Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat: (1) anularea parţială a Ordinului 576/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiţiei; (2) obligarea pârâtului să emită un alt ordin de încadrare pentru fiecare dintre reclamanţi, în aplicarea Legii nr. 153/2017, cu acordarea, alături de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%; sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în cuantum de până la 5%; (3) obligarea la plata drepturilor salariale constând în sumele de bani rezultate din aplicarea sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 21 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 199 din 21 ianuarie 2019 pronunţată de instanţa de fond, reclamanţii H. ş.a. au formulat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs incident.
3.1. Recurenţii-reclamanţi H. ş.a. şi-au întemeiat recursul principal pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului lor, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.
După ce au prezentat obiectul acţiunii, reclamanţii susţin că instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată cu interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 153/2017, deoarece acţiunea lor vizează doar stabilirea şi aplicarea nelegală a sporurilor prevăzute în Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, iar nu creşterile salariale prevăzute de art. 38 din aceeaşi lege.
Arată că Anexa V a Legii nr. 153/2017 prevede sporuri în cuantum maxim total de 45% pentru domeniul de activitate "Justiţie", precum şi că aceasta constituie norma juridică civilă specială aplicabilă acestei familii ocupaţionale.
Mai arată că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 reprezintă norma de drept civil generală, care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, în cazul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" are prioritate norma specială, care nu limitează suma sporurilor la 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare.
Aşadar, prin ordinul contestat, sporurile nu sunt stabilite în cuantumul prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică le este acordat în procent de aproximativ 14%, în loc de 25%, cum este corect, iar sporul pentru păstrarea confidenţialităţii în cuantum de 5% nu le-a fost acordat.
3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei nu a indicat cazul de casare pe care şi-a întemeiat recursul incident dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului său şi casarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerea acţiunii în contradictoriu cu acest pârât în ce priveşte plata drepturilor solicitate.
Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei susţine că el nu poate fi obligat în mod direct să plătească reclamanţilor eventuale diferenţe băneşti, întrucât are atribuţii privind efectuarea calculului şi acordarea drepturilor salariale doar pentru salariaţii aparatului propriu al ministerului şi numai rolul de a administra bugetul instanţelor şi de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în conturile instanţelor, deschise la trezoreriile locale, urmând ca instanţele să-i utilizeze în mod direct, potrivit destinaţiilor legale.
Mai arată că raportul juridic salarial propriu-zis există între judecător şi anagajator, Ministerul Justiţiei fiind parte a unui alt raport juridic, unul financiar, implicând ordonatorii de credite subordonaţi, şi nu reclamanţii.
4. Apărările formulate în cauză
În calea de atac a recursului, nu au fost fost formulate întâmpinări faţă de recursurile declarate de ambele părţi.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Cu privire la recursul principal declarat de reclamanţii H. ş.a
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată respinsă prin sentinţa recurată, reclamanţii au solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 576/C/06.02.2018 emis de Ministerul Justiţiei şi obligarea acestui pârât la emiterea unui nou ordin de salarizare, cu aplicarea unui spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25% şi a unui spor pentru păstrarea confidenţialităţii de 5%, calculate conform dispoziţiilor art. 5 din capitolul VIII al Anexei V din Legea-cadru nr. 153/2017, obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale rezultate, sume actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală.
În ceea ce priveşte criticile recurenţilor, reiterate în calea de atac, referitoare la stabilirea şi aplicarea nelegală în cuprinsul ordinului contestat a celor două sporuri în discuţie (sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii), instanţa de control judiciar reţine că acestea nu sunt fondate, din această perspectivă fiind relevante prevederile Legii nr. 153/2017.
Sub acest aspect, stabilindu-se principiul aplicării etapizate a legii-cadru, legiuitorul a prevăzut că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Începând cu data de 01.01.2018 (potrivit art. 38 din Legea nr. 153/2017), legiuitorul a prevăzut acordarea unor creşteri salariale şi, particularizat cauzei de faţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din lege, potrivit cărora cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Aşa fiind, cum în mod corect a stabilit Ministerul Justiţiei, aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017 presupune o majorare cu 25% a drepturilor salariale faţă de cuantumul aceloraşi drepturi, aflat în plată la 31 decembrie 2017.
