dată acestuia (aspect recunoscut de altfel de prima instanţă la pag. 18 din cuprinsul hotărârii).

În acest context, afirmă recurentul, în mod nelegal, prima instanţă a trecut direct la rezolvarea capătului de cerere accesoriu nr. 2, fără să soluţioneze şi să motiveze capătul de cerere principal nr. 1. Numai după soluţionarea şi motivarea capătului principal de cerere nr. x, în sensul admiterii sau respingerii acestuia, instanţa putea păşi la soluţionarea capătului de cerere accesoriu nr. 2 (care depinde de soluţionarea primului petit). Indiferent de soluţie, capătul de cerere principal nr. 1 trebuia obligatoriu soluţionat şi motivat înainte de rezolvarea motivată a capătului de cerere accesoriu nr. 2. Conform dispozitivului şi considerentelor care îl susţin, prima instanţă a soluţionat exclusiv capătul de cerere accesoriu nr. 2. Nici capătul de cerere accesoriu nr. 3 (care şi el depinde de soluţionarea primul capăt principal de cerere), având ca obiect obligarea pârâtului SRI la comunicarea în scris a actelor administrative declasificate/desecretizate, nu a primit o soluţionare şi motivare în dispozitivul şi considerentele sentinţei primei instanţe.

În această modalitate s-au încălcat grav regulile de procedură (nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei), hotărârea pronunţată de prima instanţă este nemotivată şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În ceea ce priveşte cerinţele de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească condiţia interesului, art. 33 C. proc. civ.. edictează că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Interesul a fost definit ca fiind folosul practic, de ordin material şi moral, urmărit de partea care declanşează procedura judiciară. În speţă, instanţa de fond a procedat la o insuficientă cercetare a cauzei din acest punct de vedere, rezumându-se să aprecieze că demersul subsemnatului la realizarea dreptului de pensie nu este condiţionată de forma clasificată sau neclasificată a actului administrativ individual (ordinul de trecere în rezervă).

Aceste statuări reducţioniste (simplificatoare) nu satisfac întreaga problematică a interesului care decurge din ansamblul cadrului procesual şi consemnările instanţei din încheierea de şedinţă din 24.10.2019 (pag. 4-5), când au avut loc dezbaterile. În acest ultim cadru, instanţa de fond a reţinut că folosul practic urmărit de recurent, prin solicitarea desecretizării actului administrativ individual (împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii acestuia) şi comunicarea acestuia îl constituie aflarea situaţiei personale, private, ancorată în dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a afla temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii unilaterale de către pârât şi pentru a observa dacă au fost încălcate drepturi fundamentele, urmând ca, după desecretizarea şi comunicarea documentelor să se analizeze legalitatea şi temeinicia ordinului de trecere în rezervă prin prisma conţinutului acestuia şi, în continuare, oportunitatea atacării lui în justiţie.

Prin urmare, în raport de aceste elemente principale trebuia instanţa să analizeze condiţia interesului, şi nu doar prin prisma unui element secundar (aspectul pensiei). Chiar şi din acest ultim punct de vedere interesul este unul viitor şi previzibil (prefigurat), pentru că în eventualitatea identificării unor abuzuri şi ilegalităţi rezultate din conţinutul actelor administrative ce se cer declasificate şi comunicate, recurentul poate solicita anularea măsurii şi despăgubiri (din cauza pierderii vechimii în serviciu, ca urmare a trecerii în rezervă i-a fost diminuat cuantumul pensiei militare de serviciu).

Mai arată recurentul că interesul său în cauză este, primordial, unul moral care constă în obţinerea unei satisfacţii sufleteşti cu privire la constatarea excesului de putere din partea pârâtului şi aflarea situaţiei personale reale şi complete a subsemnatului (fost angajat al pârâtului). Vătămarea rezultă din violarea de către pârât a unor drepturi fundamentale consacrate constituţional şi convenţional european, după cum a dezvoltat pe larg în cuprinsul actelor procedurale depuse la dosar .

Susţine, de asemenea, că interesul legitim este prezumat de lege, din moment ce art. 20 din Legea nr. 182/2002 permite oricărei persoane fizice să conteste la autoritatea care a clasificat informaţia operaţiunea de clasificare, durata de clasificare a documentelor şi modul în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. În mod greşit, instanţa de fond leagă dovada interesului de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 din H.G. nr. 585/2002. Aceasta întrucât, condiţia interesului legitim este diferită de legalitatea pretenţiei formulate, care implică analizarea a însuşi fondului cauzei.

Recurentul afirmă, în continuare că prima instanţă a analizat trunchiat şi eronat dispoziţiile Legii nr. 554/2004 cu privire la vătămarea sa, apreciind condiţia dovedirii vătămării prin raportare exclusiv la noţiunea de interes legitim definită la art. 2 alin. (1) lit. p) din lege, pentru a concluziona că reclamantul nu a făcut dovada faptului că ar fi expus unui prejudiciu dacă nu ar acţiona la acest moment în justiţie (în concepţia judecătorului fondului dreptul subsemnatului nu este actual nici din perspectiva art. 33 C. proc. civ.).

