Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 6.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. - în insolvenţă - prin Administrator Judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 540/23.02.2021 până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la contestaţia prin care a solicitat anularea acestei decizii.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 834 din 28 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. - în insolvenţă, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a suspendat executarea Deciziei nr. 540/23.02.2021 emisă de pârâtă, prin care se desfiinţează decizia de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale nr. 2759/4.01.2021, până la pronunţarea instanţei de fond.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de suspendare, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
3.1. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de fond este profund nelegală, aplicând eronat dispoziţiile O.U.G. nr. 181/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene şi fără a lua în considerare art. 75 din Legea nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond în mod nelegal a apreciat că efectul juridic constă în aceea că, de la data emiterii ei, obligaţiile fiscale respective devin exigibile, reclamanta putând fi executată silit pentru neplata acestora.
Executarea silită poate fi efectuată numai în baza titlurilor executorii prin care sunt stabilite creanţele pe care reclamanta le datorează bugetului de stat şi a căror suspendare reclamanta nu o solicită în prezentul dosar, astfel că cererea acesteia este inadmisibilă.
3.2. Recurenta a susţinut că instanţa de fond, adoptând un formalism exagerat şi contrar legislaţiei fiscale în vigoare, în mod eronat a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 46 alin. (2) lit. e) şi f) coroborate cu art. 49 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, apreciind în mod nelegal că actul este nemotivat, nefiind completate toate rubricile, iar nemotivarea acestuia atrage aplicarea sancţiunii nulităţii în condiţiile art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală, vătămarea fiind dovedită în cauză.
Decizia a cărei suspendare a fost dispusă este motivată în fapt şi în drept, fiind emisă conform Anexei 20 la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 3896/11.11.2020 pentru aprobarea Procedurii de acordare a eşalonării la plată de către organul fiscal central, precum şi pentru modificarea Anexei nr. 2 la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 90/2016 pentru aprobarea conţinutului cererii de acordare a eşalonării la plată şi a documentelor justificative anexate acesteia, precum şi a Procedurii de aplicare a acordării eşalonării la plată de către organul fiscal central.
Instanţa de fond a apreciat eronat că actul este nemotivat, nefiind completate toate rubricile, respectiv că prin decizia suspendată de la executare nu a fost completată rubrica cu privire la existenţa unei hotărâri judecătoreşti de suspendare a executării actului fiscal, intervenirea unei situaţii de fuziune, divizare ori existenţa unei decizii de desfiinţare ori anulare a actului fiscal, precum şi a motivului de drept concret şi nu doar dispoziţiile generice ale art. 50.
Or, raţionamentul instanţei de fond este superficial, întrucât legiuitorul nu a obligat organul fiscal competent să completeze rubrica respectivă în mod expres, ci din analiza Anexei 20 a OPANAF nr. 3896/11.11.2020 reiese fără echivoc faptul că această rubrică se completează dacă este cazul.
Mai mult, prin Decizia de soluţionare a contestaţiei reclamantei i s-a adus la cunoştinţă faptul că motivul emiterii deciziei de desfiinţare a eşalonării la plată este tocmai acela de intrare în insolvenţă.
Societatea-reclamantă îndeplineşte condiţiile de la art. 1 alin. (8) lit. a), b), c) şi e) din O.U.G. nr. 181/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, dar trebuie să îndeplinească şi cerinţa de la lit. d), pentru că toate condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ.
Societatea, aflându-se în insolvenţă din data de 29.01.2018, figurează cu suma totală de 6.647.625 RON, obligaţie fiscală restantă, sumă cu care ANAF- DGAMC este înscrisă la masa credală şi care, conform art. 157 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, sunt restante.
În concluzie, decizia de desfiinţare a deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale conţine o detaliere a motivelor de fapt şi de drept indicate în mod transparent, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.
Faptul că societatea reclamantă nu este de acord cu opinia organelor de fiscale şi consideră că acestea nu arată la care dintre aliniatele articolului 50 se raportează atunci când dispune desfiinţarea deciziei de eşalonare, nu echivalează cu nemotivarea actului atacat.
Constatarea instanţei de fond că este întemeiat şi motivul de nelegalitate prin care se invocă nerespectarea de către autoritate a dreptului la audiere al reclamantei, prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, acesta fiind de asemenea caz bine justificat în sensul dispoziţiei legale, este nelegală şi contradictorie.
Astfel, deşi Curtea a constatat că este adevărat ca reclamanta are posibilitatea de a contesta administrativ şi, ulterior, în instanţă actul fiscal, a apreciat în mod nelegal că nu poate complini nerespectarea dreptului prevăzut de art. 9 alin. (1) arătat.
Pe de altă parte, art. 49 din Codul de procedură fiscală reglementează nulitatea actului administrativ fiscal în situaţiile mai sus enumerate.
Având în vedere că lipsa audierii contribuabilului nu este menţionată ca şi motiv de nulitate, sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, condiţionată de probarea de către reclamantă a producerii unei vătămări prin emiterea actului administrativ-fiscal şi care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.
În cauză nu poate fi confundat dreptul de a fi audiat, reglementat expres de art. 9 din Codul de procedură fiscală cu dreptul de a contesta o anumită procedură, respectiv în cauză de pierdere a eşalonării la plată.
Totodată, motivul reţinut de instanţa de fond privind nerespectarea dreptului de audierea este nelegal, câtă vreme reclamanta a formulat contestaţia administrativa prin care şi-a expus punctul de vedere şi care a fost analizat de organul fiscal la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, iar faptul că susţinerile reclamantei nu au fost însuşite de organul fiscal prin pronunţarea unei soluţii favorabile, nu echivalează cu lipsa etapei audierii.
Cât priveşte paguba iminentă aşa cum este definită de art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi sau a unui serviciu public, hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru motivele arătate la excepţia inadmisibilităţii.
Riscul executării silite sau intrării în incapacitate de plată a societăţii nu reprezintă o pagubă iminentă care să justifice suspendarea actelor administrative fiscale.
De asemenea, riscul executării silite sau intrării în incapacitate de plată a societăţii nu reprezintă o pagubă iminentă care să justifice suspendarea actelor administrative fiscale.
Nici cuantumul sumei nu poate reprezenta în sine un motiv de suspendare a executării, la fel cum nu poate reprezenta un motiv de suspendare nici celeritatea desfăşurării procedurii de executare în materie fiscală.
În concluzie, contrar instanţei de fond, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, sens în care instanţa nelegal a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 540/23.02.2021 emisă de pârâtă, prin care se desfiinţează decizia de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale nr. 2759/4.01.2021, până la pronunţarea instanţei de fond.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamanta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă de către instanţă, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a Deciziei nr. 540/23.02.2021, în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Decizia nr. 540/23.02.2021 produce efecte juridice, având în vedere că prin aceasta s-a dispus desfiinţarea Deciziei de eşalonare la plată a unor obligaţii fiscale stabilite în sarcina reclamantei, astfel că de la data emiterii deciziei, obligaţiile fiscale respective devin exigibile, iar reclamanta poate fi executată silit pentru neplata acestora.
Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut ca fiind dovedite în cauză, atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea sa este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind nefondate.
În acest sens, instanţa de recurs are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.
Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că în cauză există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă reţinând în mod corect că argumentele reclamantei cu privire la aspecte ce vizează nemotivarea actului sunt întemeiate.
Astfel, judecătorul fondului a reţinut că motivarea actului administrativ fiscal presupune indicarea elementelor necesare pentru determinarea stării de fapt şi de drept (art. 46 alin. (2) lit. e) şi lit. f) din Codul de procedură fiscală).
Articolul 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prevede situaţiile care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, iar lipsa motivele de fapt şi a temeiului de drept se regăsesc printre situaţiile enumerate de acest text de lege.
În cauza de faţă, prin Decizia nr. 540/23.02.2021, recurenta-pârâtă a desfiinţat Decizia de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale fără a indica concret vreun motiv de fapt ori de drept pentru care s-a dispus măsura, indicând doar temeiul de drept reprezentat de dispoziţiile art. 50 Codul de procedură fiscală.
Ori, dispoziţiile art. 50 din Codul de procedură fiscală se referă la anularea, desfiinţarea sau modificarea actului administrativ fiscal de către organul fiscal.
Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că obligaţia motivării pare să nu fi fost respectată în speţă.
Nemotivarea deciziei reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, întrucât obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate, acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivel comunitar, constituind o garanţie împotriva arbitrariului.
Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei, fiind evident că motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de temeiul de drept al acesteia sau de emiterea actului conform Anexei nr. 20 la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 3896/11.11.2020 pentru aprobarea Procedurii de acordare a eşalonării la plată de către organul fiscal central, anexă ce cuprinde un formular de DECIZIE de desfiinţare a deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale, care de altfel cuprinde o rubrică privind motivul de fapt pentru care se desfiinţează decizia de eşalonare. Cum această rubrică nu a fost completată, în mod corect a reţinut prima instanţă că actul este nemotivat şi în raport cu formularul din anexa invocată de pârâtă.
Motivarea trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.
Chiar dacă o astfel de motivare nu este prevăzută expres, obligativitatea acesteia constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice, impunându-se mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale. În acest sens s-au reţinut deciziile Curţii Europene de Justiţie în cauzele C-41/1969 şi cauza C-509/1993, motivarea îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care poate să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar.
Cerinţa motivării nu pot fi suplinită de argumentele prezentate prin Decizia de soluţionare a contestaţiei şi nici de motivaţiile furnizate de pârâtă în cuprinsul întâmpinării.
Cu privire la nerespectarea de către autoritate a dreptului la audiere al reclamantei, Înalta Curte reţine că dreptul la apărare se încadrează în drepturile fundamentale care sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de dreptul Uniunii Europene.
În temeiul acestui principiu, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a-şi face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administraţia intenţionează să îşi întemeieze decizia.
Pentru a se considera că beneficiarul acestui drept are posibilitatea de a-şi face cunoscut punctul de vedere în mod util, respectarea dreptului la apărare presupune ca administraţia să ia cunoştinţă, cu toată atenţia necesară, de observaţiile persoanei sau ale întreprinderii vizate (a se vederea, printre altele, Hotărârile Curţii de Justiţie din 24 octombrie 1996, Comisia/Lisrestal şi alţii, C-32/95, din 21 septembrie 2000, Medioscurso/Comisia, C-462/98 şi 18 decembrie 2008, Soprope – Organizaçôes de Calcado Lda/Fazenda Publica, C-349/07.
Cu referire la cauza T 30/91 Solvay împotriva Comisiei, se reţine că dreptul de acces la dosar, presupune ca, Comisia să asigure întreprinderii implicate oportunitatea de a examina toate documentele din cadrul dosarului de investigaţie care pot fi relevante pentru apărarea sa.
În dreptul naţional, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede obligaţia organului fiscal de a-i asigura contribuabilului, înaintea luării deciziei, posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.
Pe de altă parte, art. 46 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede ca element obligatoriu al actului administrativ – fiscal şi menţiunile privind audierea contribuabilului.
Este vorba de o nulitate virtuală, astfel că partea care o invocă va trebui să facă dovada că i s-a produs o vătămare.
În speţa supusă judecăţii, elementele provizorii furnizate instanţei investite cu cererea de suspendare de către reclamantă par a dovedi vătămarea în condiţiile în care în raport de aceeaşi situaţie juridică stabilită printr-o decizie de autoritate se revine asupra măsurii dispuse şi se desfiinţează fără a i se solicita un punct de vedere.
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Înalta Curte aminteşte că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă este definită de legiuitor ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
Condiţia pagubei iminente presupune însă producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.
Având în vedere considerentele antereferite precum şi faptul că urmare a emiterii actului a cărui suspendare a executării se solicită, o creanţă bugetară cu o valoare mare poate fi executată silit în condiţiile în care autoritatea o eşalonase anterior, în mod corect şi legal prima instanţă a apreciat ca fiind îndeplinită şi condiţia existenţei unei pagube iminente, patrimoniul şi activitatea societăţii putând fi afectate de un dezechilibru iremediabil.
În aceste împrejurări, reţine Înalta Curte că hotărârea supusă recursului este legală şi temeinică, nefiind evidenţiate aspecte care să conducă la o altă soluţie decât cea avută în vedere de judecătorul primei instanţe.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 834 din 28 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.