Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 7 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în nume propriu şi ca reprezentant legal al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 54/3.07.2014 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.04.2012 dată de directorul executive al DGFP Argeş.
2. Soluţia instanţei de fond în primul şi al doilea ciclu procesual
2.1. În primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 86 din 3 ianuarie 2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 421 din 7 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul antereferit, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 martie 2018, sub dosar nr. x/2015.
2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa nr. 101 din 25 septembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti a admis acţiunea reclamantului şi a anulat decizia nr. 54/3.07.2014 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.04.2012.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2.2. au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.
3.1. Prin recursul formulat, reclamantul A. a solicitat în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., înlăturarea considerentelor identificabile în cuprinsul sentinţei recurate, la pagina 5 paragraful 7 – "Este în adevăr reţinut şi dovedit că debitoarea se află în stare de insolvabilitate şi că are datorii fiscale, condiţii ce au fost reţinute prin actele de impunere pe care organul fiscal nu era obligat să le comunice contestatorului, ca acte prealabile deiziei de angajare a răspunderii, cum susţine contestatorul. Aceste acte sunt emise pe numele debitoarei, nu al contestatorului" şi înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanţei de control judiciar, cu menţinerea în tot a dispozitivului hotărârii atacate.
În motivare, reclamantul arată că, în opinia sa, verificarea legalităţii comunicării deciziilor în discuţie este esenţială pentru dezlegarea pricinii de faţă, cât timp caracterul cert al creanţei fiscale, pentru care este ţinut să răspundă în solidar cu societatea debitoare, este condiţionat de conformarea la prevederile legale privitoare la comunicarea actelor fiscale, iar constatarea unei situaţii contrare este în măsură să lipsească respectivele acte de efecte juridice şi de capacitatea de a fi opozabile societăţii debitoare ori reclamantului, potrivit art. 45 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Susţinând că, în speţă, niciun act administrativ ce a stat la baza individualizării obligaţiilor fiscale (principale şi accesorii), cu referire inclusiv la procesul-verbal de control şi la raportul de inspecţie fiscală, nu a fost comunicat societăţii debitoare B. S.R.L., cu respectarea dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, a mai arătat reclamantul că, odată constatată ca nelegal îndeplinită procedura de comunicare a actelor fiscale către societatea debitoare, nu se poate reţine existenţa unei datorii fiscale, împrejurare ce se constituie ca fundament în analiza condiţiilor şi atragerea efectivă a răspunderii sale în solidar cu aceasta.
În concluzie, apreciind că judecătorul fondului, în al doilea ciclu procesual, a reţinut o situaţie factuală greşită, dat fiind şi că societatea B. S.R.L. a fost radiată din Registrul comerţului (Hotărârea nr. 1133/08.12.2015), reclamantul a arătat că în ce-l priveşte este oportun a se constata ca nelegal îndeplinită procedura de comunicare a actelor fiscale indicate. Mai arată că o atare constatare prezintă relevanţă în contextul în care, prin decizia nr. 262/A-Com din 06.05.2016 a Curţii de Apel Piteşti şi prin sentinţa nr. 735/22.09.2015 a Tribunalului Specializat Argeş, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2013, s-a dispus răspunderea sa în solidar cu societatea în temeiul Legii nr. 85/2006.
3.2. Prin recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, întemeiat în drept pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecarea fondului primei instanţe, iar în subsidiar, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că judecătorul fondului a pronunţat hotărârea fără a se conforma dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care, în rejudecare, acesta a reanalizat chestiuni de drept cercetate în primul ciclu procesual, cu privire la care exista deja o dezlegare a instanţei de control judiciar (necomunicarea actelor administrative, nelegalitatea comunicării actelor litigioase, inopozabilitatea, lipsa efectelor juridice). Astfel, în virtutea textului în discuţie, faţă de ceea ce a statuat Înalta Curte că se impune tranşat la judecata în fond, revenea judecătorului de primă instanţă să analizeze în ce măsură se pot aplica, în mod concomitent, atât dispoziţiile art. 27 - 28 din O.G. nr. 92/2003 referitoare la angajarea răspunderii solidare a persoanelor care au contribuit la starea de insolvabilitate a societăţii B. S.R.L., cât şi prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Criticile de nelegalitate vizând hotărârea primei instanţe au fost formulate de pârâtă din perspectiva şi în limitele motivului de casare invocat în drept - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 privitoare la angajarea răspunderii în solidar. În acest sens a arătat că instanţa învestită cu rejudecarea fondului după casarea cu trimitere nu a ţinut seama de argumentele invocate de organul fiscal în susţinerea legalităţii şi temeiniciei deciziei de angajare a răspunderii solidare, respectiv că actele litigioase cuprind toate elementele de formă şi de fond, imperativ prevăzute de legiuitor; indicarea în conţinutul deciziei de angajare a răspunderii în solidar a elementelor obligatorii prevăzute de art. 28 şi 43 din O.G. nr. 92/2003, inclusiv temeiul de drept – art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 şi emiterea acesteia cu respectarea procedurii prevăzute de acelaşi act normativ; conformarea organului fiscal la cerinţele legale privind comunicarea actului fiscal în discuţie. Mai mult, a reanalizat aspecte de drept şi de fapt, tranşate prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs a părţii pârâte DGRFP Ploieşti, recurentul-reclamant A. a solicitat respingea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de pârâtă.
