Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea în solidar a primilor doi pârâţi la plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin dispunerea nelegală, în mod excesiv şi nejustificat, a unor măsuri de încătuşare a reclamantului şi prezentarea publică sub această formă de constrângere fizică, la data de 23 martie 2016;

- obligarea pârâtului Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova la plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin condiţionarea accesului său la asistenţă medicală de urgenţă, de deplasarea la medic încătuşat cu mâinile la spate, în timp ce se afla în custodia Arestului Câmpina, unitate aflată în subordinea acestui pârât;

- obligarea pârâtului Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova la plata unei despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin lipsirea reclamantului de libertate în mod nelegal, timp de 8 ore, în data de 12/13 iulie 2016;

- obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferentă fiecărei sume în parte, până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1194 din 13 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca inadmisibil, cel de-al treilea capăt de cerere privind obligarea pârâtului Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova la plata de despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin lipsirea nelegală de libertate a reclamantului şi a respins, ca neîntemeiată, în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 986A din 17 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din 16 septembrie 2019, a încheierii de şedinţă din 8 noiembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1194 din 13 august 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe capătul trei de cerere, precum şi cererea de obligare a pârâtului Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova la plata dobânzii legale aferente capătului trei de cerere.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 986A din 17 iunie 2022 şi a încheierii din 19 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 986A din 17 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova a declarat, de asemenea, recurs.

Recursul declarat de reclamantul A.:

Primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., face referire la faptul că prin hotărârea recurată au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a făcut o analiză propriu-zisă a criticii din apel întemeiate pe încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii, făcând referire la apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 noiembrie 2019, prin care instanţa de fond a respins excepţia de decădere a reclamantului din dreptul de a propune probe cu înscrisuri şi martori şi a încuviinţat proba cu înscrisuri, respingând cererea de încuviinţare a celorlalte probe, respectiv proba testimonială cu martori şi proba materială cu banda de înregistrare audio-video imprimata pe disc.

Instanţa de apel a găsit întemeiate susţinerile reclamantului privind admisibilitatea petitului unu de cerere din perspectiva refuzului instanţei de fond de a analiza acest petit, a procedat la judecarea fondului şi a respins cererea sub acest petit, invocând lipsa probatoriilor în dovedirea încătuşării excesive ale recurentului reclamant la data de 23 martie 2016.

Critica formulată cu privire la încheierea de şedinţă prin care au fost respinse probele testimoniale şi proba materială este nemotivarea, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate probele, raportat la apărarea menţionată în tezele probatorii ce urmau a fi dovedite cu aceste mijloace de probă. Instanţa de apel nu verificat critica întemeiată pe încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii, în hotărârea recurată neregăsindu-se niciun argument privitor la respingerea acestei critici.

Înlăturarea cererilor de probatorii ale unei părţi, fără a motiva propriu-zis, cu claritate şi pertinentă, măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea astfel pronunţată să fie nelegală, pentru respectarea principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, impunându-se soluţia anularii hotărârii cu trimitere spre rejudecarea cauzei.

În susţinerea aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a arătat, în continuare, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce consacră rolul activ al judecătorului în procesul civil, conform căruia acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale. Alin. 7 al aceluiaşi articol obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Judecând în fond a petitului unu de cerere, instanţa de apel a încălcat art. 22 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale.

Astfel, contrar celor reţinute în hotărârea recurată, instanţa de apel nu a observat că prin încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2021 reclamantul a solicitat şi oral, în şedinţă publică, proba testimonială cu martorii indicaţi în memoriul de motivare a apelului, precizând teza probatorie pe care înţelege să o dovedească cu acest mijloc de probă, precum şi proba cu înregistrarea audio-video pentru dovedirea încătuşării excesive, probe ce au fost respinse de către instanţa de judecată în apel, prin aceeaşi încheiere.

Instanţa de apel, la data de 20 mai a repus cauza pe rol în vederea completării probatoriului, fără însă a preciza la ce probatoriul se referă - aspect învederat de reclamant în şedinţa publică acest, însă instanţa de apel nu a făcut nicio precizare sau vreo solicitare de completare a probatoriului.

Astfel reclamantul a apreciat, în mod rezonabil, că este vorba doar de completarea probatoriului cu înscrisuri pe petitul trei de cerere, având în vedere că celelalte mijloace de probă au fost respinse prin încheierea din 19 noiembrie 2021.

Deşi prin încheierea de şedinţă din data de 20 mai 2022 instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune a fi administrat un alt probatoriu suplimentar, cu toate acestea, a reţinut în motivarea respingerii capătului unu de cerere că reclamantul nu şi-a probat cererea şi a fost nevoită să soluţioneze cauza numai pe baza probelor scrise ce au fost administrate în fond şi apel.