În măsura în care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, aflate în plată la 31 decembrie 2017, sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Numai în această ultimă ipoteză poate fi supusă discuţiei întinderea sporurilor cuvenite personalului plătit din fondurile publice şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 din lege, pentru că în prima ipoteză, aşa cum s-a arătat mai sus, operează o simplă majorare de 25% atât în privinţa salariului de bază cât şi în privinţa sporurilor, nefiind posibilă nicio analiză pe marginea aplicării acestor sporuri în procent minim sau maxim.
În ipoteza vizată de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 devin aplicabile dispoziţiile art. 25 din lege, potrivit cărora suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.
În contextul arătat, în mod corect a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, invocate de recurenţii-reclamanţi, deşi prevăd că magistraţii beneficiază de un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor de confidenţialitate de până la 5% (ceea ce ar fi presupus ca ordonatorii de credite din sistemul justiţiei să emită acte administrative prin care să stabileasă în concret cota acestor sporuri), chestiunea este prematură în acest moment, atât timp cât art. 38 alin. (3) lit. a) din lege prevede în mod clar că în anul 2018 se vor acorda exact aceleaşi componente salariale aflate în plată în decembrie 2017, cu diferenţa că ele sunt majorate cu 25%.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu prevăd dreptul la acordarea celor două sporuri într-un cuantum fix, de 25% şi 5%, ci dreptul la acordarea celor două sporuri într-un cuantum de "până la 25%", respectiv "până la 5%", aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare, revenind ordonatorului de credite să stabilească nivelul celor două sporuri. Potrivit art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017, "Limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII".
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 517/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1324 din 31 decembrie 2020, a observat că, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă, în acest sens art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilind că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII". Ca atare, a constatat că "(...) stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării".
În speţă, după cum a arătat şi intimatul prin întâmpinare, reclamanţii au beneficiat cu ocazia recalculării drepturilor de acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii, cu respectarea condiţionării prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv aceea a respectării pragului maxim de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. Cumulat, cele trei tipuri de sporuri acordate reclamanţilor respectă pragul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar individual fiecare spor se încadrează în limitele maxime prevăzute de art. 4 şi 5 din Anexa V Cap. VIII la lege.
Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte apreciază că între dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi cele reprezentate de art. 4 şi 5 din Anexa V a aceleiaşi legi nu există un raport de genul celui menţionat de recurenţii-reclamanţi ci, dimpotrivă, normele cuprinse în anexele legii se completează cu cele edictate la articolele 1-45.
În acest sens, se observă că dacă prevederile art. 1-45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referinţă a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaţionale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu şi, prin urmare, aplicarea lor presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 1-45 din Legea nr. 153/2017.
Se reţine că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaşte şi excepţii, acestea fiind stabilite de legiuitor în cadrul aceluiaşi articol 25, la aliniatele 2 indice 1, 4 şi 6 şi nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege şi nu normele înscrise în anexele aceleiaşi legi.
Cu alte cuvinte, nu poate fi reţinut caracterul contradictoriu al reglementării cuprinse în dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 faţă de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariaţi, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret şi cu atât mai puţin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor şi altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% respectiv 35 % din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi, este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017.
Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.
2. Cu privire la recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe
Având în vedere soluţia pronunţată asupra recursului principal formulat de recurenţii-reclamanţi, de respingere a acestuia, ca nefondat, Înalta Curte urmează a respinge ca lipsit de interes recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul principal declarat de reclamanţii B., F., J., N., R., V., A., E., I., M., Q., U., D., H., L., P., T., C., G., K., O., S. şi W. împotriva sentinţei civile nr. 199 din data de 21 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.