Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2022
Deliberând asupra cererii de revizuire formulată de revizuentul A. constată următoarele:
I. Prin rechizitoriul nr. x/2010 din 27 octombrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 din C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în vara anului 2009, a acceptat promisiunea unei recompense băneşti de la martorul B., angajat al S.C. C. S.R.L., în scopul de a intermedia, prin traficarea influenţei pe care o avea prin prisma relaţiilor de prietenie, precum şi din poziţia sa de prim-procuror, pe lângă D., manager al S.C. E. S.R.L., încheierea unui contract de prestări servicii de pază între S.C. C. S.R.L. - prestator şi S.C. E. S.R.L. - beneficiar, iar ulterior a primit, în baza acestei înţelegeri, în tranşe lunare, suma totală de 4500 euro, în perioada aprilie- septembrie 2010.
II. Prin sentinţa penală nr. 892 din 7 iunie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-au dispus următoarele:
A fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 861 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 862 din C. pen. anterior, a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 7 (şapte) ani.
În baza art. 863 din C. pen. anterior, s-a dispus ca pe durata termenului de încercare condamnatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a. să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş;
b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 359 din C. proc. pen. anterior, s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 864 şi art. 865 din C. pen. anterior, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 71 din C. pen. anterior, a fost interzis inculpatului A. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 71 alin. (5) din C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 88 din C. pen. anterior, s-a computat durata reţinerii şi arestării preventive de la 9.09.2010 la 14.09.2010.
În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) din C. pen. anterior, s-a confiscat de la inculpatul A., suma de 8400 RON, precum şi echivalentul în RON a sumei de 1500 Euro, la data executării.
S-a constatat că suma de 1000 Euro, folosită la realizarea flagrantului, a fost restituită numitului F..
A fost menţinut sechestrul asigurător dispus asupra autoturismului marca x cu numărul de înmatriculare x, serie şasiu x, aparţinând inculpatului A., instituit prin ordonanţa nr. 94/P/2010 din 12 octombrie 2010 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, până la concurenţa sumei de 3500 Euro.
În baza art. 191 alin. (1) din C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul A., la plata sumei de 8 000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
III. Împotriva sentinţei penale nr. 892 din 7 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2010, au formulat recurs, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 62 din 25 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2013, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A. împotriva sentinţei nr. 892 din 7 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2010.
A fost obligat recurentul intimat inculpat la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, care se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
IV. Ulterior, condamnatul A. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că hotărârile instanţelor judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea dreptul la viaţa privată, consacrat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie.
Prin Hotărârea din data de 18 mai 2021, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Zamfirescu c. România (cererea nr. x/14) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 2 septembrie 2021, s-a constatat încălcarea dreptului reclamantului A. la respectarea vieţii private (consacrat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului).
Nu s-a constatat că a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
A fost respinsă cererea de acordare a unei reparaţii echitabile.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în esenţă, următoarele:
I. Reclamantul a invocat încălcarea art. 8 din Convenţie, susţinând că supravegherea constantă la care a fost supus şi percheziţionarea biroului său au reprezentat ingerinţe în exercitarea dreptului său la respectarea vieţii private şi a domiciliului şi că aceste ingerinţe nu erau prevăzute de lege şi nu erau necesare într-o societate democratică. Reclamantul a pretins protejarea domiciliului său în sensul jurisprudenţei Curţii, în măsura în care, ocupa în mod exclusiv un spaţiu privat la locul său de muncă, unde trăia în afara orelor de muncă şi unde adusese obiecte personale şi de uz intim, iar această situaţie de fapt era cunoscută de personalul parchetului şi de superiorii săi ierarhici. A mai susţinut că folosirea în exclusivitate a camerei alăturate biroului său, scopul privat (şi neprofesional) al folosirii sale şi derularea vieţii private şi uneori de familie constituiau elemente hotărâtoare în speţă, subliniind că era în joc protecţia "vieţii private".
Curtea a apreciat că interceptările telefonice, ascultarea reclamantului şi percheziţionarea biroului său se interpretează ca fiind o ingerinţă în dreptul său protejat la art. 8 din Convenţie.
În circumstanţele cauzei, Curtea a constatat că reclamantul a fost supus la două măsuri distincte: pe de o parte, măsura care a implicat interceptarea şi ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor conversaţii ale persoanei în cauză şi, pe de altă parte, cea care a condus la percheziţionarea biroului său.