Prin neadministrarea probatoriilor necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, încălcând rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se reclamă nelegalitatea prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normele de drept material.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova la plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin condiţionarea accesului reclamantului la asistenţa medicală de urgenţă de deplasare la medic încătuşat cu mâinile la spate în timp ce se afla în custodia Arestului Câmpina, instanţa de apel a reţinut puterea lucrului judecat ce rezultă din sentinţa nr. 2874/15.12.2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. x/2016 în procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013.

Apreciază recurentul-reclamant că nu poate fi vorba de puterea de lucru judecat deoarece se impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Or, cu privire la plângerea formulată, nu se poate susţine că în procedura specială prevăzută de Legea nr. 254/2013 au fost judecate în integralitatea lor aspectele invocate în acţiunea în răspundere delictuală.

Mai mult, termenul de instanţă ca o componentă a procesului echitabil nu se confundă şi nu se reduce la noţiunea de judecător. Iar pentru a fi întrunită puterea lucrului judecat trebuie să existe o hotărâre anterioară pronunţată de o instanţă în cadrul unui proces derulat cu toate exigenţele, procedurile şi drepturile procesuale pe care le implică un proces (prezenţa avocatului, solicitarea şi încuviinţarea de probe, deplinătatea mijloacelor de apărare faţă de apărările părţilor adverse, contradictorialitatea etc.)

Chiar dacă judecătorul de supraveghere a privării de libertate are statutul de magistrat şi nu exercită funcţia în subordonarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, nu se poate susţine că în procedura prevăzută de legea specială acţionează în calitate de instanţă şi instrumentează în mod real şi efectiv un proces, în accepţiunea acestei sintagme.

Judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu exercită decât limitat atribuţii jurisdicţionale şi nu se poate substitui instanţei de judecată pentru a prelua de la aceasta atributele de jurisdictio şi imperium, ajungând să pronunţe hotărâri (într-o procedură care nu respectă şi nici nu este menită să respecte garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil, nefiind o procedura contencioasă). El este ţinut să analizeze şi să concluzioneze dacă administraţia unităţii penitenciare a îngrădit exercitarea drepturilor petentului în alte condiţii decât cele prevăzute de Constituţie şi de lege şi, în caz afirmativ, să oblige administraţia să ia măsurile ce se impun în vederea remedierii situaţiei reclamate şi constatate. Acest judecător realizează o funcţie judiciară cu totul aparte în sistemul de justiţie penală român şi nu poate fi, sub nicio formă, asimilat instanţei de judecată, astfel cum s-a reţinut, de altfel, chiar în practica judiciară2.

Aşadar, încheierea nr. 296 din 6 iulie 2016, definitivă prin sentinţa nr. 2874 din 15 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. x/2016 nu este o hotărâre care să fi judecat în integralitatea lor aspectele invocate în acţiunea în răspundere delictuală.

Prin urmare, este greşită soluţia pronunţată de instanţa de apel, în cauză neputând fi opusă puterea lucrului judecat ca prezumţie legală iuris et de iure, de vreme ce nu suntem in ipoteza unui "prim litigiu" întrucât prin soluţionarea plângerii formulate în baza art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 nu poate fi considerat că "s-a rezolvat chestiunea juridică litigioasă" ce a fost dedusă judecăţii în prezenta cauză.

Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova:

După prezentarea situaţiei de fapt şi redarea unor texte legale din C. proc. civ., articole ce vizează comunicarea actelor de procedură, recurentul-pârât a arătat că instanţa a pronunţat decizia cu aplicarea în mod greşit a normelor de drept material incidente în cauză, apreciind că fapta reclamată nu poate fi considerată ca o măsură dispusă în cadrul procesului penal.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 539 alin. (1) C. proc. pen., (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

Art. 540 alin. (1) C. proc. pen. prevede următoarele: (1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.

Faţă de aceste dispoziţii, se poate constata că fapta ilicită invocată de reclamant o reprezintă privarea sa de libertate în mod nelegal, fiind astfel incidente prevederile C. proc. pen., ce instituie o procedură special care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului "specialia generalibus derogant".

Potrivit art. 52 alin. (3) teza I şi II din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii. Legea specială la care face referire textul constituţional este reprezentată de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

În acest sens, prin Decizia nr. 45/1998, Curtea Constituţională a arătat că circumstanţierea "potrivit legii" priveşte posibilitatea legiuitorului de a stabili modalităţile şi condiţiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face.

De asemenea, prin considerentele Deciziei nr. 11/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat: O analiză atentă a dispoziţiilor legale menţionate - art. 539 C. proc. pen.. - pune în evidenţă faptul că legislaţia română este compatibilă cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi protocoalelor sale adiţionale, respectiv că această normă este o aplicaţie particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din. C. proc. pen.., în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul (prin achitare sau condamnare).

