Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor reţine următoarele:
Prin încheierea din data de 22 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022, s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, formulată de apelantul inculpat A..
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că, prin cererea formulată în scris, prin apărător ales, la data de 17 februarie 2023, apelantul inculpat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, În susţinerea excepţiei, apelantul inculpat a învederat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare începând cu 1 februarie 2014), în opinia sa, acestea intrând în conflict cu următoarele prevederi din Constituţia României: art. 1 alin. (3), referitoare la statul de drept în componenţa sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor; art. 1 alin. (5), care consacră principiul legalităţii; art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 21 alin. (3), care consacră dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil; art. 23, privind prezumţia de nevinovăţie şi libertatea individuală.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a reţinut că apelantul inculpat A. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, potrivit cu care faptele de luare de mită (...) săvârşite de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 (...) din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime.
Din examinarea cererii formulate de apelantul inculpat, s-a constatat, însă, că obiecţiunile formulate nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, s-a reţinut că, prin criticile formulate, apelantul inculpat A. a urmărit modificarea textelor de lege indicate în cerere, în contextul în care dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 incriminează fapta persoanei care exercită o funcţie de demnitate publică şi săvârşeşte infracţiunea de luare de mită, în mod identic cu norma reglementată de C. pen., prin art. 289 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. b) teza I, unica diferenţă constând în limitele de pedeapsă incidente.
Or, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, acesta fiind atributul exclusiv al legiuitorului.
Prin urmare, instanţa de control judiciar a constatat că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de apelantul inculpat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, astfel încât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este inadmisibilă.
Împotriva încheierii din data de 22 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022, a formulat recurs, în termenul legal, apelantul inculpat A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2022/a2.1.
Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că acesta este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin cererea formulată, apelantul inculpat a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare începând cu 1 februarie 2014), apreciind că acestea intră în conflict cu: art. 1 alin. (3) din Constituţia României, referitoare la statul de drept în componenţa sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor; art. 1 alin. (5) din Constituţia României, care consacră principiul legalităţii; art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 21 alin. (3) din Constituţia României, care consacră dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil; art. 23 din Constituţia României, privind prezumţia de nevinovăţie şi libertatea individuală.
În susţinerea cererii, s-au arătat, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul din data de 13.11.2019, întocmit în dosarul nr. x/2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, s-a dispus, printre altele, trimiterea în judecată a inculpatului A., sub aspectul săvârşirii faptei de complicitate la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.
Art. 289 alin. (1) din C. pen. reglementează varianta simplă a infracţiunii de luare de mită, prin circumstanţierea subiectului activ ca fiind "funcţionarul public", alin. (2) al aceluiaşi articol statuând că fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Pe de altă parte, art. 175 din C. pen. reglementează conţinutul noţiunii de funcţionar public, respectiv funcţionar public asimilat, la alin. (1) lit. b) prevăzându-se că funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură. Alineatul 2 al aceluiaşi articol stabileşte că, de asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Din analiza conţinutului dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., se constată că, prin norma prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., este încriminată fapta persoanei care exercită o funcţie de demnitate publică şi care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, sancţiunea încălcării acestei norme penale fiind cuprinsă, de asemenea, în cadrul art. 289 alin. (1) C. pen., respectiv "închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta".
Prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a C. pen. au fost însă modificate/completate şi alte acte normative, între care Legea nr. 78/2000, în sensul în care art. 7 a fost modificat, după cum urmează:
"Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de persoana care: a) exercită o funcţie de demnitate publică;…se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime."
Prin cererea formulată s-a arătat că, în prezent, norma juridică generală - C. pen. - stabileşte condiţiile necesare şi suficiente, bine determinate, care atrag răspunderea penală pentru fapta de luare de mită a persoanei care exercită o funcţie de demnitate publică, prin raportare la art. 175 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., în vreme ce legea specială - Legea nr. 78/2000 - prevede, prin raportare la aceeaşi cerinţă necesară şi suficientă, respectiv exercitarea funcţiei de demnitate publică, o pedeapsă diferită, mai mare.
Exercitarea funcţiei de demnitate publică, de către o persoană care săvârşeşte infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., comportă, aşadar, două posibile pedepse, respectiv cea prevăzută de C. pen. - de la 3 la 10 ani închisoare - ori cea prevăzută de Legea nr. 78/2000 - de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni închisoare - fără a exista vreo diferenţiere între conduita ori calitatea personală a făptuitorului, de natură a antrena dispoziţiile din C. pen. ori cele din legea specială, făcând astfel ca norma prevăzută de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 să fie lipsită de previzibilitate.