Curtea a observat că ambele măsuri au fost autorizate de instanţele naţionale. Astfel, Înalta Curte a confirmat ordonanţa iniţială şi provizorie a procurorului vizând interceptarea comunicaţiilor telefonice şi ascultarea lor şi a autorizat continuarea executării acestei măsuri, pe care ulterior a prelungit-o în trei rânduri. Înalta Curte a reţinut existenţa unor indicii legate de fapte de corupţie în cauză şi a considerat necesară obţinerea clarificării elementelor de fapt pertinente. Ulterior, a autorizat şi percheziţia, după obţinerea avizului Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu legislaţia internă.
S-a reţinut că reclamantul a putut contesta, atât luarea acestor măsuri, cât şi executarea lor, însă Înalta Curte a judecat lapidar că persoana în cauză nu putea pretinde protecţia vieţii sale private în contextul profesional şi că ingerinţa pe care a suferit-o a fost conformă cu Convenţia.
Curtea a observat că în hotărârea care autoriza punerea sub ascultare a reclamantului nu se precizau intervalele de timp concrete, putând fi dedus faptul că reclamantul a fost supravegheat constant, inclusiv noaptea. Din raportul de expertiză realizat în speţă, ca şi din hotărârile instanţelor naţionale, reiese că echipamentul tehnic instalat în biroul reclamantului putea capta atât sunetele, cât şi imaginile. Prin natura sa, înregistrarea imaginilor are un caracter mai important decât înregistrarea sunetelor. S-a reţinut că supravegherea reclamantului a durat o perioadă de circa 4 luni, context în care executarea acestei măsuri a continuat în pofida faptului că expunerea unor aspecte privind viaţa privată a reclamantului a fost evidentă pentru anchetatori încă din faza incipientă a anchetei.
În aceste condiţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că măsurile la care a fost supus reclamantul nu pot fi privite ca proporţionale din cauza caracterului lor intruziv şi constant şi a prelungirii lor în timp pe o perioadă considerabilă şi, prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
Reclamantul a invocat lipsa caracterului echitabil al procesului penal împotriva sa, respectiv restricţiile impuse drepturilor apărării din cauza refuzului instanţelor de a-i pune la dispoziţie toate înregistrările care ar fi cuprins elemente utile pentru apărarea sa şi refuzul de a dispune o contraexpertiză a înregistrărilor respective.
Curtea a reţinut că în Decizia din 25 martie 2013, Înalta Curte a explicat detaliat modul în care înregistrările erau coroborate cu anumite depoziţii ale martorilor şi cu documente bancare. Acest lucru demonstrează, în opinia Curţii, că Înalta Curte a recurs la o analiză echilibrată a tuturor probelor, a examinat valoarea lor probatorie cu prudenţă şi a hotărât că faptele erau stabilite prin toate elementele de probă, acestea coroborându-se între ele.
În concluzie, Curtea a considerat că procedura desfăşurată în cauza reclamantului, considerată în ansamblu, nu a încălcat cerinţele procesului echitabil şi, prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
V. La data de 17 noiembrie 2021, condamnatul A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei nr. 892 din 7 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2010 şi împotriva deciziei nr. 62 din 25 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2013, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2021.
Sub aspectul admisibilităţii căii de atac a revizuirii, prin corelarea art. 465 alin. (1)-(4) şi art. 456 alin. (2) din C. proc. pen., revizuentul a susţinut că, în prezenta cauză, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire.
Astfel, s-a arătat că cererea de revizuire este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, anterior menţionate, iar prin Hotărârea din 18.05.2021 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Zamfirescu c. România (cererea nr. x/14), s-a constatat încălcarea dreptului convenţional consacrat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv a dreptului la respectarea vieţii private.
Revizuentul a subliniat că cel puţin una dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei europene a drepturilor omului continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii judecătoreşti interne definitive care a violat dreptul convenţional al revizuentului.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, normele legislative interne (în concret, art. 465 alin. (1) C. proc. pen.) trebuie interpretate, potrivit art. 20 din Constituţie, pentru a fi conforme nu doar tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, ci şi normelor internaţionale de recomandare (soft law) în materia drepturilor omului, deoarece normele de soft law se bazează pe normele convenţionale.
Prin cererea de revizuire s-a arătat că dreptul revizuentului la viaţă privată a fost foarte grav violat, aspect care rezultă în mod evident din para. 62 şi 63 ale hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde se reţine existenţa unor multiple şi variate ingerinţe, cu caracter intruziv şi pe perioade îndelungate.