Se arată că că excesul de putere din partea pârâtului SRI, care presupune exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii- prin încălcarea drepturilor cetăţeanului — art. 2 alin. (1) lit. n) din lege, se manifestă atât la momentul trecerii sale în rezervă, în 1994 (când a avut loc operaţiunea de secretizare/clasificare a actului administrativ individual în scopul de a nu fi comunicat, cât şi ulterior, când pârâtul a refuzat nejustificat, prin exces de putere, să dea curs cererii mele de desecretizare/declasificare a actelor administrative şi de comunicare a acestora (art. 2 alin. (1) lit. i) din lege).

Prin urmare, prima instanţă avea obligaţia să facă o analiză completă şi să observe vătămarea pretinsă şi din unghiul drepturilor subiective fundamentale ale subsemnatului, pretins încălcate de pârât, şi nu doar din perspectiva interesului legitim privat.

Plasând vătămarea, exclusiv în zona interesului legitim privat, cu excluderea/ignorarea dreptului subiectiv vătămat, prima instanţă a statuat greşit că interesul reclamantului este unul eventual şi nu actual (la data iniţierii demersului judiciar).

Se mai susţine că instanţa de fond a statuat asupra inexistenţei interesului actual şi prin prisma pasivităţii reclamantului pe o perioadă de 25 de ani, perioadă în care nu a iniţiat niciun demers judiciar prin care să supună cenzurii instanţei de judecată actul individual (ordinul de trecere în rezervă).

Însă, fără niciun temei legal prima instanţă condiţionează cererea de declasificare (desecretizare) a documentelor administrative şi comunicare a lor de admiterea cererii în anularea actului administrativ, dând de înţeles că reclamantul nu mai este în termenul legal pentru a supune actul administrativ individual cenzurii instanţei de judecată, altminteri ar fi încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.

Or, recurentul nu a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă, prin urmare, instanţa de fond a depăşit cadrul procesual şi a dat rezolvare unei chestiuni străine de natura pricinii (aspectul tardivităţii atacării în instanţă a actului administrativ individual).

Instanţa de fond reţine în considerentele sentinţei că pârâtul nu i-a comunicat conţinutul actului administrativ, dat fiind nivelul de secretizare al acestuia. Afirmă recurentul că potrivit regulamentelor militare (în vigoare la epoca trecerii mele în rezervă), dar şi din economia Legii contenciosului administrativ, exista obligaţia legală a pârâtului să-i comunice ordinul de trecere în rezervă (fie el clasificat sau neclasificat, subsemnatul fiind ţinut de respectarea secretului). Or, dacă pârâtul SRI nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de comunicare a actului administrativ individual, timp de 25 de ani, în mod greşit, s-a transferat, de către instanţă, culpa pasivităţii acestuia în sarcina reclamantului.

Nesoluţionarea şi nemotivarea capetelor de cerere principale nr. (1) şi nr. (3). Incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. Necercetarea fondului cauzei.

Chiar dacă instanţa a soluţionat capătul principal de cerere nr. (2), aceasta avea obligaţia să se aplece şi să motiveze şi capătul principal de cerere nr. (1), care era primordial de analizat în ansamblul acţiunii introductive. O eventuală motivare implicită (calată pe aceeaşi excepţie a lipsei de interes), dar inexistentă în realitate, este de neconceput şi nu poate fi admisă. În acelaşi perimetru se află şi capătul de cerere nr. (3). Toate capetele de cerere din cuprinsul acţiunii trebuiau soluţionate şi motivate, în sens contrar, fiind nerespectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. civ.

Susţine recurentul că, judecătorul primei instanţe a părăsit rolul său activ (ferm manifestat atunci când a trebuit să analizeze şi să admită excepţiile invocate de pârât, respectiv să respingă excepţia ridicată de reclamant), necercetând fondul disputei pentru a afla adevărul şi decela în ce măsură pârâta SRI, în concret, justifică şi dovedeşte măsura operaţiunii de secretizare ca fiind una necesară şi proporţională (în raport cu scopul legitim urmărit de autoritate şi de lege) într-o societate democratică.

Soluţia instanţei de fond cu privire la capătul de cerere privind anularea HCM nr. 1174/1965

Susţine recurentul că, în pofida clamării rolului său activ, instanţa de fond nu a cercetat dacă HCM nr. 1177/1965 este înscrisă în cuprinsul actului administrativ unilateral, ca temei de drept al trecerii în rezervă a reclamantului, situaţia care face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Se mai argumentează că deşi instanţa a invocat în considerente dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 16¹ din Legea nr. 554/2004 care prevăd introducerea forţată în cauză a unui terţ fără de care nu se poate soluţiona procesul, totuşi nu a pus în discuţia părţilor care ar fi acel terţ şi necesitatea introducerii lui în cauză.

În acest sens arată recurentul că fostul Consiliu de Miniştri este un organ politic desfiinţat după Revoluţia din 1989 de noile structuri care au preluat conducerea ţării, astfel încât nu se poate vorbi de calitatea de terţ a acestui organism, care nu mai este subiect de drept. Prin urmare, singura autoritate în raport de care se poate aprecia legalitatea HCM nr. 1177/1965 este SRI.