Pentru aceste considerente, recurentul-pârât solicită casarea hotărârii criticate întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte trimiterea spre rejudecare a capătului trei de cerere şi a solicitării de obligare a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova la plata dobânzii legale aferente.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii au formulat şi răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor părţii adverse.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (22 martie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 6 aprilie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu prioritate, Înalta Curte se va pronunţa asupra excepţiilor nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepţii pe care le va respinge ca nefondate, în considerarea următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege

În cauză, Înalta Curte constată neîntemeiate excepţiile nulităţii recursurilor invocate reciproc de către recurenţi, întrucât ambele recursuri declarate conţin critici ce pot fi încadrate în ipotezele cazurilor de casare expres reglementate de art. 488 C. proc. civ., astfel cum vor fi analizate în continuare.

I. Cu privire la recursul formulat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că au fost invocate motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. privind modalitatea în care instanţa de apel a dat o dezlegare capetelor de cerere unu şi doi, menţinând astfel sentinţa apelată.

- Referitor la capătul doi de cerere privind obligarea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova la plata unei despăgubiri reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin condiţionarea accesului reclamantului la asistenţa medicală de urgenţă, de deplasarea la medic, încătuşat cu mâinile la spate, în timp ce se afla în custodia Arestului Câmpina, instanţa de apel a reţinut puterea lucrului judecat ce rezultă din sentinţa penală nr. 2874/15.12.2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în dosarul nr. x/2016, în procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013.

Astfel, a constatat curtea de apel că încheierea judecătorului de supraveghere prin care a fost soluţionată plângerea introdusă împotriva acestei măsuri, încheiere rămasă definitivă prin respingerea contestaţiei formulate, îndeplineşte toate caracteristicile unei hotărâri judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat cu privire la aspectele tranşate. În consecinţă, dând relevanţă efectului pozitiv al aspectelor dezlegate în mod definitiv în dosarului nr. x/2016, a constatat neîndeplinirea condiţiile necesare pentru a atrage răspunderea civilă delictuală, atât timp cât nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite privind încălcarea drepturilor afirmate de către reclamant.

Or, susţine recurentul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 254/2013 nu au fost judecate în integralitatea lor aspectele invocate în acţiunea în răspundere delictuală, iar judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu exercită decât limitat atribuţii jurisdicţionale şi nu se poate substitui instanţei de judecată, ajungând să pronunţe hotărâri. Iar, pentru a opera puterea lucrului judecat trebuie să existe o hotărâre anterioară, pronunţată de o instanţă în cadrul unui proces derulat cu toate exigenţele, procedurile şi drepturile procesuale pe care le implică un proces judiciar.

Criticile astfel formulate şi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reglementează o procedură specială, administrativ jurisdicţională, prin care persoanele aflate în detenţie pot reclama neregularităţi care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de respectiva lege, luate de către administraţia penitenciarului. Finalitatea căii procedurale astfel concepută este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile dispuse de administraţia locului de deţinere, în legătură cu executarea privării de libertate şi de a se putea soluţiona în timp util astfel de contestaţii, în vederea asigurării unui exerciţiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menţionată.

Din prevederile art. 9 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) ale Legi nr. 254/2013 rezultă că judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, soluţionând plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de lege.

Totodată, potrivit art. 9 alin. (3) din aceeaşi lege, atribuţiile administrativ-jurisdicţionale exercitate de judecătorul de supraveghere în cadrul procedurii speciale prevăzute de lege, se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere, acesta nefiind aşadar un act pur jurisdicţional care să respecte exigenţele unei hotărâri judecătoreşti, după cum, nici instituţia judecătorului de supraveghere nu poate fi asimilată unei instanţe de judecată.

Prin urmare, în chiar concepţia legiuitorului, încheierea judecătorului de supraveghere nu reprezintă o hotărâre judecătorească ci un act administrativ cu caracter jurisdicţional care, în mod evident, nu poartă în sine, ataşat, efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul prevăzut de dispoziţiile civile şi procesual civile.

Din această perspectivă, este nerelevantă expunerea de către instanţa de apel a garanţiilor de independenţă şi imparţialitate îndeplinite de judecătorul de supraveghere, precum şi a similitudinii procedurii speciale cu cea a unei acţiuni în justiţie.

În aceeaşi ordine de idei, s-a argumentat de către instanţa de apel că analiza dacă hotărârile judecătoreşti pronunţate în conformitate cu procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 au putere de lucru judecat, trebuie realizată în raport de întreaga procedură, şi nu relativ doar la prima etapă a acestei proceduri, respectiv la cea desfăşurată în faţa judecătorului de supraveghere.