S-a mai arătat că dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 sunt lipsite de precizie şi predictibilitate, în condiţiile în care, anterior adoptării O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, nu exista o definiţie a funcţiei de demnitate publică, aceasta fiind prevăzută abia prin art. 5 din ordonanţa menţionată.
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, reţine că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, revine Curţii Constituţionale.
Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum este reglementată în cuprinsul dispoziţiilor anterior menţionate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremaţia Constituţiei în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei exercitându-se controlul de constituţionalitate a posteriori şi asigurându-se accesul părţilor la jurisdicţia constituţională.
Aşadar, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate, nu realizează un control al constituţionalităţii propriu-zise a prevederilor legale contestate, ci doar apreciază asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate, se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că excepţia a fost invocată de către apelantul inculpat A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători (dosarul nr. x/2022 având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpaţii B., A., C., D., E. şi de persoana interesată S.C. F. S.A. împotriva sentinţei penale nr. 127 din data de 24 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019).
De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare începând cu 1 februarie 2014) şi se constată că textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie realizat în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
În acest sens, prin decizia nr. 591 din data de 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că "legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că interesul procesual al inculpatului în legătură cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este evident, justificat, existând o strânsă legătură între obiectul dosarului şi excepţia invocată.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată priveşte dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, forma în vigoare începând cu 1 februarie 2014, iar inculpatul A. a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, astfel că o eventuală decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar avea efecte concrete asupra regimului sancţionator şi asupra termenelor de prescripţie a răspunderii penale şi, prin urmare, legătura cu cauza este pe deplin dovedită.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, apreciază că o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar stabili neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 are aptitudinea de a produce efecte asupra cursului procesului penal, în mod concret asupra soluţionării apelului formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi, implicit, asupra propriei situaţii juridice din proces.
În consecinţă, se constată că este îndeplinită condiţia legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu modul de soluţionare a procesului penal, din ambele perspective, atât în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor legale în cauză, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.
Prin urmare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022 şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.
Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea textului criticat este în sensul că dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, respectă exigenţele impuse de legea fundamentală, excepţia invocată fiind neîntemeiată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, forma în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014, nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate din perspectiva respectării principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din legea fundamentală, a statului de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie, al respectării tratatelor internaţionale privind drepturile omului prevăzut de art. 20 din Constituţie, al accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, respectiv a prezumţiei de nevinovăţie şi libertăţii individuale prevăzute de art. 23 din aceeaşi lege fundamentală.
Dispoziţia cuprinsă în art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reprezintă o infracţiune de corupţie care prin modul în care a fost incriminată constituie o formă specială a infracţiunilor de luare de mită sau trafic de influenţă.
Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000 "Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică
….
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime."
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 reprezintă o normă de trimitere utilizată de tehnica legislativă, ceea ce nu are drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor legii fundamentale, deoarece nu rezultă un echivoc în sensul invocat în criticile formulate de inculpat.
Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit noii concepţii a legiuitorului, norma de trimitere nu are un caracter independent faţă de norma de la care a împrumutat elementul completator, astfel că norma juridică de trimitere nu mai este aptă de a funcţiona independent, ci doar în strânsă legătură cu norma completă, la care face trimitere şi care conţine elementul împrumutat.
Art. 7 din Legea nr. 78/2000 este un act de legiferare a răspunderii penale printr-o normă care descrie şi amplasează în sistemul infracţional fapta de luare de mită săvârşită de un subiect activ circumstanţiat.
Totodată, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, în ansamblu, prevăd că, în cazul faptelor de luare de mită sau trafic de influenţă (astfel cum acestea sunt configurate de art. 289, respectiv art. 291 din C. pen.) săvârşite de un subiect activ circumstanţiat, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., constă în fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Astfel, se constată că dispoziţiile art. 289 din C. pen. constituie o normă completă, având în structura sa atât dispoziţia, cât şi sancţiunea. În acelaşi timp, art. 7 din Legea nr. 78/2000 conţine o trimitere la infracţiunea de luare de mită sau la infracţiunea de trafic de influenţă, în sensul că legiuitorul a adăugat o circumstanţiere specială privitoare la subiectul activ (respectiv, exercită o funcţie de demnitate publică, este judecător sau procuror, este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor sau este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din C. pen.) şi face referire la limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunile indicate, care se majorează cu o treime.