Susţine recurentul că respingerea acestui capăt de cerere pentru lipsa calităţii procesuale pasive are semnificaţia încălcării accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.

Soluţia dată asupra excepţiei de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581 din 30.06.1994.

Recurentul-reclamant afirmă că instanţa de fond şi-a întemeiat raţionamentul pe o decizie de speţă, care nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, încălcându-se principiul rolului activ, al contradictorialităţii, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil.

Susţine recurentul că această decizie nu este incidentă în speţă, dezlegând o altă chestiune de drept referitoare la inadmisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a unui act individual a cărui anulare face obiectul acţiunii în cadru căreia se invocă şi excepţia de nelegalitate.

Afirmă recurentul că excepţia de nelegalitate era admisibilă prin primsa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că ordinul de trecere în rezervă nu a intrat în circuitul civil, nu a dat naştere la un drept subiectiv individual în favoarea unei persoane, fiind un act secretizat, nepublicat şi necomunicat destinatarului.

Mai susţine recurentul şi nelegalitatea argumentului instanţei de fond, privind lipsa legăturii ordinului de trecere în rezervă cu soluţionarea prezentei cauze. Chiar dacă actul nu se anulează ci doar se înlătură de la aplicare în speţă, această soluţie produce efecte între părţi.

1.5.2. Recursul exercitat împotriva sentinţei civile nr. 16 din 30 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Timişoara

Recurentul- reclamant critică hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de completare a sentinţei nr. 294 din 7.11.2019 prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), pct. 6 (nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie) şi pct. 8 (încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

1. Incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii). Necercetarea fondului cauzei. Nulitatea hotărârii (art. 7 şi art. 174-176 noul C. proc. civ.).

Susţine recurentul că dispozitivul hotărârii judecătoreşti reflectă minuta (art. 401 noul C. proc. civ.) şi trebuie să cuprindă soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii(425 alin. (1) lit. c) teza finală noul C. proc. civ.). Din minută (dispozitiv) trebuie să rezulte explicit soluţia pentru fiecare capăt de cerere (art. 125 alin. (2) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti). Cum norma legală nu face distincţie, rezultă că trebuie rezolvate în dispozitiv toate capetele de cerere, indiferent de natura acestora (principale, accesorii, adiţionale sau incidentale — art. 30 noul C. proc. civ.).

Afirmă recurentul că, este fără dubiu, că prin dispozitivul sentinţei nr. 294/07.11.2019 prima instanţă a soluţionat — prin respingere - exclusiv capătul de cerere nr. x (având ca obiect obligarea pârâtului la efectuarea operaţiunilor de desecretizare/declasificare a actului administrativ individual şi a înscrisurilor din componenţa dosarului administrativ), la care se adaugă cele două capete de cerere subsumate cererii modificate pe temeiul art. 204 alin. (1) noul C. proc. civ. pe calea răspunsului la întâmpinare (nelegalitatea/nulitatea HCM nr. 1177/04.10.1965 şi, subsecvent, excepţia de nelegalitate a actului administrativ individual).

Practic, dintre cele 5 (cinci) capete de cerere formulate, au fost soluţionate de prima instanţă doar 3 (trei), fiind omise capetele de cerere nr. x (având ca obiect constatarea excesului de putere al pârâtului şi nelegalitatea operaţiunii de secretizare a actului administrativ individual şi a documentelor din componenţa dosarului administrativ) şi nr. 3 (obligarea pârâtului la comunicarea actului a administrativ individual şi a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia).

Arată recurentul, contrar motivării instanţei de fond, că la termenul din 24.10.2019 (când au avut loc dezbaterile), subsemnatul nu a renunţat — pe cale orală - la capătul de cerere nr. x (având ca obiect constatarea excesului de putere al pârâtului şi nelegalitatea operaţiunii de secretizare a actului administrativ individual şi a documentelor din componenţa dosarului administrativ). Această renuntare nu se putea face decât în condiţiile art. 406 coroborat cu art. - 237 alin. (2) pct. 6 din C. proc. civ., nefiind reţinută, ca atare, în cuprinsul încheierii de şedinţă din 24.10.2019.

Prin urmare, instanţa a rămas legal învestită şi trebuia să se pronunţe explicit şi asupra acestui capăt distinct de cerere, fiind încălcat principiul disponibilităţii, refuzând practic să soluţioneze o cerere cu care a fost legal învestită .

Conchide recurentul că, independent de clasificarea, respectiv atribuirea naturii acestor capete de cerere (principale, accesorii, adiţionale, incidentale) şi indiferent de soluţia preconizată de instanţă (admitere sau respingere), toate aceste cereri distincte (5 la număr) trebuiau obligatoriu să-şi găsească expres soluţionarea în dispozitivul sentinţei. Şi cum capetele de cerere nr. x şi nr. 3 nu au fost soluţionate explicit în dispozitivul sentinţei, soluţia primei instanţe de respingere a cererii de completare este nelegală, hotărârea pronunţată fiind afectată de nulitate (art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ.).