Într-adevăr, prin sentinţa penală nr. 2874/15.12.2016 a Judecătoriei Ploieşti, încheierea prin care a fost soluţionată plângerea petentului reclamant, a rămas definitivă, prin respingerea contestaţiei formulate, însă chiar şi într-o astfel de circumstanţă, încheierea judecătorului de supraveghere nu este în măsură să dobândească putere de lucru judecat în privinţa tuturor aspectelor invocate de reclamant în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În acest context, Înalta Curte remarcă şi caracterul contradictoriu al considerentelor instanţei de apel care, pe de o parte, reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al încheierii judecătorului de supraveghere, rămasă definitivă prin sentinţa penală nr. 2874/15.12.2016 a Judecătoriei Ploieşti, iar, pe de altă parte, constată că trimiterile la dispoziţiile art. 28 alin. (1) sau art. 30 C. proc. pen. sunt lipsite de relevanţă, în materia reglementată de art. 56 judecătorul de supraveghere neîndeplinind rolul de instanţă penală, ci pe acela de a veghea şi garanta drepturi fundamentale ale persoanei private de libertate.

Or, art. 28 alin. (1) C. proc. pen. consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nefiind însă ţinută de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Aşadar, sentinţa penală pronunţată în materia executării pedepselor sau a măsurilor privative de libertate, chiar şi asimilată unei hotărâri penale, nu prezintă autoritate de lucru judecat în privinţa elementelor răspunderii delictuale ce constituie obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa civilă.

Totodată, s-a arătat în jurisprudenţa Inaltei Curţi, într-o cauză asemănătoare, că, date fiind trăsăturile "procedurii plângerii ce poate fi formulată în condiţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Înalta Curte constată că neparcurgerea ei de către reclamant nu poate constitui un fine de neprimire pentru acţiunea dedusă judecăţii, această acţiune fiind de natură a asigura reclamantului exercitarea dreptului fundamental de acces la justiţie, ce este recunoscut oricărei persoane, prin art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, prin intermediul său, se aduce în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu plenitudine de competenţă, cererea reclamantului privind prejudicii pretins suferite prin încălcarea unor drepturi civile fundamentale, cerere care este analizată cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procedurale specifice procesului civil, precum şi cu parcurgerea gradelor de jurisdicţie stabilite prin legea procedurală de drept comun".(Decizia nr. 1136/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă)

Aceleaşi sunt raţiunile pentru care, în opinia instanţei de recurs, se poate ajunge şi la concluzia că, în prezenta cauză, parcurgerea fără succes a procedurii speciale reglementată de Legea nr. 254/2013, reflectată în încheierea de respingere a plângerii, nu are aptitudinea de a prezenta putere de lucru judecat în materia răspunderii civile delictuale, căci aceasta ar echivala cu suprimarea posibilităţii instanţei civile de a analiza efectiv şi de a se pronunţa cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, referitoare la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate daune morale rezultate din pretinsa încălcare a unor drepturi civile fundamentale, deşi niciuna dintre atribuţiile administrativ jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere nu ar putea avea ca finalitate o asemenea soluţie.

Astfel cum s-a arătat anterior, procedura de soluţionare a unei plângeri întemeiate pe dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, nu permite a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral cauzat de condiţiile de detenţie, - în care este inclusă şi asistenţa medicală a persoanelor private de libertate -, pe care le reclamă ca necorespunzătoare în faţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Prin urmare, chiar învestită cu o asemenea solicitare, posibilitatea acordării daunelor morale, excede cadrului competenţei procesuale a instituţiei judecătorului de supraveghere.

O astfel de distincţie este relevată şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotarârea Resmiveş şi alţii contra României, Curtea reamintind că în materie de condiţii de detenţie, căile de atac "preventive", care să permită judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate să stopeze o situaţie declarată contrară art. 3 din Convenţie, trebuie să coexiste şi să se completeze cu cele "compensatorii" prin care instanţele să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări (pct. 121-122). În acest sens, nu trebuie ignorate nici acele considerente ale hotărârii în care sunt reţinute Concluziile Comitetului de Miniştri, cuprinse în pct. 47, care precizează că: În ceea ce priveşte căile de atac care pot fi exercitate în legătură cu plângerile legate de condiţii materiale necorespunzătoare, Comitetul de Miniştri a evaluat, în acelaşi memorandum, căile preventive (Legea nr. 254/2013) şi a constatat că acestea nu permit instanţelor interne să facă o examinare globală a aspectelor denunţate şi să dispună măsuri de reparaţie în cazurile în care norma internă minimă este incompatibilă cu cerinţele care decurg din jurisprudenţa Curţii. De asemenea, au fost exprimate îndoieli cu privire la eficacitatea încheierilor pronunţate de judecătorii de supraveghere a privării de libertate, mai ales într-un context caracterizat de supraaglomerare structurală. În ceea ce priveşte latura compensatorie, Comitetul de Miniştri a constatat că exemplele prezentate de autorităţi în materie de răspundere delictuală de drept comun nu permiteau stabilirea, cu certitudinea necesară, a existenţei unei căi de atac compensatorii în materie. Comitetul de Miniştri a recomandat o serie de măsuri suplimentare pentru a pune în aplicare pe deplin indicaţiile adresate de Curte autorităţilor române în hotărârea B. împotriva României (nr. 35972/05, 24 iulie 2012) în legătură cu instituirea unui sistem adecvat şi eficient de căi de atac.