4.2. Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă DGRFP Ploieşti a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, apreciind în esenţă că sunt corecte considerentele a căror înlăturare din sentinţă este solicitată de recurentul-reclamant şi că o contestare a actului administrativ-fiscal prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare, din perspectiva caracterului cert al creanţei, excedează cadrului procesual.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte, cu privire la recursurile formulate constată că acestea sunt nefondate.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamantul A. a supus controlului de legalitate decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.04.2012, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş – Administraţia Finaţelor Publice Piteşti, prin care s-a dispus în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat al debitoarei societatea B. S.R.L., pentru creanţe în sumă de 2.913.517 RON, reprezentând obligaţii fiscale restante ale societăţii.
Contestaţia formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia nr. 54/03.07.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.
Prin sentinţa nr. 86/F-CONT din 3 iunie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, găsind neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la actele contestate.
Prin decizia nr. 421 din 7 februarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei antereferite, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de control judiciar a dispus ca, în rejudecare, instanţa de fond să stabilească pe deplin situaţia de fapt şi de drept, având în vedere că în recurs au fost depuse acte noi în condiţiile art. 492 alin. (2) C. proc. civ., acte ce nu au fost analizate de prima instanţă.
În fond, după casare, prima instanţă a pronunţat sentinţa nr. 101/F-CONT din 25 septembrie 2018, prin care a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., anulând actele administrativ-fiscale atacate (decizia nr. 54/03.07.2014 şi decizia nr. 106749/24.04.2012), pe care le-a considerat nelegale, reţinând, în esenţă, că reclamantul nu se află în ipoteza reglementată de art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acestuia în provocarea insolvabilităţii persoanei juridice debitoare şi a nedeclarării/neachitării datoriilor fiscale.
Împotriva sentinţei nr. 101/F-CONT din 25 septembrie 2018 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant împotriva considerentelor hotărârii atacate, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., criticile formulate vizează considerentele referitoare la aprecierea instanţei de fond că nu se impunea a-i fi comunicate contestatorului actele premergătoare emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, respectiv actele de impunere, întrucât sunt acte emise pe numele societăţii debitoare.
A mai susţinut recurentul-reclamant că nu i-au fost comunicate nici procesul-verbal de control şi nici procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a societăţii, comunicarea acestora realizându-se numai prin publicitate, astfel că nu îi sunt opozabile, iar suma pentru care i-a fost angajată răspunderea nu reprezintă o creanţă certă.
Procedând la analiza acestei căi de atac şi a criticilor invocate, se constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că organul fiscal nu era obligat să comunice recurentului-reclamant actele de impunere, ca acte prealabile deciziei de angajare a răspunderii, de vreme ce acesta nu era destinatarul lor, ci societatea debitoare.
De asemenea, nu se impunea comunicarea către recurentul-reclamant nici a celorlalte înscrisuri invocate de acesta prin recurs, respectiv procesul-verbal de control şi procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a societăţii, întrucât şi acestea sunt emise pe numele societăţii, iar nu al administratorului/asociatului, calităţi pe care le-a deţinut recurentul în cadrul debitoarei.
Recurentul-reclamant susţine că aceste înscrisuri nu au fost comunicate nici societăţii, însă fără să producă vreo dovadă în acest sens. Faptul că recurentul-reclamant consideră că organul fiscal nu a respectat dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, nu este de natură a dovedi susţinerile sale.
Cât priveşte criticile recurentului-reclamant privind nelegala comunicare a actelor de impunere, a procesului-verbal de control şi a raportului de inspecţie fiscală, se constată că aceste critici nu pot fi primite, în contextul în care, în speţă, se analizează forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În lumina acestui text de lege, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de administrator al debitoarei principale, debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condiţiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi reţinerea relei-credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.
Aşadar, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.
În cauză nu a fost dovedită intenţia reclamantului de a acţiona în scopul evitării obligaţiilor fiscale, astfel că nu se poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia relei-credinţe, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond.
De asemenea, faptul că reclamantul ar fi cunoscut existenţa acestor datorii nu este suficientă pentru a demonstra reaua-credinţă în respectarea obligaţiei de a achita la scadenţă aceste datorii ori cea de a solicita declararea insolvenţei, fiind necesar a fi dovedită cu aspecte de fapt concrete conduita frauduloasă a acestuia, fapt care nu s-a întâmplat.
Totodată, reaua-credinţă nu se suprapune cu starea de insolvabilitate, o astfel de interpretare fiind incompatibilă cu raţiunea textului de lege.
În fine, faptul că în dosarul nr. x/2013, format în urma deschiderii procedurii insolvenţei a debitoarei B. S.R.L., a fost atrasă răspunderea recurentului-reclamant în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu prezintă nicio relevanţă în contextul în care în prezentul litigiu există o decizie de angajare răspundere solidară, care are la bază un alt temei legal.
Prin urmare, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor incidente, la starea de fapt dedusă judecăţii.
Faţă de aceste considerente, recursul recurentului-reclamant urmează să fie respins, ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, o primă critică s-a referit la neconformarea judecătorului de la fond la cerinţele instituite de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în rejudecare, a reanalizat chestiuni de drept cercetate în primul ciclu procesual, cu privire la care exista deja o dezlegare a instanţei de control judiciar (necomunicarea actelor administrative, nelegalitatea comunicării lor, inopozabilitatea, lipsa efectelor juridice).
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă face o confuzie, în sensul că niciunde în cuprinsul sentinţei pronunţate în al doilea ciclu procesual (sentinţa nr. 101 din 25 septembrie 2018), nu se regăseşte o reanalizare a criticilor referitoare la necomunicarea actelor administrative, nelegalitatea comunicării lor, inopozabilitatea, lipsa efectelor juridice.
Într-adevăr, prin decizia nr. 421 din 7 februarie 2018, instanţa de casare nu a primit criticile reclamantului vizând nepronunţarea instanţei cu privire la necomunicarea actelor administrative, nelegalitatea comunicării lor, inopozabilitatea, lipsa efectelor juridice, pe motiv că instanţa de fond din primul ciclu procesual a analizat în considerentele sentinţei aspectele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, însă, în cuprinsul sentinţei pronunţate în fond, după casare, aceste critici nu mai sunt reanalizate, cum greşit susţine recurenta-pârâtă.
În ceea ce priveşte limitele rejudecării este aplicabil art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia "După casare, instanţa de fond va rejudeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată." Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de fond a procedat în spiritul şi litera acestui articol, reanalizând doar aspectele care au făcut obiectul recursului şi în limitele casării.
Cât priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ce a constituit temeiul legal al emiterii actului administrativ contestat, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Potrivit art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."
Determinant pentru acest caz de atragere a răspunderii solidare este îndeplinirea condiţiei relei-credinţe, aşa cum just a sesizat şi instanţa de fond.
Cu privire la această condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului în raport de datoriile societăţii, prima instanţă a reţinut că nu este întrunită în cauză, în timp ce recurenta-pârâtă apreciază că aceasta a fost întrutotul dovedită.
Deşi Codul de procedură fiscală nu are o normă expresă care să consacre obligaţia dovedirii relei credinţe, acesta prevede că relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii, iar principiul potrivit căruia buna-credinţă se prezumă operează şi în această materie.
În mod corect a reţinut instanţa de fond, că nu s-a demonstrat intenţia reclamantului, prin acţiune sau omisiune, de a sustrage societatea al cărei administrator era, de la plata obligaţiilor fiscale.
Elementul necesar şi determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua credinţă, reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul administratorilor şi asociaţilor.
Prin urmare, cum legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina administratorului/asociaţilor, invocarea dispoziţiilor legale nu constituie dovada necesară şi suficientă şi nu atrage automat răspunderea acestora în solidar cu societatea, deoarece reaua-credinţă, definită ca fiind atitudinea unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, trebuie dovedită.
Totodată, contrar susţinerii recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că decizia de antrenare a răspunderii solidare este nemotivată sub aspectul indicării unor fapte imputabile, care să fie puse în relaţie cu impunerea suplimentară şi dovedirii relei-credinţe a reclamantului, în sensul prevăzut de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, aceleaşi împrejurări de fapt care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina debitorului principal pentru neachitarea cărora s-a declarat starea de insolvabilitate a acestuia nu pot constitui, potrivit art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, temei şi pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului debitorului principal, pentru aceasta fiind necesar a se prezenta şi demonstra faptele proprii ale administratorului societăţii a cărui răspundere solidară este angajată, constând în nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor fiscale, precum şi săvârşirea acestora cu rea-credinţă, altfel spus, vinovăţia administratorului constând în intenţia acestuia de a nu declara sau achita obligaţiile fiscale ale debitorului principal.
Aceasta deoarece potrivit dispoziţiei legale care constituie temei al emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, răspunderea solidară nu este o consecinţă automată a declarării insolvabilităţii debitorului principal ci, pentru atragerea sa, este necesar să se stabilească fapte săvârşite de administratorul societăţii declarate insolvabile, cu intenţie, care să fi avut ca urmare nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor debitorului principal.
Prin decizia de angajare a răspunderii solidare ce face obiectul prezentei cauze niciunul din aceste elemente nu sunt prezentate şi analizate, ceea ce conduce la concluzia nelegalităţii sale.
În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 73 din Legea nr. 31/1990, invocate de organele fiscale, se constată că acestea reglementează răspunderea generală a administratorilor, iar temeiul juridic al răspunderii solidare din prezenta cauză este art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ce reglementează o răspundere specială, sub condiţia îndeplinirii cerinţelor impuse de această normă.
Ca atare sentinţa atacată se găseşte la adăpost de criticile formulate de pârâtă, soluţia pronunţată fiind legală, context în care, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de toate aceste considerente şi faţă de prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 101 din data de 25 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.