Mai arată recurentul că lipsa de interes a fost invocată de pârât prin întâmpinare doar cu privire la capătul 2 de cerere (vizând obligarea pârâtului la efectuarea operaţiunilor de desecretizare a înscrisurilor administrative), iar instanţa s-a pronunţat doar în această limită (admiţând excepţia). Dacă instanţa găsea de cuvinţă să extindă din oficiu excepţia lipsei de interes şi la capătul de cerere nr. x (în condiţiile art. 247 alin. (1) şi art. 390 noul C. proc. civ.), trebuia să pună în discuţia prealabilă a părţilor (cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare — art. 13 şi art. 14 noul C. proc. civ.) acest aspect, şi nu să trateze direct excepţia (raportat la petitul nr. 1) în considerentele sentinţei de respingere a cererii de completare a hotărârii (preluând motivarea din considerentele primei sentinţe nr. 294/07.11.2019).

În concluzie, prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, lovită de nulitate (art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ.), întrucât nu a cercetat fondul pricinii, nu a respectat limitele învestirii (art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ.), a încălcat principiul contradictorialităţii (art. 14 alin. noul C. proc. civ.) şi dreptului la apărare (art. 13 alin. (3) şi art. 14 alin. (4) noul C. proc. civ.), cu consecinţa încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil şi a drepturilor procesuale ale subsemnatului (art. 20, art. 174 alin. (2) şi art. 175-176 noul C. proc. civ..].

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. (nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie a hotărârii) afirmă recurentul că reţinerea instanţei în sensul nemotivării de către reclamant a capătului de cerere nr. x, nu se susţine, fiind contrazisă de actele şi lucrările dosarului.

Astfel, se arată că instanţa de fond a ignorat toate argumentele reclamantului aduse în susţinerea capătului 1 de cerere, neoferind niciun răspuns explicit acestora, lipsind partea de un veritabil acces la justiţie (ÎCCJ, secţia de contencios administrativ-fiscal,

Susţine recurentul şi contradictorialitatea motivării, întrucât, pe de o parte, instanţa de fond apreciază că petitul nr. 1 (excesul de putere concretizat în refuzul nejustificat de rezolvare a cererii subsemnatului adresată instanţei de a constata excesul de putere şi nelegalitatea operaţiunii de secretizare) fundamentează petitul nr. 2 (obligarea la desecretizarea documentelor) iar, pe de altă parte, instanţa constată că există o solicitare a reclamantului de a se constata excesul de putere şi nelegalitatea operaţiunii de secretizare, totuşi, prima instanţă conchide contradictoriu că petitul nr. 1 nu reprezintă un veritabil capăt de cerere de sine stătător (care să necesite o rezolvare explicită în dispozitiv).

Incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. (încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material).

Susţine recurentul că prima instanţă a restrâns, în mod nelegal, sfera de aplicare şi a interpretat greşit dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Se arată că, pentru a justifica nesoluţionarea capătului de cerere nr. x, în mod nelegal, prima instanţă s-a limitat la incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ), fără să observe că premisa acţiunii în contencios a constituit-o norma specială conţinută de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 (care permite subsemnatului să conteste pe cale administrativă legalitatea operaţiunii de secretizare a documentelor potrivit Legii contenciosului administrativ).

Oricum, cenzurarea refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri (prin exces de putere) poate forma obiect al acţiunii în contencios administrativ (art. 8 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i), lit. n), lit. o)-p) şi alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), în dreptul administrativ neavând nicio relevanţă distincţia artificială între acţiunea în realizare şi acţiunea în constatare.

Din acest punct de vedere soluţia primei instanţe (o veritabilă denegare de dreptate) este nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.).

În continuarea argumentaţiei, recurentul-reclamant reiterează susţinerile formulate prin cererea de recurs îndreptată împotriva sentinţei nr. 294/07.11.2019 a Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârilor atacate ca fiind legale şi temeinice.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant A., prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile procedurale incidente speţei, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

1. Recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 294 din 07 noiembrie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 24 octombrie 2019

a. Cu privire la critica de nelegalitate ce vizează o pretinsă lipsă de imparţialitate a instanţei de fond, Înalta Curte constată că întreaga argumentaţie a recurentului-reclamant are ca premisă un material din mass-media on-line, material de presă pe care îl prezintă ca fiind de necombătut în ceea ce priveşte adevărul.

De asemenea, alegaţiile recurentului-reclamant pe această temă pleacă de la o altă premisă, respectiv de la faptul că instanţa de fond, respingând cererile sale a dovedit prin respectiva respingere că este nu imparţială fiind subordonată astfel intimatei-pârâte.

Toate dezvoltările pe acest motiv de recurs, cu trimitere la principii din convenţii internaţionale, decizii CEDO, doctrină etc. sunt pure speculaţii în contextul cauzei, indiferent cât de corecte sunt ele ca principii, pentru că, se invocă faptul că magistratul care a judecat cauza are, ca să cităm din cererea recurentului-reclamant "calitatea de ofiţer acoperit".

