Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1 Cererea de chemare în judecată
La data de 12.11.2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în temeiul art. 214 alin. (1) coroborat cu art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi în temeiul art. 8, art. 10 şi art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea 554/2004, a formulat acţiune în anulare, prin care a solicitat: constatarea caracterului nelegal al refuzului administraţiei fiscale de ridicare a măsurilor asigurătorii transmis prin adresa nr. x/29.10.2021, asupra bunurilor mobile şi imobile, sumelor urmăribile datorate de către terţe persoane şi asupra conturilor de disponibilităţi şi de depozite pe care societatea A. S.R.L. le deţinea la data de 22.10.2013; anularea măsurilor instituite de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova - Inspecţia Fiscală Contribuabili Mijlocii prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 5727 emisă la data de 22.10.2013, ca urmare a încetării de drept a acestor măsuri asigurătorii.
La 03.12.2021, reclamanta A. S.R.L. a precizat, completat şi modificat cererea de chemare în judecată, arătând că, în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv, înţelege să se judece în contradictoriu cu: Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea.
În ceea ce priveşte petitul acţiunii, precizează că aceasta are ca obiect următoarele:
- constatarea caracterului nelegal al refuzului administraţiei fiscale de ridicare a măsurilor asigurătorii, transmis prin adresa nr. x/29.10.2021, instituite asupra bunurilor mobile şi imobile, sumelor urmăribile datorate de către terţe persoane şi asupra conturilor de disponibilităţi şi de depozite pe care societatea A. S.R.L. le deţinea la data de 22.10.2013;
- anularea actului administrativ reprezentat de adresa nr. x/29.10.2021, prin care a fost exprimat refuzul nejustificat al autorităţii fiscale de ridicare a măsurilor asigurătorii, precum şi anularea actului administrativ de respingere a plângerii prealabile, reprezentat de Adresa x/15.11.2021;
- ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.10.2013, emisă de Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova - Inspecţia Fiscală Contribuabili Mijlocii, ca urmare a încetării de drept a acestor măsuri asigurătorii.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa 239/F-Cont din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii şi tardivităţii.
A admis acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. (fostă B. SRL), reprezentată legal prin administrator special C. şi prin administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea.
A constatat refuzul nejustificat de ridicare a măsurii asigurătorii transmis cu adresa nr. x/29.10.2021.
A dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin decizia nr. 5727/22.10.2013 a DGRFP Ploieşti.
1.3. Cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 239/F-Cont din 21 decembrie 2021
La data de 06.01.2022, în temeiul art. 444 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinţei nr. 239/F-CONT, din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, în sensul pronunţării şi asupra cererii accesorii privind obligarea pârâtelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia soluţionării litigiului.
Reclamanta arată că a solicitat, la termenul de dezbateri din data de 17.12.2021, în faţa Curţii de Apel Piteşti, acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., dovedind totodată cuantumul acestor cheltuieli, potrivit prevederilor art. 452 din acelaşi act normativ.
1.4. Sentinţa pronunţată asupra cererii de completare a dispozitivului
Prin sentinţa nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. privind completarea dispozitivului sentinţei nr. 239/F-CONT din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, cu sediul în Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea.
1.5. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva sentinţei nr. 239/F-Cont din 21 decembrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, iar împotriva sentinţei nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.R.L.
I. Recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 239/F-Cont din 21 decembrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal
Recurentele-pârâte critică sentinţa atacată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.
Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi, în mod real, "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de proba ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.
Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte — dar nici ignorarea lor — ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Instanţa de fond reţine că "menţinerea măsurilor asiguratorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, şi nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiţii de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă, de principiu, o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie". Totodată, reţine faptul că "textul analizat consacră o intruziune a organului fiscal în desfăşurarea procesului penal", motive străine de natura pricinii, întrucât organul fiscal a dispus măsurile asigurătorii întrucât exista riscul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi risipească averea, iar valoarea sumei estimate în urma controlului fiscal depăşeşte posibilităţile reale ale societăţii de a le plăti la bugetul de stat.
Or, instanţa de fond nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi gratie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.
Instanţa de fond nu motivează, în niciun fel, care sunt argumentele care justifică îndeplinirea condiţiilor de ridicare a măsurilor asiguratorii dispuse, raportat la faptul că la fila x din decizia de instituire a măsurilor asiguratorii sunt stipulate, în concret, condiţiile în care se ridică măsurile.
Esenţial este faptul că instanţa nu motivează validitatea aspectelor invocate de reclamantă şi care sunt argumentele care au format convingerea instanţei de fond că sunt îndeplinite condiţiile impuse de Codul de procedură fiscală, precizate în decizie, respectiv: creanţa estimată prin referatul pentru instituirea de măsuri asigurătorii nu mai există sau are valoare mai mică, urmare a desfiinţării în tot sau în parte a actului de inspecţie fiscală care a generat luarea măsurilor asiguratorii, a plăţii voluntare sau stingerii prin modalităţile prevăzute de lege a sumelor stabilite prin actul de inspecţie fiscală."
Mai arată recurentele că motivarea este eronată, raportat la reţinerea faptului că măsurile asiguratorii au fost dispuse pentru dosarul penal, fără a motiva în niciun fel care sunt argumentele pentru care a îndepărtat argumentele noastre, motivul pentru care se impune ridicarea măsurilor asigurătorii. Aceste aspecte sunt relevante având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ridicarea măsurilor care au fost dispuse pentru riscul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale stabilite ca urmare a controlului fiscal.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv de casare, motivarea instanţei este vădit eronată, raportat la faptul că întregul raţionament juridic se bazează pe chestiuni pur teoretice, încălcând astfel dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor."
Esenţial este faptul că instanta nu precizează care sunt argumentele pentru care nu a ţinut cont de probele administrate şi nu a interpretat probele administrate coroborat, limitându-se la a cita trunchiat din decizia Curţii Constituţionale.
Susţin recurentele că hotărârea instanţei de fond încalcă dispoziţiile art. 213 şi art. 214 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală,
Potrivit dispoziţiilor art. 214 Codul de procedură fiscală, "măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, în tot sau în parte, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 211, după caz".
Or, la momentul solicitării ridicării măsurilor asiguratorii nu sunt îndeplinite condiţiile pentru eliminarea acestei măsuri de protecţie/garanţie în vederea recuperării creanţei bugetare.
Astfel, Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.10.2013 a fost dispusă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova-Inspecţia Fiscală Contribuabili Mijlocii motivat de faptul că există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul/averea, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv:
- valoarea sumei estimate ca prejudiciu depăşeşte posibilităţile reale ale societăţii de a face faţă unor astfel de obligaţii de plată către bugetul statului;
- societatea şi-a diminuat obligaţiile fiscale reprezentând TVA prin înregistrarea de achiziţii de bunuri pentru care nu a putut justifica provenienţa legală, de la furnizori cu comportament fiscal inadecvat;
- amploarea verificărilor, prin efectuarea de controale încrucişate atât la societăţi din ţară (furnizori de mărfuri şi transportatori) cât şi solicitări de informaţii de la autorităţile fiscale din statele membre UE (Grecia, Ungaria, Germnia, Olanda, Franţa, Spania, Bulgaria) privind furnizorii şi clienţii societăţii, ce au fost implicaţi în circuitul de comercializare;
- societăţile ce apar pe circuitul de tranzacţionare al produselor achiziţionate de către societate fac obiectul unor verificări ale organelor de cercetare penală, este necesară dispunerea de măsuri asiguratorii.
Potrivit prevederilor art. 94 alin. (3) lit. h), coroborat cu prevederile art. 129 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea asigurării colectării creanţelor fiscale, organele de inspecţie fiscală au obligaţia de a dispune măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii şi/sau sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor proprietatea debitorului, precum şi a veniturilor acestuia.
Inspecţia fiscală a fost finalizată la data de 23.10.2014 prin încheierea raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.1 1 .2014 şi emiterea deciziei de impunere nr. x/04.1 1 .2014, stabilindu-se un TVA suplimentar în sumă de 87.564.107 RON, dobânzi în sumă de 28.321 .120 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 1 1.415.374 RON.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data de 31.12.2015, "Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asiguratorii se transformă în măsuri executorii."
În consecinţă, măsurile asigurătorii s-au transformat în măsuri executorii la data ajungerii la scadenţă a obligaţiilor fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. x/04.11.2014, respectiv la data de 05.12.2014, înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
În plus, valoarea debitului restant la data analizării prezentei cereri, potrivit deciziei de impunere, este de 127.300.601 RON, titlu de creanţă care a fost menţinut prin decizia privind soluţionarea contestaţiei nr. 142/07.05.2021.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. (...) Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite."
Nelegal susţine instanţa de fond şi faptul că autorităţile pârâte au invocat autoritatea de lucru judecat, în realitate fiind evocat principiul puterii de lucru judecat raportat la legalitatea dispunerii măsurilor asiguratorii, context în care am invocat hotărârea pronunţată de Judecătoria Mizil, în dosarul nr. x/2013, care, prin sentinţa civilă nr. 1183/24.12.2013 a respins contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.10.2013, sentinţă menţinută de Tribunalul Prahova prin hotărârea nr. 167/26.06.2014.
Mai arată recurentele că potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasa."
Raportat la aspectele analizate şi statuate prin sentinţa nr. 1183/24.12.2013, pronunţată de Judecătoria Mizil în dosarul nr. x/2013, apreciază recurentele că operează în prezenta speţă puterea lucrului judecat cu privire la măsurile asiguratorii.
Urmează să observaţi faptul că de la data instituirii măsurilor asiguratorii nu s-au schimbat condiţiile şi motivele pentru care au fost dispuse, astfel că nu există motive obiective pentru ridicarea măsurilor de executare dispuse.
Hotărârea recurată este nelegală raportat la art. 213-214 cod procedură fiscală, privind faptul că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se întocmeşte de către organul fiscal competent când există pericolul ca debitorul sau persoanele prevăzute la art. 25 din Codul de procedură fiscală, după caz, să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Or, aceste aspecte au fost justificate de organul de executare care a dispus măsura, din verificarea documentelor puse la dispoziţie de societate, precum şi din verificările efectuate la furnizori, s-a constatându-se că în perioada 2011-2012, S.C. B. S.R.L. (actuala A. SRL) a desfăşurat activitate de comerţ en-gros cu carne, situaţie în care a acţionat ca o verigă într-un lanţ de comercializare, fără a se putea stabili cu precizie provenienţa bunurilor comercializate.
În plus, soluţia pronunţată este nelegală şi cu privire la faptul că nu justifică aspectele susţinute privind faptul că nu mai există riscul sustragerii de la plata datoriilor şi nu sunt îndeplinite condiţiile de ridicare a măsurilor asiguratorii ale organului fiscal, rolul acestor măsuri fiind pentru protejarea creditorului fiscal.
Măsurile asigurătorii dispuse de organele fiscale competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadentă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Nelegalitatea hotărârii rezidă şi din admiterea acţiunii privind constatarea caracterului nelegal a/refuzului autorităţii administrativ- fiscale de a dispune ridicarea măsurilor asiguratorii având în vedere că la momentul formulării cererii măsurile asiguratorii s-au transformat în măsuri executorii, prin urmare nu se mai putea dispune ridicarea acestor măsuri.
Instanţa de fond trece cu uşurinţă peste scopul vădit al măsurilor asiguratorii, respectiv acela de măsură preventivă, de natură a preveni producerea unor prejudicii irecuperabile.
În plus, se arată că societatea se află în procedură de insolvenţă, astfel că nu există riscul prejudicierii cauzate intimatei - reclamante.
II. Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal
Recurenta-reclamantă critică sentinţa pronunţată asupra cererii de completare a dispozitivului, în ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.
Susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond, prin sentinţa pronunţată, a aplicat în mod greşit normele de drept material, în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului reclamantei, în calitate de parte care a câştigat procesul pe fond, la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în acest litigiu.
Astfel, este unanim recunoscut că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală şi, drept urmare, partea/părţile din vina căreia/cărora s-a purtat procesul trebuie sa suporte cheltuielile făcute, justificate de partea câstigătoare (în speta, recurenta - reclamanta, astfel cum rezulta din Sentinta nr. 239/F-Cont din data de 21.12.2021, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, pe fondul cauzei).
Cu alte cuvinte, la baza restituirii cheltuieiilor de judecată stă răspunderea civilă delictuală, lato sensu, astfel cum aceasta este prevazută de art. 1349 C. civ. ("orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane "), precum şi de dispozitiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ("partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câstigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Or, în mod cert, în masura în care partea castigatoare a depus dovada cheltuielilor de judecata (asadar, a aratat si a justificat efectuarea cheltuielilor), ii revenea numai instanţei sarcina constatării întrunirii condiţiilor unei răspunderi delictuale (constatarea culpei procesuale), respectiv sarcina determinării cuantumului acestor cheltuieli şi cine le va suporta — prin însăşi hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.
Însă, în speţa de faţa, instanţa de fond nu a procedat astfel, ci a oferit o interpretare gresită şi excesivă normelor de drept sus-mentionate.
În ceea ce priveşte caracterul excesiv şi greşit al interpretării normelor de drept de către instanţa de fond, arată recurenta faptul că nu există nicio prevedere legală care să instituie obligativitatea solicitării cheltuielilor de judecată în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi sau al cererii modificatoare/completatoare a cererii de chemare în iudecată (cazul de faţă).
Mai mult, este unanim recunoscut, atât în doctrina, cât şi in practica judiciara (existând si Decizia ICCJ nr. 59 din 18.09.2017 privind pronunţarea unei hotarâri prealabile), dreptul părţii care a câstigat un proces de a pretinde cheltuieli inclusiv pe cale separata (aşadar, printr-o cerere ulterioara, formulata in termenul de prescriptie) — fapt care confirma lipsa obligativităţii de a solicita, în mod expres, in cuprinsul cererii introductive, aceste cheltuieli.
De asemenea, conform dispoziţiilor exprese ale art. 452 C. proc. civ.: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei " — or, aceasta este singura condiţie în ceea ce priveşte solicitarea, respectiv acordarea cheltuielilor — condiţie care este respectată în speţă, societatea depunând dovada cheltuielilor la termenul de dezbateri din data de 17.12.2021, astfel cum este evidenţiat chiar de către Curtea de Apel Piteşti, în cuprinsul Sentintei recurate (pag. 3).
Aşadar, atât timp cât dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată izvorăşte din însuşi faptul câştigării unui proces, este evident că solicitarea colaterală are un caracter special, nefiind necesar sau obligatoriu ca aceasta să se regăsească în petitul cererii.
În acest sens, arată recurenta, este evident că toate părţile unui litigiu au un potenţial drept de a solicita rambursarea cheltuielilor de judecată, or, pentru valorificarea acestui drept este suficient, conform normelor de drept material, ca partea să câstige procesul şi sa facă, în termen, dovada existenţei şi întinderii respectivelor cheltuieli.
Raţionamentul greşit al instanţei a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, concluzia instanţei potrivit căreia "În consecinţă, întrucât o cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată nu a fost deloc formulată pe parcursul soluţionării cauzei, nu suntem în ipoteza prevăzută de art. 444 C. proc. civ., în care instanţa să fi omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu " fiind, de asemenea, greşită.
Nu în ultimul rând, atrage atenţia recurenta asupra faptului că, însăşi instanţa de fond, prin ultimele considerente din Sentinta recurată, citate mai sus, a recunoscut, practic, faptul ca nu exista nicio obligaţie în sarcina reclamantei de a solicita cheltuielile de judecată prin cererea de chemare in judecată/cererea modificatoare — drept urmare, restul considerentelor din hotărârea atacată neavând nicio relevanţă şi utilitate.
1.6. Apărările formulate în cauză
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtelor ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate asupra fondului litigiului, ca fiind legală şi temeinică.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, prin raportare la probele administrate în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele arătate în cele ce urmează.
I. Recursul declarat de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă invocă în susţinerea acestui motiv de casare faptul că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, în sensul că prin considerentele acesteia nu se răspunde argumentelor aduse de autorităţile pârâte prin apărările formulate şi nici nu se analizează în concret dacă sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de Codul de procedură fiscală pe menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse de organul fiscal, în raport de cele reţinute prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.10.2013 şi de refuzul autorităţii de a ridica aceste măsuri, prin constatarea încetării lor de drept.
Înalta Curte, examinând considerentele sentinţei recurate, constată că hotărârea cuprinde, în mod detaliat şi exhaustiv, toate motivele pe care se întemeiază, acestea nefiind contradictorii şi/sau străine de natura cauzei.
Astfel, expunând un raţionament juridic laborios, instanţa de fond a analizat şi a răspuns apărărilor autorităţilor pârâte circumscrise neincidenţei în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 581/2019, în temeiul căreia s-au modificat dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, forma acestui text legal, astfel cum era în vigoare la momentul formulării cererii de ridicare a măsurilor asigurătorii, fiind declarată neconstituţională.
De asemenea, instanţa de fond a analizat şi susţinerea autorităţilor pârâte referitoare la aplicabilitatea în cauză a art. 36 din Legea nr. 85/2006, argumentând înlăturarea acestei apărări.
Mai reţine Înalta Curte şi faptul că motivarea instanţei de fond s-a încadrat în limitele învestirii instanţei, astfel cum acestea au fost impuse de temeiurile de fapt şi de drept invocate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, cu menţiunea, că obiectul pretenţiilor judiciare nu îl reprezintă anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, ci constatarea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de ridica această măsură raportat la contextul factual şi juridic existent la momentul acestei solicitări.
În concluzie, instanţa de control judiciar constată că sentinţa instanţei de fond respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, nemulţumirea recurentei vis a vis de modul în care instanţa de fond a efectuat cercetarea judecătorească neputând să se circumscrie ipotezelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.
Examinând sentinţa instanţei de fond din perspectiva modului de aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente speţei, Înalta Curte constată, în raport de situaţia de fapt rezultată din înscrisurile depuse la dosar şi de probatoriu administrat în cauză, prima instanţă, în mod corect, şi-a întemeiat raţionamentul juridic pe dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, interpretate în lumina dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 581/2019.
Potrivit acestui text legal, astfel cum a fost modificat în urma constatării neconstituţionalităţii sale, în speţă, măsurile asigurătorii instituite prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 ar fi trebuit să înceteze de drept, în termen de 3 luni de la data instituirii măsurilor asigurătorii de către organele penale.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Legea 207/2015 - Codul de procedura fiscală, modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 11/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi reglementarea unor măsuri fiscale, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 581/2019:
"Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii rămân valabile 3 luni de la data sesizării penale. La împlinirea acestui termen sau după instituirea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., dar nu mai târziu de 3 luni, măsurile asigurătorii instituite de organul fiscal se ridică."
Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a reţinut aplicabilitatea obligatorie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 581/2019, dându-i eficienţă prin sentinţa pronunţată şi argumentând, în mod detaliat, raţionamentul său bazat pe aspectele expuse de Curtea Constituţională în decizia sus amintită.
În continuare, Înalta Curte constată că, în conformitate cu prevederile art. 352 Codul de procedură fiscală, dispoziţiile art. 213 alin. (7) se aplică retroactiv, respectiv se aplică şi măsurilor asigurătorii instituite înainte de 1 ianuarie 2016, cum este şi cazul în speţă, termenele de 6 luni sau 1 an prevăzute în acest articol, începând să curgă de la 1 ianuarie 2016.
Având în vedere că alin. (8) reprezintă o excepţie de la prevederile alin. (7) al art. 213 cod procedură fiscală care, aşa cum am arătat mai sus, se aplică şi în cazul măsurilor asigurătorii instituite înainte de 1 ianuarie 2016 - rezultă că şi alin. (8) se aplică măsurilor asigurătorii instituite înainte de 1 ianuarie 2016, astfel că, în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală, măsurile asigurătorii rămân valabile 3 luni, calculate pentru identitate de raţiune, de la 1 ianuarie 2016.
Or, în cauza de faţă, din conţinutul Deciziei 5727/22.10.2013 (pag. 2, alin. (1), linia 4) rezultă că raţiunea adoptării măsurilor asigurătorii a fost tocmai existenţa unor suspiciuni cu privire la "societăţile care apar pe lanţul de tranzacţionare al produselor achiziţionate de către societate şi care fac obiectul unor verificări ale organelor de cercetare penală" (astfel cum insistă chiar recurentele-pârâte, în cuprinsul recursului formulat), motiv pentru care Procesul-verbal de constatare nr. x/22.10.2013 a fost comunicat, cu rol de act premergător în dosarul de urmărire penală nr. 180/2912, în care fost instituite, ulterior, şi măsuri asiguratorii în temeiul art. 163-166 C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data începerii urmăririi penale.
Prin urmare, suntem în ipoteza în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, astfel că, în conformitate cu art. 213 alin. (8), coroborat cu art. 213 alin. (7) şi art. 352 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri au încetat de drept la expirarea termenului de 3 luni, calculat de la data de 1 ianuarie 2016.
În acest context, în mod corect, instanţa de fond a constatat că ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 s-a impus, ca urmare a încetarii motivelor pentru care au fost dispuse
În acest sens, instanţa de control judiciar are în vedere că, în motivarea dispunerii măsurilor asiguratorii prin Decizia nr. 5727/22.10.2013, au fost reţinute ca "indicii/elemente care indică pericolul să se sustragă ori să-şi ascundă averea, periclitând considerabil colectarea" faptul că "societăţile ce apar pe circuitul de tranzacţionare al produselor achiziţionate de către societate fac obiectul unor verificări ale organelor de cercetare penală".
În consecinţă, Procesul-verbal nr. x/22.10.2013 a fost comunicat Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, care, în dosarul x/2012 şi ulterior în dosarul x/2014, disjuns din primul dosar, a dispus instituirea măsurilor asiguratorii prin Ordonanţele nr. 186/P/2012 din 28.10.2013, nr. 186/P/2012 din 13.11.2013, nr. 180/2012 din 09.12.2013 şi nr. 186/P/20L2 din 16.12.2013 şi prin Ordonanţa 504/P/2014 din 23.04.2015.
Măsurile asigurătorii dispuse în dosarul penal sunt destinate să asigure recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, estimat de către inspectorii fiscali prin Procesul-verbal nr. x/22.10.2013, sens în care la dosar, s-a depus, în extras, o copie a Ordonanţei nr. 180/2012 din 16.12.2013, din care rezultă că organul de urmărire penală a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor societăţii reclamante, până la concurenţa sumei de 50.292.399 RON, adică exact suma din Decizia nr. 5727/22.10.2013.
Or, din momentul instituirii sechestrului asigurator penal în dosarul penal nr. x/2012, cu scopul asigurării recuperarii aceleiaşi sume de 50.292.399 RON, este evident că au încetat motivele pentru care fuseseră iniţial instituite măsurile asiguratorii prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 — motiv pentru care prima instanţă a dispus, în mod corect, ridicarea acestora, contrar susţinerilor recurentelor parate.
Acesta este, de altfel, şi sensul art. 213 alin. (8) din Codul de procedura fiscală, respectiv ca măsurile asiguratorii luate de organul fiscal să înceteze după instituirea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală, tocmai pentru ca, odată cu sesizarea organelor de urmărire penală, recuperarea prejudiciului urmează să se facă în cadrul dosarului penal, fiind, astfel, firesc ca şi măsurile asiguratorii să fie dispuse tot în dosarul penal, cu consecinţa logică a încetării măsurilor asigurătorii dispuse anterior de organul fiscal.
Or, în cauza de faţă, organul fiscal a refuzat, n mod nejustificat, ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse prin Decizia nr. 5727/22.10.2013, deşi organul de urmărire penală a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor societăţii, pentru recuperarea aceluiasi prejudiciu.
Nelegalitatea menţinerii măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 apare cu atât mai evidentă cu cât, inclusiv sechestrul penal, instituit în dosarul de urmărire penală nr. 180/2012, a fost desfiinţat de către instanţa de judecată.
Astfel, din actele dosarului rezultă că Ordonanţa nr. 504/P/2014 din data de 16.07.2021 a fost contestată de către societate, în condiţiile legii, iar prin încheierea pronunţată în camera de consiliu de Tribunalul Bucureşti, secţia Penală, la data de 01.10.2021, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă contestaţia formulată de către A. S.R.L. împotriva Ordonanţei nr. 504/P/2014 din data de 16.07.2021 şi s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator cu privire la bunurile care fac obiectul ordonanţelor 186/P/2012 din 28.10.2013, nr. 180/2012 din 13.11.2013 din 09.12.2013 şi nr. 186/2/2012 din 16.12.2013 şi prin Ordonanţa 504/P/2014 din 23.04.2015. instituite de către procurorul de caz.
În consecinţă, suntem în situaţia în care a fost admisă contestaţia împotriva măsurilor asiguratorii, "în alte condiţii stabilite de lege", măsurile asiguratorii fiind ridicate în procedura penală, în considerarea căreia au fost instituite.
Aşadar, şi din această perspectivă, soluţia primei instanţe de ridicare a măsurilor asigurătorii este legală şi temeinică, întrucât au încetat motivele pentru care au fost dispuse, caz reglementat şi prin art. 130 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la momentul emiterii deciziei de măsuri asiguratorii.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentelor privind incidenţa puterii de lucru judecat cu privire la legalitatea măsurilor asiguratorii, ca efect pozitiv al sentinţei civile nr. 1183/24.12.2013, pronunţată de Judecătoria Mizil, Înalta Curte constată că deşi prin această hotărâre s-a dispus respingerea contestaţiei A. S.R.L. împotriva deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. x/22.10.2013 emisă de organele fiscale pârâte, în prezenta speţă, obiectul şi cauza juridică a raportului litigios sunt diferite.
Astfel, în timp ce în cauza anterioară s-a analizat contestatia împotriva Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii, care a vizat, aşadar, legalitatea instituirii masurilor asigurătorii, în prezenta speţă s-a cercetat legalitatea menţinerii măsurilor asiguratorii şi a refuzului organului fiscal de ridicare a acestora, astfel încât nu se poate reţine că prin sentinţa anterior pronunţată s-a dezlegat vreo chestiune de fapt sau de drept care să se impună obligatoriu în prezenta judecată şi în raport de care soluţia pronunţată de către prima instanţă ar fi fost diferită, în sensul de respingere a acţiunii.
Înalta Curte mai reţine în sprijinul legalităţii sentinţei instanţei de fond, deşi recurentele nu au formulat critici pe acest aspect, că prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, s-a reglementat expres interdicţia de a se institui măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorilor aflaţi în procedura insolvenţei, dat fiind că, potrivit prevederilor Legii 85/2014, de la data deschiderii procedurii se suspenda de drept măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, iar potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, masurile asiguratorii dispuse se aduc la îndeplinire în conformitate cu procedurile referitoare la executarea silită, ceea ce face imposibilă ducerea la îndeplinire a celor dispuse printr-o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii în cazul unui debitor aflat în procedura insolvenţei.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.
II. Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal
Criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 444 din C. proc. civ. şi subsecvent a celor prevăzute de art. 453 din acelaşi cod în materia solicitării şi acordării cheltuielilor de judecată .
Înalta Curte reţine că pentru a fi incidentă instituţia procedurală a completării hotărârii sau numai a dispozitivului acesteia, cum este cazul în speţă, titularul cererii trebuie să facă dovada că instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidentale, formulată în cadrul procesual dedus judecăţii, potrivit normelor de procedură civilă.
Dincolo de toate consideraţiile de ordin teoretic pe care recurenta-reclamantă a înţeles să le prezinte instanţei de recurs cu referire la acordarea cheltuielilor de judecată şi pe care instanţa de recurs nu le contrazice, Înalta Curte constată că ceea ce prezintă relevanţă în exercitarea controlului judiciar constă în faptul dacă reclamanta a formulat o cerere în faţa instanţei de fond pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecăţii cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ.: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei"
Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" .
Din interpretarea coroborată a celor două texte procedurale rezultă că, premisa acordării cheltuielilor de judecată este ca acestea să fie pretinse/cerute de partea care le-a efectuat, iar această solicitare trebuie să fie expresă şi nu subânţeleasă de către instanţa de judecată, astfel cum doreşte recurenta să inducă instanţei de recurs.
Pe de altă parte, chiar dacă, nu există o dispoziţie procedurală care să impună părţilor să formuleze cererea de acordare a cheltuielilor de judecată prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, momentul precizat în art. 452 Cod procedruă civilă, respectiv "cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei" se referă la dovedirea cheltuielilor de judecată şi nu la pretinderea acestora, modul în care este redactată normă presupunând o anterioritate a momentului pretinderii cheltuielilor de judecată.
Şi dacă se acceptă interpretarea mai largă, sugerată de recurenta-reclamantă, în sensul că solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, respectiv în cadrul concluziilor orale finale formulate de părţi în faţa instanţei de judecată, astfel cum este cazul în speţă, această cerere trebuie să fie expresă şi menţionată în actul procedural (încheierea de amânare a pronunţării sau practicaua hotărârii judecătoreşti în care sunt consemnate dezbaterile finale asupra cauzei.
Astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de fond, până la ultimul termen de judecată, când s-au declarat deschise dezbaterile şi s-a acordat părţilor cuvântul pentru a pune concluzii asupra fondului litigiului, societatea reclamantă nu formulase nicio cerere de acordarea a cheltuielilor de judecată, în ipoteza în care ar fi câştigat procesul.
În încheierea de amânare a pronunţării sentinţei, din şedinţa publică de la 17 decembrie 2021 s-a consemnat faptul că apărătorul societăţii reclamante, odată cu depunerea unor înscrisuri în completarea probatoriului în şedinţă publică depune la dosar şi concluzii scrise şi dovada onorariului de avocat.
În continuare, în aceeaşi încheiere, după declararea de către instanţă ca fiind închisă cercetarea judecătorească şi se acordă cuvântul părţilor asupra acţiunii, sunt consemnate concluziile orale expuse de societatea reclamantă prin avocatul ales, fără a exista nicio menţiune despre formularea unei cereri din partea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în proces.
În aceste condiţii, în mod judicios, instanţa de fond nu s-a considerat legal învestită cu soluţionarea cererii incidentale privind acordare a cheltuielilor de judecată către societatea reclamantă, context în care, în mod corect, învestită fiind cu cererea de completare a hotărârii, a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 444 din C. proc. civ., în sensul că nu a existat nicio omisiune din partea instanţei cu ocazia pronunţării hotărârii.
Înalta Curte reţine şi că, invocarea de către recurenta-reclamantă a Deciziei nr. 59 din 18.09.2017 a ÎCCJ – Completul pentru Dezlegarea unor chestiuni de drept nu are relevanţă în soluţionarea prezentei căi de atac, atâta vreme cât, Înalta Curte a acceptat interpretarea recurentei în sensul că nu exista obligativitatea formulării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată prin acţiunea introductivă de instanţă. Însă, în lipsa unei cereri exprese formulată în acest sens până la momentul închiderii dezbaterilor, instanţa nu poate acoperi lipsa de diligenţă a părţii pe calea completării hotărârii în temeiul art. 444 C. proc. civ.
Pe de altă parte, în temeiul Hotărârii prealabile nr. 59/2017 invocate de recurentă, aceasta îşi poate valorifica cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cum de altfel a precizat şi în cuprinsul cererii de recurs.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond pronunţată asupra cererii de completare a dispozitivului este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva Sentinţei 239/F-Cont din 21 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.R.L. - prin Administrator Special C. împotriva sentinţei nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2022.