Mijloacele de probă obţinute în mod grav nelegal, adică prin violarea foarte gravă a dreptului revizuentului la respectarea vieţii sale private, au fost folosite în procesul penal în acuzare, iar condamnarea penală a revizuentului s-a realizat pe baza probelor obţinute prin violarea foarte gravă a dreptului revizuentului la respectarea vieţii sale private.
Consecinţa directă a violării foarte grave a dreptului revizuentului la respectarea vieţii sale private este condamnarea sa penală, care înseamnă calitatea de infractor, existenţa cazierului penal, imposibilitatea ocupării funcţiei de procuror pe care a avut-o, pierderea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, crearea prejudiciilor de imagine, care afectează şi exercitarea profesiei actuale, de avocat, imposibilitatea ocupării oricărei funcţii în cadrul administraţiei publice sau a organelor de conducere ale profesiei de avocat, toate fiind consecinţe extrem de grave, care subzistă indiscutabil în prezent.
Faptul că, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat violarea foarte gravă doar a dreptului revizuentului la respectarea vieţii sale private, consacrat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu atrage inadmisibilitatea cererii de revizuire. Pe de o parte, art. 465 alin. (1) C. proc. pen. se referă la încălcarea drepturilor consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului, fără a distinge între acestea, iar pe de altă parte, Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei prevede alternativ, iar nu cumulativ sau exhaustiv, că redeschiderea procedurii interne poate avea loc fie când s-a constat violarea unui drept substanţial (cum este art. 8 din Convenţia europeană), fie când a existat un viciu grav de procedură (când a fost violat art. 6 din Convenţia europeană).
În cererea sa depusă la 26.02.2020 în cauza la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, revizuentul a arătat că nu formulează nicio cerere de indemnizare pe terenul art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului, considerând că natura violării drepturilor sale face ca singura reparaţie corespunzătoare să fie revizuirea cauzei la nivel intern, în scopul desfiinţării hotărârilor judecătoreşti penale de condamnare. Prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat cu caracter obligatoriu pentru statul român, că reclamantul poate să se prevaleze, dacă doreşte, de dispoziţiile C. proc. pen. pentru a obţine revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive de condamnare.
Pentru toate aceste motive, revizuentul a arătat că, la data introducerii cererii de revizuire, consecinţa foarte gravă a violării art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii judecătoreşti interne pronunţate.
Conform hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (para. 60 şi 61), interceptările telefonice, înregistrările ambientale video şi audio şi percheziţia au constituit violarea foarte gravă a dreptului revizuentului la respectarea vieţii sale private, consacrate de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
S-a arătat că, în cauză, cu ocazia rejudecării în urma admiterii cererii de revizuire, este necesară administrarea probelor, în următoarele condiţii:
G., toate actele procedurale prin care au fost încuviinţate şi administrate şi toate probele a căror administrare a fost considerată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca violând foarte grav dreptul revizuentului la respectarea vieţii sale private (interceptările telefonice, înregistrările ambientale video şi audio, percheziţia) trebuie anulate, urmând ca probele să fi excluse din procesul penal şi eliminate fizic din dosar, potrivit art. 280 alin. (1) şi art. 282 alin. (1) raportate la art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
H., toate probele derivate care au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal (interceptările telefonice, înregistrările ambientale video şi audio şi percheziţia) şi care nu puteau fi obţinute în alt mod trebuie excluse şi înlăturate fizic din dosar, potrivit art. 102 alin. (4) C. proc. pen. şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
I., întrucât rejudecarea cauzei se face exclusiv ca urmare a constatării violării drepturilor revizuentului condamnat în cadrul procesului penal în care a avut calitatea de inculpat, este absolut imposibilă juridic administrarea altor probe în acuzare decât cele care au fost administrate în procesul penal iniţial (evident, cu excepţia celor excluse, nici acestea neputând fi administrate, conform celor arătate supra).
J., potrivit principiului nemijlocirii, toate probele care nu sunt excluse şi care fac apel la percepţia subiectivă a judecătorului trebuie readministrate direct de instanţa care rejudecă pe fond cauza în urma admiterii revizuirii şi a desfiinţării hotărârilor anterioare de condamnare.
V.1. Prin încheierea nr. 73 din data de 17 februarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că, în cauză, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire revine Completului de 5 Judecători al instanţei supreme.