Or, această situaţie prezentată de recurent, excedează cadrului procesual în limitele căruia trebuie să se exercite controlul judiciar de către instanţa de recurs, în condiţiile în care, recurentul nu a înţeles să recurgă în faţa instanţei de fond la procedura recuzării judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, dacă aprecia că imparţialitatea acestuia este afectată.

În acest sens, Înalta Curte mai reţine că, în calea de atac a recursului, nu se poate cerceta dacă exista un motiv de incompatibilitate în persoana judecătorului fondului, atâta vreme cât nu s-a formulat cerere de abţinere şi nici de recuzare, iar contrar celor afirmate de recurent, o astfel de situaţie nu se încadrează în ipoteza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1 şi 5 din C. proc. civ.

Cu privire la criticile de nelegalitate ce vizează respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant legal al Direcţiei Juridice - UM 0198 Bucureşti, Înalta Curte constată că din coroborarea prevederilor art. 25, 26 şi 23 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii rezultă faptul că unităţile din structura SRI sunt echivalente structurilor din ministere, unele dintre acestea ai căror comandanţi au calitatea de ordonatori terţiari de credite sunt stabilite prin ordin al directorului SRI şi au personalitate juridică.

În aplicarea acestor dispoziţii, prin Regulamentul de funcţionare al Serviciului Român de Informaţii, Unitatea Militară 0198 Bucureşti - Direcţia Juridică a fost abilitată să asigure reprezentarea juridică a tuturor unităţilor din compunerea instituţiei şi să apere interesele instituţiei în litigiile aflate pe rolul instanţelor din capitală sau din ţară, în care unităţi Serviciului Român de Informaţii stau în judecată.

Direcţia Juridică prin comandantul acesteia a primit competenta legală de a reprezenta SRI în orice litigiu aflat pe rolul unei instanţe din România.

Direcţia a luat fiinţă şi funcţionează ca orice altă direcţie de profil aflată în subordinea ministerelor, iar termenul de "direcţie juridică" este unul de largă utilizare şi actualitate.

Interpretarea dată de recurentul-reclamant susţinerilor reţinute de instanţa de fond în sentinţa criticată, potrivit cărora mandatul de reprezentare acordat Direcţiei Juridice a S.R.I. este nelegal, întrucât Decretul nr. 31/1954 a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ. nu este conformă realităţii juridice, deoarece, deşi abrogat în prezent, acest act a fost emis în condiţiile legii, a fost aplicat în timp, iar efectele prevederilor sale nu au fost declarate nelegale sau neconstituţionale.

Mai mult, abrogarea sa a venit ca urmare a preluării în noul C. civ. a unei părţi din prevederile sale, bineînţeles prin punerea lor în concordanţă cu art. 25 - " In componenţa Serviciului Român de Informaţii intră unităţi şi subunităţi, în concordanţă cu specificul activităţii sale, echivalente structurilor din ministere. Unţtătite Serviciului Român de Informaţii sunt subordonate numai conducerii acestuia.

Se mai reţine că unităţile Serviciului Român de Informaţii, ai căror comandanţi au calitatea de ordonatori terţiari de credite, sunt stabilite prin ordin al directorului Serviciului Român de Informaţii, au personalitate juridică şi utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate.

De asemenea, cu privire la reprezentarea legală trebuie avute în vedere şi prevederile art. 57 alin. (1) C. proc. civ. - Capacitatea procesuală de exerciţiu - (1) "Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, şi ale art. 209 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. "persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor; au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice, raporturile dintre persoane juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statul."

În consecinţă, Direcţia Juridică - Unitatea Militară 0198 Bucureşti a fost înfiinţată în temeiul legii, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 14/1992 şi a primit atribuţii speciale prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informaţii nr. x/2018.

Înalta Curte validează informaţiile prezentate de intimatul-pârât în sensul că doamna general de brigadă B. a fost numită prin Ordin al directorului SRI nr. x din 01.08.2016, document clasificat, în funcţia de comandant/şef de unitate la UM 0198 Bucureşti.

Pentru exercitarea atribuţiilor specifice activităţii de asigurare juridică, prin acelaşi Ordin nr. x/2018, Directorul Serviciului Român de Informatii a acordat şefului comandantului Direcţiei Juridice mandat de reprezentare, prevăzând la art. 40 alin. (1) faptul că "Cererile şi actele procesuale sau procedurale ce urmează a fi transmise instanţelor judecătoreşti, precum şi delegaţiile de reprezentare în fata instanţelor judecătoreşti se semnează de şeful Direcliei Juridice(...)", motiv pentru care, Înalta Curte constată că cele prezentate susţin dovada calităţii de reprezentant legal al semnatarului întâmpinării, d-na general de brigadă B..

