Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 noiembrie 2020, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea rezoluţiei nr. 5972/IJ/1468/DIP/31.10.2018 emisă de Direcţia de Inspecţie judiciară pentru procurori şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară pentru continuarea procedurii disciplinare.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1517 pronunţată la data de 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a expus în motivare, cu preeminenţă, circumstanţele pre şi litigioase contestaţiei formulate relativ la Rezoluţia Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară pentru procurori nr. 5972/IJ/1468/DIP/31.10.2018, prin care s-a dispus clasarea sesizării privind pe inspectorii judiciari B. şi C.. A criticat în esenţă că aspectele de fapt şi chestiunile de drept supuse analizei Inspecţiei Judiciare au fost apreciate de judecătorul fondului ca circumscrise dreptului la apărare specific procedurii disciplinare derulate în faţa secţiei de procurori în materie disciplinară. Considerând însă că, în speţă, rezultă fără echivoc că persoanele vizate de contestaţie s-au îndreptat cu rea-credinţă spre o soluţie vădit neconformă realităţii, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale abaterii prevăzute la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, solicită instanţei de control judiciar, o casare cu reţinere a sentinţei atacate, şi în rejudecare pe fond, desfiinţarea rezoluţiei litigioase cu luarea măsurii de restituire a dosarului la Inspecţia Judiciară spre a fi reluată/continuată cercetarea.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingea recursului ca nefondat.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (4) şi art. 451 din Legea 317/2004 (forma în vigoare la data sesizării instanţei), din a căror interpretare rezultă că instanţa de contencios administrativ nu este în drept a efectua ea însăşi procedura disciplinară, sub vreun aspect, ci este chemată în a face verificări asupra legalităţii actului administrativ litigios, în condiţiile Legii nr. 554/2004, şi a-l desfiinţa în ipoteza constatării unei neconformităţi în emiterea acestuia, cu trimiterea cauzei spre continuarea procedurii disciplinare. Într-un atare context legislativ, şi faţă de circumstanţele speţei coroborate cu probatoriul administrat în proces, intimata susţine că sunt corecte constatările judecătorului de primă instanţă, în sensul confirmării măsurii Inspecţiei Judiciare de clasare a sesizării petentului, cu referire la lipsa de indicii privind întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), respectiv art. 991 din Legea nr. 303/2004.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept
Prin acţiunea în contencios administrativ respinsă prin sentinţa recurată, reclamantul A. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei Inspecţiei Judiciare – Direcţia de inspecţie judiciară pentru procurori nr. 5972/IJ/1468/DIP/31 octombrie 2018, prin care a fost clasată sesizarea formulată de reclamant împotriva inspectorilor judiciari B. şi C. din cadrul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru procurori pentru săvârşirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând, în esenţă, susţinerile din sesizare, fiind nemulţumit de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.
În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în ceea ce îi priveşte pe cei doi inspector judiciari ce au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.
Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."
Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.
"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."
Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite, cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).
Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.
De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.
În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către inspectorii verificaţi a abaterii sesizate.
Având a analiza în speţă întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din lege, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a făcut dovada încălcării de către inspectorii judiciari a normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi reiterate prin cererea de chemare în judecată vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate în cursul cercetării disciplinare, specifice activităţii sale şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al inspectorului judiciar.
Or, acest raţionament a fost verificat în cursul soluţionării acţiunii disciplinare atât în faţa secţiei de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Altfel spus, aspectele procedurale referitoare la cercetarea disciplinară, la probele administrate, la faptele reţinute nu mai pot forma obiectul unor noi verificări ale Inspecţiei Judiciare ori ale instanţei de contencios învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării formulate împotriva inspectorilor judiciari care au făcut parte din echipa care a efectuat cercetarea disciplinară. Aspectele tranşate în cursul soluţionării acţiunii disciplinare, respectiv al recursului formulat, nu pot fi apreciate ca fiind indicii privind săvârşirea unor abateri disciplinare în sensul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
De vreme ce, prin cererea de chemare în judecată în ansamblul său, nu se contestă lipsa analizei, ori neluarea în considerare a unor elemente ale sesizării, care să ducă la o interpretare greşită dată de inspectorii judiciari, ci însăşi soluţia dispusă, Înalta Curte constată că acest fapt contravine principiilor enunţate de art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, conform căruia inspectorii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial.
Înalta Curte reţine, asemenea judecătorului fondului, că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, susţinerea reclamantului din memoriul de recurs, în sensul că încălcările legii semnalate privind greşelile de judecată creează premisele cercetării disciplinare şi atrag răspundererea disciplinară a celor doi inspectori, fiind lipsită de suport.
În plus, Înalta Curte subliniază că, sub aspectul laturii subiective, a acţiona cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă presupune o distorsionare conştientă a dreptului, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.
Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de reclamant şi reiterate în recurs constituindu-se în nemulţumirea acestuia faţă de exercitarea acţiunii disciplinare împotriva sa.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circunstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1517 din data de 19 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.