Tot astfel, este neavenită invocarea de către instanţa de apel, în argumentarea soluţiei sale, a Deciziei nr. 14/18.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, căci prin acea decizie nu s-a examinat în niciun mod raportul între procedura instituită de art. 56 din Legea nr. 254/2013 şi acţiunea în răspundere civilă delictuală şi, cu atât mai puţin, a existenţei unei eventuale incidenţe a autorităţii de lucru judecat.

În acest context, instanţa de recurs apreciază însă ca relevant raţionamentul expus într-o altă decizie obligatorie a Înaltei Curţi, respectiv în Decizia nr. 1/2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit nu doar în cazul unei arestări nelegale, ci şi în cazul unei arestări injuste/nedrepte. Or, în condiţiile în care, în considerentele decizorii ale acestei hotărâri, instanţa supremă impune distincţia între o măsură privativă de libertate nelegală şi una injustă/nedreaptă, ambele însă dând dreptul la despăgubiri, cu atât mai mult, în situaţia unei măsuri administrative luată de administraţia locului de deţinere, în legătură cu executarea arestării preventive dispuse în cursul procesului penal finalizat cu achitarea reclamantului, este necesară o asemenea decelare.

În consecinţă, faptul că prin încheierea judecătorului de supraveghere s-a reţinut că, prin condiţionarea accesului reclamantului la asistenţa medicală de urgenţă de deplasare la medic, încătuşat cu mâinile la spate, în timp ce se afla în custodia Arestului Câmpina, nu au fost încălcate dispoziţiile legale, nu înseamnă că aceeaşi condiţionare nu ar putea avea caracter injust, nedrept, nejustificat, lipsit de proporţionalitate în raport cu scopul urmărit şi care astfel să genereze dreptul la daune morale, acestea fiind în concret, aspectele ce trebuie analizate de instanţa civilă în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Aşadar, intră în sfera jurisdicţiei civile învestită cu angajarea răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, analiza aceloraşi fapte reţinute în procedura Legii nr. 254/2013 ca având caracter legal, precum şi a potenţialului acestora de a da naştere dreptului la despăgubiri morale.

În concluzie, constatând că instanţa de apel a soluţionat acest capăt de cerere reţinând, în mod greşit, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate, urmând ca în rejudecare să fie realizată o analiză efectivă a îndeplinirii fiecăreia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, în raport de considerentele expuse anterior.

- În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat cu privire la modalitatea de soluţionare a capătului unu de cerere privind obligarea în solidar a primilor doi pârâţi la plata unei despăgubiri reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin dispunerea nelegală, în mod excesiv şi nejustificat, a unor măsuri de încătuşare a reclamantului şi prezentarea publică sub această formă de constrângere fizică, la data de 23 martie 2016, recurentul a formulat critici sub mai multe aspecte.

Astfel, în susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a realizat o analiză propriu-zisă a criticii din apel întemeiată pe încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii, făcând referire la apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 noiembrie 2019, prin care instanţa de fond a respins excepţia de decădere a reclamantului din dreptul de a propune probe cu înscrisuri şi martori şi a încuviinţat proba cu înscrisuri, respingând cererea de încuviinţare a celorlalte probe, respectiv proba testimonială şi proba materială cu banda de înregistrare audio-video imprimată pe disc.

Într-adevăr, apelul promovat de reclamant a vizat şi încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din 16.09.2019 şi din 8.11.2019, ultima dintre acestea fiind criticată din perspectiva inexistenţei motivării soluţiei instanţei de fond de respingere a administrării probei cu martori şi a celei materiale.

Inalta Curte constată că instanţa de apel, fără să răspundă în concret acestor argumente, a reţinut că, în condiţiile în care probele cu martori şi cu materialul audio-video au fost respinse ca neutile, apelantul avea la dispoziţie posibilitatea procedurală de a formula o nouă cerere de probatorii în apel şi nu pe cea de a solicita anularea sentinţei apelate, neexistând niciun argument de text care să determine o astfel de soluţie. Mai mult, se arată în decizia recurată că, prin cererea de apel au fost solicitate aceste probe, dar la termenul la care s-a discutat încuviinţarea acestora, apelantul s-a limitat la proba cu înscrisuri, probă încuviinţată şi administrată.