În cazul reprezentării propriu-zise a SRI în fata instanţelor judecătoreşti acelaşi Ordin precizează următoarele:

- la art. 39 (1) - "Consilierii juridici din cadrul Direcţiei Juridice actionează pentru apărarea intereselor patrimoniale ale instituţiei, fiind abilitaţi ă reprezinte în fata instanţelor judecătoreşti toate unitătile din compunerea SRI

- la art. 43 (2) - ordinul sau cu aprobarea şefului Direcliei Juridi e, consilierii juridici desfăşoară la instanţele aflate pe raza de competen ă, următoarele activităti:

a) depunerea şi susţinerea actelor procesuale şi procedurale transmise I e Direcţia Juridică;

c) participarea la termenele de judecată, pe baza delegaţiei transmise de Direcţia Juridică."

Totodată, potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Ordin - "Consilierii juridici sunt specialişti cu studii juridice superioare în domeniul juridic, încadrati în conditi le legii, în Direclia Juridică. Consilierii juridici de pe lângă unitătile centrale şi teritoriale se subordonează ierarhic Directiei Juridice care exercită fată de aceştia, toate prerogativele prevăzute de lege şi reglementările interne referitoare•la personalul SRI', iar potrivit art. 6 alin. (1) - "Consilierii juridici in SRI au drepturile şi obligaţiile ce la revin potrivit reglementărilor lega e, statutelor profesionale şi regulamentelor militare".

c.Motivele de recurs ce vizează nelegalitatea respingerii cererii ca fiind lipsită de interes şi o pretinsă nemotivare a hotărârii de către instanţa de fond nu au fundament în conţinutul sentinţei atacate şi nici în probatoriul administrat în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic dezvoltat de judecătorul fondului şi care cuprinde considerentele de fapt şi drept ale sentinţei atacate este unul laborios, fiind expus în 20 de pagini, fiind tratate toate cererile şi susţinerile părţilor într-un mod clar, concis şi într-o succesiune logică normală a ideilor argumentate.

Pentru ca hotărârile să fie considerate motivate judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi/tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns acestor argumente, chiar în mod implicit, prin raţionamente logice.

Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (CEDO - Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cazul Albina c României, p. 469).

Or, din conţinutul sentinţei instanţei de fond rezultă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul exprimându-şi propria convingere în sensul că soluţia de respingere a acţiunii ca lipsită de interes este cea legală şi corectă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a înţeles să admită excepţia lipsei de interes, Înalta Curte aminteşte că interesul constituie o condiţie generală obligatorie ce trebuie îndeplinită de oricare cerere de chemare în judecată, prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, în materia contenciosului administrativ, pe tărâmul căreia se desfăşoară judecata prezentului litigiu, una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii este aceea de a exista un drept sau interes legitim pretins vătămat (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), interes la care s-a raportat şi instanţa de fond în analiza demersului judiciar.

Lipsa dovedirii unui interes legitim, determinat şi actual reprezintă un impediment procedural care nu permite judecătorului să procedeze la analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel cum, în mod corect, a constatat şi instanţa de fond, din economia dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 interesul legitim (ca şi dreptul), pretins vătămat şi a cărui recunoaştere este solicitată pe calea contenciosului administrativ, de către o persoană fizică sau juridică de drept privat, trebuie să fie prevăzut de lege, să fie personal şi să existe la momentul exercitării acţiunii.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, deşi cererea reclamantului de obligare a autorităţii pârâte la desecretizarea/declasificarea Ordinului de trecere în rezervă emis în persoana sa, precum şi a documentelor care au stat la baza emiterii acestuia, are temei legal în dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, trimiterea din legea specială la "condiţiile legii contenciosului administrativ" presupune şi îndeplinirea cerinţelor generale ale exercitării unei astfel de acţiuni, printre care dovedirea existenţei unui interes legitim vătămat, astfel, cum impune Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, recurentul-reclamant trebuia să facă dovada interesului legitim din perspectiva unei vătămări pe care reclamantul a suferit-o prin respingerea solicitării de declasificare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994 şi a comunicării acestuia împreună cu actele care au stat la baza acestuia.

Înalta Curte mai reţine, că şi dacă Legea nr. 182/2002 nu impune o limită de timp în care persoana interesată poate să solicite declasificarea/desecretarizarea unor informaţii, fiind vorba de o procedură administrativă, care se exercită în regim de putere publică, o solicitare în acest sens trebuie făcută într-un mod rezonabil, cu bună credinţă şi cu diligenţă în valorificarea dreptului sau interesului pretins vătămat.

Or, din actele dosarului, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a fost informat, în mod efectiv, despre conţinutul, temeiul de fapt şi de drept al ordinului şi documentelor a căror declasificare şi punere la dispoziţie o solicită, aceste aspecte rezultând din Adeverinţa nr. x din 04.07.1994 eliberată reclamantului şi din semnarea de către reclamant la sediul Serviciului Român de Informaţii - UM 05050 – Timişoara, la data de 05.08.1994, a unui ANGAJAMENT (pus la dispoziţia instanţei) prin care recunoaşte faptul că a fost angajat al instituţiei "până la data de 30.06.1994 când a fost trecut în rezervă (mi s-a desfăcut contractul de muncă) prin Ordinul nr. MP .. din 30.06.1994.

La acel moment, recurentul a luat, practic, la cunoştinţă şi despre clasificarea ordinului de trecere în rezervă şi a documentelor care a au stat la baza emiterii acestuia.