Instanţa a apreciat că cererea de revizuire a fost formulată atât împotriva sentinţei penale nr. 892 din 7 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2010, cât şi împotriva hotărârii prin care sentinţa de condamnare a rămas definitivă (în calea de atac a recursului, conform C. proc. pen. anterior), respectiv a deciziei penale nr. 62 din 25 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2013, aceasta din urmă fiind singura instanţă care se poate pronunţa prin decizie, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 465 alin. (9) din C. proc. pen. şi care poate, conform dispoziţiilor legale mai sus evocate, în funcţie de particularităţile speţei, fie să rejudece cauza şi să înlăture consecinţele încălcării dreptului, fie să trimită cauza spre rejudecare la instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, în vederea administrării de probe.
V.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi, sub nr. x/2022, fiind stabilit în mod aleatoriu, termen la data de 4 aprilie 2022.
La termenul de judecată din data de 04 aprilie 2022, văzând dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 135/2010 şi art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a constatat că în cauză, urmează să participe la judecarea cererii de revizuire, un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
La termenul din data de 6 iunie 2022, instanţa a pus în discuţia părţii şi a reprezentantului Ministerului Public, competenţa Completului de 5 Judecători de a soluţiona cererea de revizuire formulată de revizuentul A. şi, având nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul dispoziţiilor art. 391 alin. (1) din C. proc. pen., a stabilit termen pentru pronunţare la data de 23 iunie 2022.
Prin încheierea din data de 23 iunie 2022, instanţa a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de revizuentul A. în favoarea Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin Hotărârea din data de 18 mai 2021, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Zamfirescu c. România (cererea nr. x/14), s-a constatat încălcarea dreptului reclamantului A. la respectarea vieţii private (consacrat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului).
Din perspectiva faptului că cererea de revizuire a fost formulată atât împotriva sentinţei penale nr. 892 din 7 iunie 2012, cât şi împotriva hotărârii prin care sentinţa de condamnare a rămas definitivă, a împrejurării că instanţa superioară, cu ocazia judecării căii ordinare de atac, nu a constatat o încălcare a dreptului de către instanţa de fond şi astfel a perpetuat această situaţie şi a generat, la rândul său, consecinţe negative pentru titularul cererii de revizuire, s-a constatat că revine Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de revizuentul A..
La termenul din data de 10 octombrie 2022, au avut loc dezbaterile, susţinerile părţii şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată şi care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunţarea la data de 24 octombrie 2022 şi 31 octombrie 2022.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, examinând cererea de revizuire formulată de revizuentul A. constată următoarele:
Prin cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei nr. 892 din 07.06.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2010, precum şi a deciziei nr. 62 din 25.03.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2013, s-a solicitat constatarea întrunirii condiţiilor privind admisibilitatea cererii de revizuire şi ulterior, admiterea pe fondul cererii, desfiinţarea în integralitate a hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, cu consecinţa achitării inculpatului.
Se constată că, prin cererea înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sub nr. x, revizuentul A. a solicitat instanţei europene să constate încălcarea art. 6 şi art. 8 din Convenţie, criticile sale privind atât caracterul echitabil al procesului penal îndreptat împotriva reclamantului, procuror la momentul faptelor, cât şi interceptarea convorbirilor telefonice, ascultarea acestora şi percheziţionarea biroului său, în care reclamantul afirmă că şi-a petrecut o parte a vieţii private.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, în legislaţia naţională, procedura de revizuire în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost impusă de necesitatea de a înlătura consecinţele încălcării prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în procesele penale, atunci când aceste consecinţe continuă să se producă şi după constatarea încălcării prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Art. 465 şi următoarele din C. proc. pen., privitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului instituie o reglementare specială, care se referă la condiţiile de exercitare, titularii cererii, instanţa competentă, termenul de introducere, judecarea cererii, soluţiile care pot fi dispuse, precum şi căile de atac.
Potrivit dispoziţiilor art. 465 alin. (1) din C. proc. pen., revizuirea poate fi exercitată numai împotriva acelor hotărâri definitive pronunţate de instanţele penale române în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate (decizia Curţii Constituţionale nr. 181 din data de 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 16 mai 2019).
Prin Hotărârea din 18.05.2021 (Cererea nr. 14132/14) a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa a constatat încălcarea art. 8 însă nu şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se reţine că în cauza Zamfirescu împotriva României, reclamantul a solicitat ca, prin hotărârea Curţii, să se dispună instanţelor naţionale redeschiderea procedurii prin intermediul revizuirii, acesta rezervându-şi dreptul de a cere repararea prejudiciului în faţa instanţelor interne.
Revizuentul a susţinut în cuprinsul cererii de revizuire şi a concluziilor scrise că Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei indică necesitatea redeschiderii procedurii interne dacă satisfacţia echitabilă acordată prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate compensa consecinţele grave ale violării Convenţiei europene.
Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (adoptată de Comitetul de Miniştri la 19 ianuarie 2000 în cadrul reuniunii a 694-a a Delegaţilor Miniştrilor), prin paragraful II, "Încurajează Părţile Contractante, în special, să examineze sistemele lor de drept naţionale în vederea asigurării că există posibilităţi adecvate pentru reexaminarea cauzei, inclusiv redeschiderea procedurilor, în cazuri în care Curtea a constatat o violare a Convenţiei…"
Aceste aspecte au fost analizate, inclusiv prin Hotărârea Curţii care a reţinut că un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei în cauză reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate, atunci când o persoană particulară a fost victima unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie.
Însă, Curtea a reamintit că a constatat numai încălcarea art. 8 din Convenţie. Cu toate acestea, a arătat că noul C. proc. pen., permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant, constatând că din această perspectivă, reclamantul se poate prevala de dispoziţiile respective, dacă doreşte.
În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, revizuentul a arătat că nu formulează o cerere de indemnizare, conform art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului, considerând că natura violării drepturilor sale face ca singura reparaţie corespunzătoare să fie revizuirea cauzei, în scopul desfiinţării hotărârilor judecătoreşti penale de condamnare.
Revizuentul a apreciat că, în condiţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat definitiv, prin hotărârea sa, că reclamantul se poate prevala de dispoziţiile C. proc. pen. pentru a obţine revizuirea hotărârilor penale de condamnare, această statuare este obligatorie pentru statul român, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti (în temeiul art. 46 para. 1 din Convenţia europeană, privind obligaţia de conformare faţă de hotărârile definitive ale Curţii).
Însă, constatarea de către Curte a încălcării unui drept prevăzut de Convenţie, nu determină de plano admiterea unei cereri de revizuire formulată în temeiul art. 465 din C. proc. pen.
Examinarea sub aspectul îndeplinirii condiţiei prevăzute de lege referitoare la continuarea producerii consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei europene, după pronunţarea hotărârii Curţii Europene, trebuie realizată in concreto, prin evaluarea situaţiei concrete din cauza dedusă judecăţii.
Calea extraordinară de atac a revizuirii pentru cazul prevăzut de art. 465 alin. (1) din C. proc. pen., nu implică admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire. Admiterea unei cereri de revizuire implică îndeplinirea unor condiţii: existenţa unei hotărâri definitive a Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care să se fi constatat o încălcare a drepturilor fundamentale şi respectiv, una dintre consecinţele grave ale încălcării să continue să se producă şi să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Analiza îndeplinirii condiţiei referitoare la continuitatea şi imposibilitatea remedierii consecinţelor negative grave ale încălcării Convenţiei se realizează, în mod exclusiv, de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cererii de revizuire formulată în baza art. 465 C. proc. pen., prin raportare la situaţia de fapt concretă reţinută în cauză.
Revizuentul a susţinut că, în cauză, consecinţa directă a violării foarte grave a dreptului său la respectarea vieţii sale private este condamnarea sa penală, cu toate consecinţele acesteia, inclusiv imposibilitatea ocupării funcţiei de procuror pe care a avut-o anterior sau prejudiciile de imagine care îi afectează viaţa profesională.
În prezenta cauză, analizând efectul concret pe care încălcarea constatată de Curtea Europeană l-a produs asupra desfăşurării judecăţii, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că prin Hotărârea din data de 18 mai 2021 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 8 din Convenţie.
Însă, atât sentinţa penală nr. 892 din data de 7 iunie 2012, cât şi decizia penală nr. 62 din data de 25 martie 2013, au fost pronunţate de către instanţele de judecată, în urma unei proceduri necontestate din perspectiva caracterului echitabil.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că cea de-a doua condiţie impusă de prevederile art. 465 alin. (1) din C. proc. pen. nu este îndeplinită, întrucât consecinţele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu continuă să se producă în prezent.
Hotărârea Curţii nu presupune eo ipso şi constatarea continuării producerii unor consecinţe negative grave cu privire la situaţia reclamantului.
Prin hotărârea Curţii Europene, instanţa a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, apreciind că interceptările telefonice, ascultarea reclamantului şi percheziţionarea biroului său se interpretează ca fiind o "ingerinţă" în dreptul său protejat de Convenţie.
A fost evidenţiat faptul că reclamantul a fost supravegheat constant, urmărindu-se atât înregistrarea sunetelor, cât şi a imaginilor, pe o perioadă de 4 luni, iar prin natura şi durata lor, aceste măsuri nu au fost considerate ca fiind proporţionale din cauza caracterului lor intruziv, fiind expuse aspecte ale vieţii sale private şi uneori foarte intime.
Totodată, Curtea a observat că reclamantul a putut contesta, în cadrul procesului penal împotriva sa, atât luarea acestor măsuri, cât şi executarea lor, dar a considerat că analiza instanţelor poate fi pusă la îndoială.
Faţă de considerentele hotărârii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători reţine că, în cauză, consecinţele grave ale încălcării dreptului prevăzut de Convenţie, constatate de Curte, nu continuă să se producă în prezent. Astfel, nu se poate constata o perpetuare a situaţiei de intruziune în exercitarea dreptului revizuentului la respectarea vieţii sale private, de familie, a domiciliului său, drept protejat de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În egală măsură, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu se poate susţine o perpetuare a efectelor încălcării dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţie, în sensul constatat de Curte, nici din perspectiva probelor obţinute în urma procedeelor probatorii analizate, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (3) din C. proc. pen., suportul material al probelor obţinute se păstrează în condiţii de confidenţialitate, prin arhivare la sediul instanţei, în locuri speciale, nefiind astfel accesibile, decât în anumite condiţii.
Prin urmare, procedura specială a revizuirii prevăzută de C. proc. pen. nu constituie remediul eficient înlăturării unor potenţiale efecte negative.
Revizuentul A. a fost condamnat în urma derulării unei proceduri judiciare cu respectarea exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 6 din Convenţie.
Astfel, în cuprinsul Hotărârii din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Zamfirescu împotriva României (cererea nr. x/14) s-a reţinut faptul că Înalta Curte a considerat că înregistrările aveau o valoare relativă şi că această instanţă a explicat detaliat modul în care înregistrările erau coroborate cu anumite depoziţii ale martorilor şi cu documente bancare.
Curtea europeană a reţinut că în cauză, condamnarea reclamantului s-a întemeiat pe toate probele şi că instanţele naţionale au recurs la o analiză echilibrată a tuturor probelor şi că au examinat cu prudenţă valoarea probatorie a acestor elemente, în special pe aceea a înregistrărilor obţinute din supravegherea reclamantului. Prin urmare, Curtea a apreciat că procedura desfăşurată în cauza reclamantului, considerată în ansamblu, nu a încălcat cerinţele procesului echitabil.
Astfel, se constată că încălcarea dreptului prevăzut de Convenţie a vizat doar o parte a materialului probator administrat în cauză, fără a avea un rol determinant şi singular în pronunţarea hotărârilor prin care a fost soluţionat fondul cauzei
În acest context, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că încălcarea art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte respectarea dreptului la respectarea vieţii sale private şi a domiciliului revizuentului nu continuă să se producă şi în prezent, astfel încât nu se justifică reformarea hotărârilor pronunţate pe fondul cauzei şi nici reluarea judecăţii fondului, în condiţiile în care hotărârile au fost pronunţate cu respectarea art. 6 din Convenţie.
În plus, consecinţele condamnării au încetat prin efectul reabilitării de drept, prin raportare la dispoziţiile art. 866 şi art. 134 din C. pen. anterior privind reabilitarea de drept, iar efectele acesteia, potrivit art. 133 din C. pen. anterior, constau în încetarea oricăror decăderi, interdicţii şi incapacităţi rezultând din condamnare.
Faţă de cele anterior arătate, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi apreciază că reţinerea de către Curtea Europeană a încălcării art. 8 din Convenţie prin exercitarea unor ingerinţe în exercitarea dreptului revizuentului la respectarea vieţii private şi a domiciliului nu este de natură a determina reformarea hotărârilor pronunţate în cauză cu respectarea art. 6 din Convenţie.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 892 din data de 7 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2010 şi a deciziei penale nr. 62 din data de 25 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2013.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga revizuentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru revizuent, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 220 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 892 din data de 7 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2010 şi a deciziei penale nr. 62 din data de 25 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2013.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă revizuentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru revizuent, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 220 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2022.