Aşadar, instanţa de apel, pe de o parte, nu analizează critica întemeiată pe încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ. privind nemotivarea încheierii iar, pe de altă parte, afirmă că o asemenea susţinere nici nu ar fi putut fi valorificată pe calea apelului, ci numai prin formularea unei noi cereri de probatorii.

Printr-o asemenea manieră de analiză a motivelor de apel, instanţa nu doar că nu a examinat efectiv susţinerile apelantului - reclamant, eludând dispoziţiile legale, însă a oferit şi o motivare contradictorie şi inconsecventă, de natură a lipsi de fundament însăşi concluzia finală care a generat soluţia respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, căci a reţinut în considerente tocmai împrejurarea că apelantul reclamant nu a reuşit să probeze caracterul excesiv al încătuşării, prin probele administrate în primă instanţă şi a celor solicitate în apel.

Mai mult, din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel analizează şi se pronunţă cu privire la încheierea de şedinţă din 8.11.2021, se remarcă de către Inalta Curte, caracterul deficitar al hotărârii recurate, reflectat şi în dispozitivul acesteia, dispozitiv în care instanţa admite apelul declarat atât împotriva sentinţei, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din 8.11.2021, anulează în parte sentinţa, însă omite să dispună şi în privinţa încheierii apelate.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat critici referitoare şi la încheierea de şedinţă din data de 19.11.2021 a curţii de apel, termen la care acesta a solicitat şi oral, în şedinţă publică, proba testimonială cu martorii indicaţi în cererea de apel, precizând teza probatorie pe care înţelege să o dovedească, precum şi proba cu înregistrarea audio-video pentru dovedirea încătuşării excesive, probe ce au fost respinse de către instanţa de judecată în apel, prin aceeaşi încheiere.

Arată recurentul că, ulterior termenului din 19.11.2021, prin încheierea de şedinţă din data de 20.05. 2022, după ce a repus cauza pe rol în vederea completării probatoriului, fără însă a preciza la ce probatoriul se referă, instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune a fi administrat un probatoriu suplimentar. Cu toate acestea, a reţinut în motivarea soluţiei de respingere a capătului unu de cerere că reclamantul nu şi-a probat cererea şi că a soluţionat cauza exclusiv pe baza înscrisurilor ce au fost administrate în fond şi apel.

Or, susţine recurentul, prin neadministrarea probatoriilor necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză, instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, încălcând rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi nerespectând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită.

Şi aceste critici sunt fondate.

Încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea mijloacelor de probă constituie o chestiune de legalitate procedurală, supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin încheierea de şedinţă din 19.11.2021, curtea de apel a respins ca neconcludente, atât proba testimonială cât şi proba privind înregistrarea audio-video "raportat la aspectul că modalitatea de încătuşare învederată de către apelantul reclamant nu a fost contestată în cauză de părţile adverse. În plus, aceste aspecte învederate în teza probatorie de către apelantul reclamant reies din celelalte înscrisuri depuse la dosar, totodată observând şi soluţia solicitată de către apelant, respectiv anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă."

Aşadar, raţiunea pentru care instanţa de apel a respins cererea de administrare a celor două probe a fost aceea că, pe de o parte, faptul probatoriu nu a fost contestat de niciuna dintre părţile adverse, fiind recunoscut de acestea, iar, pe de altă parte, că cele invocate de apelantul reclamant rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Or, în totală contradicţie cu cele reţinute în încheierea de şedinţă din 19.11.2021, respingând primul capăt de cerere, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel şi-a argumentat soluţia tocmai pe faptul că "din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul a fost expus încătuşat în mod intenţionat pentru a fi filmat sau fotografiat, respectiv că deplasarea acestuia către autovehicul ar fi avut loc pe un traseu sau ar fi avuto durată mai lungă pentru a permite fotografierea/filmarea acestuia, aşa cum susţine reclamantul".

Mai mult, reţinând că apelul este o cale devolutivă de atac care permite completarea probatoriului administrat de prima instanţă, solicitarea de probe noi dar şi solicitarea unor probe respinse de către prima instanţă, instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că aceste probe au fost solicitate prin cererea de apel dar la termenul la care s-a discutat încuviinţarea probelor, apelantul reclamant s-a limitat la proba cu înscrisuri, probă încuviinţată şi administrată.

Însă, astfel cum s-a arătat anterior, la termenul la care s-a pus în discuţie cererea de probatorii, instanţa de apel a respins ca neconcludente proba testimonială şi proba materială, neexistând vreo manifestare de voinţă a apelantului de a renunţa la solicitarea administrării acestora.

Faptul că ulterior, instanţa de apel a repus cauza pe rol pentru suplimentarea probatoriului, fără însă a preciza la ce probe se referă şi a dispus suplimentarea probei cu înscrisuri, nu este în măsură să justifice raţionamentul expus anterior, în susţinerea hotărârii adoptate.

În acest cadru, Înalta Curte, apreciază ca întemeiată critica recurentului, potrivit căreia, în mod greşit instanţa de apel a respins cererea sa de administrare a probatoriului, pentru a-i imputa ulterior acestuia, prin hotărârea pronunţată, faptul că nu a dovedit conduita ilicită a pârâţilor, renunţând practic la probele solicitate.

Înalta Curte reţine că probele au o importanţă hotărâtoare în procesul civil, prin mijlocirea acestora părţile stabilind în faţa instanţei de judecată faptele din care izvorăsc drepturile pretinse. În lipsa probelor, drepturile subiective nu pot fi valorificate, probele fiind aşadar mijloace prin care se asigură realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc. Dreptul subiectiv şi proba sunt însă noţiuni distincte, căci dreptul subiectiv există şi poate fi realizat independent de probă, dacă nu este contestat şi dacă obligaţia corelativă este executată de bună-voie de către debitor

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în mod special cele referitoare la dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) şi dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), nesocotind totodată şi obligaţiile ce compun rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), inclusiv din perspectiva statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă. Astfel, art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce garantează dreptul la un proces echitabil, nu stabileşte reguli legate de admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că revine instanţelor naţionale obligaţia de a aprecia asupra probelor, din perspectiva relevanţei fiecărei probe a cărei administrare o solicită părţile, din perspectiva puterii probante, precum şi a modului în care probele utilizate au fost administrate, corectitudinea procedurii presupunând evaluarea tuturor acestor elemente ca întreg (cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei - cererea nr. 25.444/94, par. 45 şi 46, cauza Buzescu c. României - cererea nr. 61.302/00, par. 68).

Apreciind astfel că, la judecata apelului, a fost încălcat regimul probaţiunii, iar consecinţa acestei încălcări a generat imposibilitatea dovedirii de către recurent a dreptului la despăgubiri pretins, Înalta Curte va casa încheierea de şedinţă din 19.11.2021 pentru ca în rejudecare, instanţa să repună în discuţie cererea de probatorii formulată de recurentul reclamant.

Un alt set de critici invocate de recurentul reclamant şi care au fost subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., vizează soluţionarea de către instanţa de apel a acestui prim capăt de cerere, cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. dar şi a prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Se susţine în motivele de recurs că, prin soluţionarea pe fond, pentru prima dată, a petitului unu al cererii de chemare în judecată, instanţa a ignorat solicitarea apelantului de a trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, încălcându-i-se astfel dreptul său la dublul grad de jurisdicţie.

Într-adevăr, curtea de apel a constatat întemeiate în parte criticile apelantului reclamant, din perspectiva admisibilităţii cererii formulată pe calea dreptului comun, dar fără ca pe fond să se ajungă la pronunţarea unei alte soluţii decât cea a primei instanţe.

Or, în condiţiile în care în apel a fost cenzurată soluţionarea acestui capăt de cerere prin prisma excepţiei inadmisibilităţii iar apelantul reclamant a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, procedând la evocarea fondului, pentru prima dată în apel, instanţa a încălcat prevederile art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate fi valida raţionamentul instanţei de apel care a considerat că prima instanţă a soluţionat cauză atât prin prisma excepţiei inadmisibilităţii, cât şi pe fond, întrucât, în eventualitatea acceptării celei de-a doua ipoteze, considerentele sentinţei nu sunt apte să demonstreze o veritabilă judecată pe fond.

Astfel, ulterior constatării inadmisibilităţii acestui prim capăt de cerere, judecătorul fondului a reţinut că, "în subsidiar, chiar dacă s-ar aprecia că instanţa civilă are competenţa de a se pronunţa asupra caracterului licit sau nelicit al măsurii încătuşării….apreciază că pentru identitate de raţiune şi pentru unitatea soluţiei pronunţate, se impune a fi adoptată aceeaşi concluzie şi cu privire la primul capăt de cerere", respectiv aceea că măsura încătuşării reclamantului pentru conducerea de la unitatea de parchet către locul de executare a măsurii reţinerii, a fost una legală, similar celor constatate în privinţa celui de-al doilea petit referitor la condiţionarea accesului reclamantului la asistenţă medicală, de măsura încătuşării pe durata transportului la cabinetul medical.

Asemenea argumente reflectă faptul că prima instanţă nu a realizat o judecată efectivă a cererii reclamantului, ci a adoptat o hotărâre lipsită de temei legal, "pentru identitate de raţiune şi pentru unitatea soluţiei".

Totodată, în privinţa faptei de expunere publică a reclamantului încătuşat, instanţa de fond a apreciat că nu a fost făcută dovada săvârşirii unei fapte ilicite de către vreuna dintre părţile chemate în judecată sau prepuşii acestora, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, cererea de probatorii formulată de reclamant cu privire la acest aspect, a fost respinsă nemotivat.

În mod evident, în atare condiţii, îi revenea instanţei de apel obligaţia legală de a trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. fiind pe deplin incidente.

De altfel, chiar procedând la o judecată a fondului pentru prima dată în apel, instanţa a realizat-o cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ. şi art. 425 C. proc. civ.. În conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, să enunţe direct cele constatate şi dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, iar dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. În acest sens, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, trebuie să se dispună ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Or, considerentele expuse mai sus cu privire la nelegalitate încheierii de şedinţă din 19.11.2021 constituie şi fundamentul analizei deciziei recurate în privinţa modalităţii de soluţionare a acestui capăt de cerere, Înalta Curte reţinând că procedând în această manieră, instanţa de apel a pus reclamantul în imposibilitatea de a-şi expune apărările şi dovezile pe care le considera necesare în susţinerea căii de atac a apelului, imputarea ulterioară a unei astfel de deficienţe procedurale neavând temei legal.

Prin urmare, raportat la motivele de nelegalitate invocate şi analizate în recurs, prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul reclamant, va casa încheierea recurată, va casa în parte decizia recurată în privinţa dispoziţiei de menţinere a sentinţei primei instanţe, va casa şi sentinţa civilă nr. 1194 din 13 august 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în privinţa soluţiei date primelor două capete de cerere precum şi încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2019.

În considerarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. şi a faptului că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, astfel cum a solicitat recurentul atât prin cererea de apel, cât şi prin cea de recurs.

Cum casarea astfel dispusă în cauză este totală, în rejudecare, instanţa de fond va analiza primele două petite ale cererii de chemare în judecată, verificând în concret îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu respectarea dispoziţiilor legale ce guvernează administrarea unui probatoriu adecvat.

II. Referitor la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova, Înalta Curte constată că prin acesta se aduc critici deciziei recurate din perspectiva modului de soluţionare al capătului trei al cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru lipsirea de libertate a reclamantului, în mod nelegal.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că fapta ilicită invocată de reclamant o reprezintă privarea sa de libertate în mod nelegal, fiind astfel incidente prevederile C. proc. pen., ce instituie o procedură specială care derogă de la dreptul comun şi pe care acesta nu a parcurs-o, astfel încât demersul judiciar actual este inadmisibil.

Invocă recurentul pârât şi dispoziţiile art. 52 alin. (3) teza I şi II din Constituţia României, potrivit cu care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii, legea specială fiind reprezentată de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentului pârât, instanţa de apel reţinând în mod corect că nu sunt incidente dispoziţiile art. 541 alin. (1)-(3) coroborate cu cele ale art. 539 C. proc. pen., faptele ilicite a căror săvârşire a fost invocată de recurentul reclamant fiind distincte de cele care au făcut obiectul dosarului penal şi în privinţa cărora s-ar fi putut susţine eroarea judiciară, reglementată de normele procesual penale.

Or, prin promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală, reclamantul nu a invocat, ca sursă a răspunderii, producerea unei erori judiciare, ci săvârşirea unor fapte ilicite ulterior emiterii şi comunicării hotărârii definitive de punere a sa în libertate, fapte care privesc conduita ilicită a recurentului pârât ce a generat lipsirea de libertate, în absenţa oricărui temei legal.

Prin urmare, soluţia adoptată de instanţa de apel care a considerat că în mod greşit prima instanţă a respins ca inadmisibil capătul trei de cerere, motiv pentru care a anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis spre rejudecare acest petit, precum şi cererea de obligare a pârâtului IPJ Prahova la plata dobânzii legale aferente acestuia, este apărată de criticile formulate.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurentul pârât, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Având în vedere modul de soluţionare al celor două recursuri, în temeiul prevederilor art. 451 şi urm. C. proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul reclamant va fi admisă în parte, în sensul obligării recurentului-pârât Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova la plata sumei de 790 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii recursurilor, invocate de ambii recurenţi, ca nefondate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova împotriva deciziei civile nr. 986A din 17 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 19 noiembrie 2021 şi a deciziei civile nr. 986A din 17 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează încheierea recurată, casează în parte decizia recurată în privinţa dispoziţiei de menţinere a sentinţei primei instanţe, casează şi sentinţa civilă nr. 1194 din 13 august 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă în privinţa soluţiei date primelor două capete de cerere şi încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2019.

Trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în vederea rejudecării primelor două capete de cerere şi a cererii privind plata dobânzilor legale aferente acestora.

Menţine decizia recurată în privinţa dispoziţiilor de admitere a apelului declarat de reclamant, de anulare în parte a sentinţei şi de trimitere spre rejudecare a capătului al treilea al cererii şi a cererii privind plata dobânzilor legale aferente acestuia.

Obligă pe recurentul-pârât Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova să plătească recurentului-reclamant A. suma de 790 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 aprilie 2023.