Aşadar, interesul reclamantului de a solicita comunicarea ordinului de trecere în rezervă şi a documentaţiei aferente, implicit a declasificării acestora s-a născut la acel moment, fiind legat de dreptul său de a contesta măsura trecerii în rezervă, dacă o aprecia nelegală.

Invocarea existenţei unui interes legitim privind declasificarea şi comunicarea ordinului de trecere în rezervă, după trecerea a 25 de ani din momentul în care s-au epuizat efectele raportului juridic de drept administrativ născut între recurent şi instituţia pârâtă, interval de timp în care nu a fost efectuat niciun alt demers în vederea valorificării vreunei pretenţii juridice în legătură cu trecerea sa în rezervă, este neverosimilă şi nu poate fi legată de un drept actual al reclamantului constând în stabilirea pensiei de serviciu pentru limita de vârstă.

Instanţa de control judiciar reţine, în acest sens, că realizarea dreptului la stabilirea pensiei de serviciu, nu este condiţionată de forma clasificată sau neclasificată a documentelor respective, de prezentarea în formă fizică a acestora în fata vreunei autorităţi a statului român, de temeiul de drept invocat în conţinutul ordinului de trecere în rezervă şi nici de actul administrativ normativ în baza căruia acesta a fost emis, fapt demonstrat prin emiterea de către Casa de Pensii a Serviciului Român de Informaţii, în data de 14.12.2018 a Deciziei de pensionare nr. 94325 privind acordarea pensiei de serviciu pentru limită de vârstă conform art. 19 din Legea nr. 223/2015.

Referitor la faptul că instanţa de fond nu a analizat capătul I al cererii de chemare în judecată, referitor la constatarea excesului de putere al autorităţii în clasificarea ordinului de trecere în rezervă şi, implicit, a nelegalităţii acestei operaţiuni, Înalta Curte aminteşte că judecătorul nu este ţinut în tot de calificările date de părţi sau de temeiurile invocate de acestea, iar instanţa de fond, în mod corect a stabilit care sunt capetele principale de cerere care conturează limitele învestirii şi cadrul procesual căruia i se circumscrie cercetarea judecătorească.

În acest sens, instanţa de control judiciar reţine că, deşi recurentul a solicitat prin primul capăt de cerere constatarea nelegalităţii operaţiunii de secretizare prin prisma excesului de putere, în realitate acestea reprezintă argumente în susţinerea capătului principal de cerere privind obligarea autorităţii la efectuarea procedurilor necesare în vederea desecretizării/declasificării ordinului de trecere în rezervă şi a documentelor aferente, neputând fi considerate două capete de cerere distincte.

Cu alte cuvinte, primele două petite ale cererii de chemare în judecată urmăresc aceeaşi finalitate juridică (comunicarea Ordinului de trecere în rezervă şi a documentelor aferente), însuşi recurentul învederând în faţa instanţei de fond că nu solicită anularea acestui ordin şi implicit nici anularea operaţiunii de secretizare efectuată în anul 1994.

Astfel instanţa de fond, analizând cererea de desecretizare a ordinului de trecere în rezervă, prin prisma îndeplinirii condiţiei existenţei unui interes legitim vătămat, respingând acest capăt de cerere ca lipsit de interes, nu a mai avut temei procedural să analizeze nelegalitatea operaţiunii de secretizare sau existenţa unui eventual exces de putere, aceste elemente ţinând de fondul raportului litigios, neantamat în cauză.

În acest context, capătul de cerere nr. x, privind comunicarea Ordinului de trecere în rezervă şi a documentelor aferente, având în vedere caracterul accesoriu faţă de cel principal, respins ca lipsit de interes, nu putea primi o dezlegare proprie, prin considerente diferite, o abordare de genul celei solicitate de recurent prin motivele de recurs, neavând eficacitate juridică pentru soluţionarea cauzei.

În concluzie, aspectele semnalate de recurent nu pot constitui veritabile critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivele de recurs ce antamează legalitatea ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581 din 30.06.1994 condiţionată de constatarea nulităţii HCM nr. 1177/04.10.1965, Înalta Curte constată că nu poate proceda la analizarea acestora, în condiţiile în care în primă instanţă, cercetarea judecătorească nu s-a efectuat asupra fondului demersului judiciar, cauza fiind soluţionată prin prisma excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes.

În ceea ce priveşte critica vizând respingerea petitului de anulare a HCM nr. 1177/1965, în temeiul căreia a fost emis ordinul de trecere în rezervă, Înalta curte constată legalitatea soluţiei de respingere pentru lipsa calităţii procesuale pasive a SRI, având în vedere că organul emitent a fost desfiinţat de drept, în decembrie 1989, neputând fi identificat niciun act normativ care să prevadă că Serviciul Român de Informaţii ar avea calitate de autoritate succesoare a Consiliului de Miniştri sau că s-ar substitui în drepturile şi obligaţiile de natură litigioasă a acestei entităţi.