În concluzie, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale indicate, se constată că art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 nu constituie o normă penală completă având în vedere că nu descrie o faptă distinctă, cu o configuraţie proprie, ci se referă la un subiect activ circumstanţiat şi la limite speciale de pedeapsă şi face trimitere la dispoziţia şi pedeapsa cuprinsă în art. 289 sau 291 din C. pen. care reprezintă astfel, suportul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 78/2000.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, reţine că dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 criticate pentru neconstituţionalitate, constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, fiind conforme cu art. 23 alin. (12) din Constituţie (nicio pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii).
Astfel cum a reţinut în jurisprudenţa sa referitoare la condiţiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituţiei şi Convenţiei, Curtea Constituţională a statuat că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, paragraful 18; Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 17 şi 18).
Se constată că textul de lege este conform şi cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că art. 7 din Convenţie consacră principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege), principiu care impune ca legea penală să nu se aplice de o manieră extensivă în dezavantajul acuzatului, în special prin analogie. O astfel de condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea (Cantoni împotriva Franţei, pct. 29).
Faţă de aceste considerente, constatând ca fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 94/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022.
Va desfiinţa încheierea recurată şi rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul A. şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022.
Desfiinţează încheierea recurată şi rejudecând:
Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, formulată de inculpatul A..
Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de prezenta cauză, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 mai 2023.
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că se impunea respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2022, considerând că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare începând cu 1 februarie 2014) este inadmisibilă.
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, se constată următoarele:
Excepţia a fost ridicată de către una dintre părţile din proces în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea apelului formulat împotriva hotărârii instanţei de fond.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii în vigoare, respectiv art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare începând cu 1 februarie 2014), normă conform căreia:
"Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care:
a) exercită o funcţie de demnitate publică
(…)
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime."
Referitor la condiţia ca textele de lege criticate să nu fi fost anterior declarate neconstituţionale, se constată neîndoielnic îndeplinită această exigenţă.
Ca atare, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior aceste texte de lege.
Autorul excepţiei se referă la faptul că, potrivit art. 289 alin. (1) şi (2) din C. pen., infracţiunea de luare de mită săvârşită de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică [conform art. 175 alin. (2) lit. b) teza I C. pen..] este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Totodată, se arată că potrivit art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare începând cu 1 februarie 2014) raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen., fapta de luare de mită a persoanei care exercită o funcţie de demnitate publică este pedepsită cu închisoarea de la 4 la 13 ani şi 4 luni (prin majorarea operată de art. 7 din Legea nr. 78/2000).
În esenţă, recurentul inculpat susţine că norma juridică generală - C. pen., stabileşte condiţiile necesare şi suficiente, bine determinate care atrag răspunderea penală pentru fapta de luare de mită a persoanei care exercită o funcţie de demnitate publică, prin raportare la art. 175 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., în timp ce legea specială - Legea 78/2000, prevede prin raportare la aceeaşi cerinţă necesară şi suficientă, respectiv exercitarea funcţiei de demnitate publică, o pedeapsă diferită, mai mare.
Se constată că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, iar susţinerile autorului excepţiei nu relevă aspecte pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o pretinsă contrarietate între norme legale, un concurs de norme.
Este de notat că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că "examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. O astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale (…) Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare".
Prin urmare, a sesiza instanţa constituţională în scopul înlăturării eventualelor neconcordanţe dintre textele indicate de recurent înseamnă a face abstracţie de limitele competenţelor sale, afirmate constant în jurisprudenţa obligatorie a Curţii, prin respingerea ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate cu o atare finalitate.
Ca atare, astfel cum a fost invocată, excepţia de neconstituţionalitate contravine regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960/30.12.2014.
Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.
Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.
O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, urmăreşte interpretarea unor norme legale aflate, în opinia acestuia, în concurs.
Ca atare, pretinsele critici de neconstituţionalitate aduse textului în vigoare nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, context în care folosirea mijlocului procedural oferit de art. 29 din Legea 47/1992 excedează scopului pentru care acesta a fost legiferat.