Prin urmare, nu există identitate între autoritatea pârâtă din prezenta cauză şi emitentul actului administrativ a cărui anulare se solicită, în mod corect, instanţa de fond constatând lipsa calităţii procesuale pasive a SRI pentru acest capăt de cerere.

Criticile vizând soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă, prin respingerea ca inadmisibilă, sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: " Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză".

În speţă, recurentul-reclamant a invocat excepţia de nelegalitate a ordinului de trecere în rezervă, în cadrul petitului vizând anularea HCM nr. 1077/04.10.1965, capăt de cerere respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Serviciul Român de Informaţii.

Aşadar, nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei privind interdependenţa dintre soluţionarea fondului acestui capăt de cerere şi actul administrativ individual asupra căruia s-a invocat excepţia de nelegalitate, având în vedere că nu a existat o cercetare a fondului petitului de anulare a HCM nr. 1077/1965.

Pe de altă parte, Înalta Curte validează şi îşi însuşeşte şi argumentele instanţei de fond legate de lipsa legăturii excepţiei de nelegalitate cu soluţionarea pe fond şi a capătului de cerere privind desecretizarea/declasificarea ordinului de trecere în rezervă, precum şi pe cele referitoare la faptul că ordinul de trecere în rezervă nu a stat la baza HCM nr. 1077/1965, a cărui anulare s-a solicitat, raportul dintre cele două acte administrative fiind în sens invers (ordinul de trecere in rezervă – act individual- a fost emis în baza celui normativ).

În acest context, corect, a constatat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate, respingând-o ca atare.

2. Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 16 din 30 ianuarie 2020 privind completarea hotărârii

Recurentul-reclamant critică soluţia pronunţată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5,6 şi 8 din C. proc. civ.

Analizând criticile de nelegalitate dezvoltate, Înalta Curte reţine că, în mare parte, recurentul reiterează argumentele aduse în susţinerea cererii de recurs formulate împotriva sentinţei nr. 294/07.11.109 a cărei completare s-a solicitat la instanţa de fond şi s-a respins prin sentinţa civilă nr. 30/2020.

Prin cererea de completare a hotărârii, reclamantul a invocat situaţia, potrivit căreia, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra petitelor 1 şi 3 din acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost precizată.

Înalta Curte va răspunde în cadrul exercitării controlului judiciar, numai argumentelor care se circumscriu solicitărilor formulate prin cererea de completare a hotărârii, alegaţiile circumscrise soluţiei date fondului cauzei fiind analizate în cadrul punctului 1 din considerentele prezentei decizii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în legătură cu nerespectarea de către instanţa de fond a limitelor învestirii, în sensul că, prin respingerea cererii de completare a hotărârii, prima instanţă a validat nelegalitatea sentinţei nr. 294/07.11.2019, prin care au fost analizate doar trei dintre cele cinci capete de cerere, fiind omise de la cercetare şi pronunţare capetele 1 şi 3 din acţiunea introductivă.

Analizând considerentele sentinţei de completare, Înalta Curte reţine că nu poată fi identificată nicio regulă de procedură încălcată, limitele învestiorii prin cererea de completare fiind respectate, instanţa răspunzând punctual argumentelor invocate în legătură cu nesoluţionarea celor două capete de cerere.

În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii, Înalta Curte reţine că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în sensul că a oferit o motivare circumscrisă dispoziţiilor art. 444 din Codul de procedură civilă şi argumente juridice suficiente pentru înlăturarea judicioasă a susţinerilor reclamantului vizând nepronunţarea asupra unor capete de cerere.

Prin urmare, şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., este nefondat.

Examinând raţionamentul judecătorului fondului prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin, 1 punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 444 din C. proc. civ., constatând, întemeiat că nu se identifică ipoteza conţinută în textul procedural, în sensul omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa asupra unor capete de cerere principale sau accesorii formulate de reclamant.

De altfel, recurentul-reclamant a invocat aceste aspecte şi în recursul formulat împotriva sentinţei nr. 294 din 07.11.2019, uzitând aceeaşi argumentaţie.

Astfel, aşa cum am precizat şi anterior, deşi recurentul a solicitat prin primul capăt de cerere constatarea nelegalităţii operaţiunii de secretizare prin prisma excesului de putere, în realitate acestea reprezintă argumente în susţinerea capătului principal de cerere privind obligarea autorităţii la efectuarea procedurilor necesare în vederea desecretizării/declasificării ordinului de trecere în rezervă şi a documentelor aferente, neputând fi considerate două capete de cerere distincte.

În acest context, capătul de cerere nr. x, privind comunicarea Ordinului de trecere în rezervă şi a documentelor aferente, având în vedere caracterul accesoriu faţă de cel principal, respins ca lipsit de interes, nu putea primi o dezlegare proprie, reflectată în dispozitiv şi prin considerente diferite, o abordare de genul celei solicitate de recurent prin cererea de completare, neavând eficacitate juridică pentru soluţionarea cauzei.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea şi sentinţele instanţei de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţiile pronunţate fiind legale şi temeinice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 24 octombrie 2019, a sentinţei civile nr. 294 din 07 noiembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 16 din 30 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara– secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj