Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 04.02.2019, pe rolul Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), a solicitat anularea Deciziei nr. 126757/21.09.2018, a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.07.2018 şi a Procesului-verbal nr. x/25.07.2018, emise de pârâtă. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că, în perioada 07.05.2018 - 25.07.2018, D.G.A.M.C. - Serviciul de inspecţie fiscală nr. 18 - Regiunea Braşov a efectuat un control inopinat în baza adresei ANAF - DGAMC - Serviciul Analiză Risc nr. 183/23.04.2018, ca urmare a analizării aşa-ziselor neconcordanţe privind modul de calcul şi declarare a cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat înscrise în declaraţiile anuale privind impozitul pe profit - D101 pentru anii 2015 şi 2016.
Prin sentinţa civilă nr. 62/22.05.2019, aşa cum a fost îndreptată prin încheierea camerei de consiliu din 20.08.2019, Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a anulat Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.07.2018 şi Procesul-verbal nr. x/25.07.2018, acte fiscale emise de pârâtă; a obligat pe pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei A. S.A. suma de 5620,77 RON, cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 62/22.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarant recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8) din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 6106/07.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 62/2019 din 22 mai 2019 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal. A casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 22.01.2022, sub dosar nr. x/2019.
2. Hotărârea primei instanţe, în fond după casare.
Prin sentinţa nr. 42 din data de 17 martie 2022, Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
3. Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei nr. 42 din data de 17 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A..
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine greşita aplicare a prevederilor Codul fiscal cu privire la baza de calcul şi limita deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau de mecenat şi cheltuielile privind bursele private susţinând că, instanţa de fond:
• nu precizează care este prevederea legală în baza căreia a adoptat definiţia impozitului datorat şi în baza căreia aceasta a pronunţat soluţia respingerii cererii de chemare în judecată - motivul evident fiind acela că o astfel de prevedere legală nu există;
• nu aplică în concret prevederile legale ce fac obiectul prezentului dosar, respectiv art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal raportat la art. 194, alin. (a) din vechiul Codul fiscal (în ceea ce priveşte anul fiscal 2015), precum şi art. 25, alin. (4) din actualul Codul fiscal raportat la art. 22, alin. (2) din Codul fiscal (în ceea ce priveşte anul fiscal 2016).
Prevederile legale a căror aplicare şi interpretare fac obiectul prezentului dosar şi care au fost omise a fi analizate de instanţa de fond sunt următoarele:
• în ceea ce priveşte anul fiscal 2015: potrivit prevederilor art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 3 la mie din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat". În acelaşi timp, potrivit prevederilor art. 194, alin. (2) din vechiul Codul fiscal, scutirea privind profitul investit în echipamente tehnologice "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă."
• în ceea ce priveşte anul fiscal 2016: potrivit prevederilor art. 25, alin. (4), lit. i) Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 0,5% din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat'. în acelaşi timp, potrivit prevederilor art. 22, alin. (2) din Codul fiscal, scutirea privind profitul investit "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă."
Aşadar, din analiza celor de mai sus se poate observa că nu există diferenţă în ceea ce priveşte baza de calcul a celor două noţiuni, motiv pentru care instanţa de fond, prin sentinţa recurată, aplică în mod nelegal normele incidente şi adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce priveşte limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor privind bursele private prin alterarea formulei de calcul prevăzute de lege, respectiv prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit.
În continuare, susţine că problema stabilirii noţiunii de "impozit pe profit datorat" a fost deja clarificată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în Dosarul nr. x/2019, prin Decizia nr. 365/26.01.2022, a respins recursul formulat de aceeaşi pârâtă DGAMC, confirmând soluţia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în sentinţa nr. 182/10.07.2019, în sensul că:
"În lipsa unor dispoziţii exprese, întrucât nu există diferenţe în ceea ce priveşte baza de calcul a celor două scutiri, aceasta trebuie să fie identică, neexistând temei legal pentru modificarea bazei de calcul în ceea ce priveşte limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 19 indice 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal".
Ignorarea, de către instanţa de fond, a celor statuate în mod definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea menţionată (şi paragraful citat mai sus), imprimă caracter nelegal sentinţei recurate şi din perspectiva încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 431, alin. (2) C. proc. civ.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă greşita aplicare a prevederilor Codul fiscal prin corelarea cu legislaţia secundară în materie fiscală având în vedere că, prima instanţă a reţinut că: "În mod corespunzător Curtea constată că societatea reclamantă în mod greşit şi-a legitimat metoda de calcul pe exemplul indicat în Normele metodologice, în condiţiile în care exemplul în discuţie tratează problema singulară a deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare, în timp ce în cauză problema este una distinctă: anume, cum se aplică limita de deducere în condiţiile existentei cumulative a unui profit reinvestit şi a unor sponsorizări, ambele urmăndu-şi regimul propriu (efectele juridice pe fiecare an fiscal în parte), fără a le combina până la anihilarea reciprocă a efectelor pe care fiecare dintre acestea le produce".
În acest sens, precizează că instanţa de fond a preluat criticile pârâtei, fără însă a analiza exact normele legale incidente şi argumentele societăţii reclamante din cuprinsul actelor depuse la dosar. Or, pârâta a preluat doar prima parte a afirmaţiei acesteia, referitoare la faptul că aceasta a procedat la fel ca în exemplul din normele metodologice, fără a prelua şi detalierea afirmaţiei care clarifică în ce sens societatea a procedat ca în exemplul invocat, respectiv "La fel am procedat şi noi, exact ca în exemplul din norme, adică am calculat profitul impozabil la care am aplicat cota de 16% rezultând impozitul pe profit. La acesta am aplicat 20% iar valoarea rezultată am comparat-o cu suma reprezentând 0,5% din cifra de afaceri. Suma mai mică a fost 20% din impozitul pe profit".
Cu alte cuvinte, prin afirmaţia făcută, Societatea a arătat că a respectat exemplul din norme în sensul etapelor calculelor respective: a calculat profitul impozabil, a aplicat cota de impozit în urma căreia a rezultat impozitul pe profit la care a aplicat procentul de 20% la fel ca la punctul 18 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, respectiv ca la punctul 491din Normele metodologice aferente vechiul Codul fiscal, tocmai in vederea respectării art. 25, alin. (4), lit. i) Codul fiscal, art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal şi ca să compare suma respectivă cu valoarea reprezentând 0,5%/3 la mie din cifra de afaceri.
Prin ultima critică, recurenta-reclamantă susţine nelegalitatea sentinţei recurate în raport de încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat.
Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătura cu soluţionarea acestuia din urmă. Textul legal consacră, aşadar, efectul pozitiv al lucrului judecat, care împiedică apariţia unor soluţii contradictorii; astfel, o dată ce o anumită problemă de drept a fost dezlegată de o instanţă de judecată, printr-o hotărâre definitivă, o altă instanţă nu mai poate da o soluţie diferită aceleiaşi chestiuni.
În speţă, lucrul anterior judecat îl reprezintă stabilirea bazei de calcul pentru determinarea limitării deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat, iar celălalt litigiu în care s-a dat dezlegarea legală acestei probleme de drept îl reprezintă Dosarul nr. x/2019, în care ÎCCJ a analizat şi a dezlegat, cu titlu definitiv, exact aceeaşi chestiune de drept dedusă judecăţii în prezenta cauză.
Prin Decizia nr. 365/26.01.2022, instanţa supremă a stabilit, astfel, că "În lipsa unor dispoziţii exprese, întrucât nu există diferenţe în ceea ce priveşte baza de calcul a celor două scutiri, aceasta trebuie să fie identică, neexistând temei legal pentru modificarea bazei de calcul în ceea ce priveşte limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 19 indice 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal".
La termenul de judecată din data de 28.02.2022 din prezenta cauză, în faţa instanţei de fond a depus la dosar decizia definitivă menţionată mai sus, arătând Curţii de Apel Braşov că aceasta nu are doar o simplă valoare de practică judiciară, ci are valenţa unui veritabil efect pozitiv al lucrului judecat, chestiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză fiind practic dezlegată de către instanţă în modul arătat.
Cu toate acestea, Curtea de Apel Braşov a ignorat dispoziţiile art. 431, alin. (2) C. proc. civ., procedând la o analiza proprie, vădit nelegală a problemei juridice deduse judecăţii, pronunţând o sentinţă nelegală şi din perspectiva arătată în cadrul acestui punct.
4. Apărările formulate în cauză.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura de soluţionare a recursului.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 126757/21.09.2018, a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.07.2018 şi a Procesului-verbal nr. x/25.07.2018, emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.).
Prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili reţinând că, impozitul pe profit datorat de societatea în litigiu este cel rezultat după aplicarea facilităţii reprezentând profit reinvestit, adică din impozitul pe profit calculat pentru anul 2015, respectiv 2016 se scade impozitul pe profit scutit potrivit art. 194 din Legea nr. 571/2003, art. 22 din Legea nr. 227/2015 şi rezultă un impozit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizarea, în condiţiile în care cheltuielile cu sponsorizarea, efectuate conform prevederilor Legii nr. 32/1994 sunt nedeductibile la calculul impozitului pe profit, conform prevederilor art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 227/2015 (această terminologie fiind utilizată expres la rândul 46 din declaraţia privind impozitul pe profit, rând care ar avea un caracter eminamente superfluu în lipsa unei legitimări fiscale).
Concluzionând, prima instanţă a constatat că societatea reclamantă în mod greşit şi-a legitimat metoda de calcul pe exemplul indicat în Normele metodologice, în condiţiile în care exemplul în discuţie tratează problema singulară a deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare, în timp ce în cauză problema este una distinctă: anume, cum se aplică limita de deducere în condiţiile existenţei cumulative a unui profit reinvestit şi a unor sponsorizări, ambele urmându-şi regimul propriu (efectele juridice pe fiecare an fiscal în parte), fără a le combina până la anihilarea reciprocă a efectelor pe care fiecare dintre acestea le produce.
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă critică hotărârea primei instanţe din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor Codul fiscal referitoare la baza de calcul şi limita deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21, alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal raportat la art. 194, alin. (a) din vechiul Codul fiscal (în ceea ce priveşte anul fiscal 2015), precum şi art. 25, alin. (4) din actualul Codul fiscal raportat la art. 22, alin. (2) din Codul fiscal (în ceea ce priveşte anul fiscal 2016).
În ceea ce priveşte anul fiscal 2015: potrivit prevederilor art. 21 alin. (4), lit. p) vechiul Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 3 la mie din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat". În acelaşi timp, potrivit prevederilor art. 194 alin. (2) din vechiul Codul fiscal, scutirea privind profitul investit în echipamente tehnologice "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă."
În ceea ce priveşte anul fiscal 2016: potrivit prevederilor art. 25 alin. (4), lit. i) Codul fiscal, cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie 0,5% din cifra de afaceri, fie "20% din impozitul pe profit datorat". În acelaşi timp, potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) din Codul fiscal, scutirea privind profitul investit "[...] se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă."
Aşadar, se poate observa că nu există diferenţă în ceea ce priveşte baza de calcul a celor două noţiuni, motiv pentru care inspectorii fiscali, prin masurile dispuse, adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce priveşte limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor privind bursele private prin alterarea formulei de calcul prevăzute de lege, respectiv prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 194 alin. (2) din vechiul Codul fiscal.
Or, din moment ce ambele noţiuni se raportează la aceeaşi sintagmă - "impozit pe profit datorat", în mod normal acestea se raportează şi la aceeaşi bază de calcul, respectiv la aceeaşi valoare, acest lucru fiind în concordanţa cu regula de interpretare logică, exprimată prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Astfel, contrar susţinerilor organului de control, având în vedere că baza de calcul a limitării deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor cu bursele private nu s-a modificat din 2005 şi până în prezent, în mod evident aceasta nu avea cum să fie direct influenţată de facilitatea reprezentând scutirea pentru profitul reinvestit (având în vedere că între cele două facilităţi legiuitorul nu a creat nicio legătură, ambele aplicând-se prin raportare la impozitul pe profit datorat).
Aşa fiind, Înalta Curte constată că, din moment ce prevederile vechiul Codul fiscal sunt extrem de clare în sensul că limitarea de 20% se aplică impozitului pe profit datorat (astfel cum acesta este inserat la rândul 26 din declaraţie) şi nu la altă bază de calcul (stabilită de organul fiscal în lipsa oricărui temei legal), cum ar fi valoarea de la rândul 46 "impozit pe profit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizare şi/sau mecenat şi burse private".
În acest sens sunt şi instrucţiunile de completare a formularului 101, care menţionează că "la rândul 47 se înscriu sumele reprezentând cheltuielile cu sponsorizarea şi/sau mecenatul, precum şi cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii, în limitele şi în condiţiile prevăzute la art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, din anul curent", fără a stabili o legătură cu valoarea prevăzută la rândul 46 de mai sus, respectiv cu sintagma "impozit pe profit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizarea".
În plus, este imposibil de afirmat că limitarea de 20% a deductibilităţii cheltuielilor cu sponsorizarea şi/sau mecenatul şi cheltuielile privind bursele private este calculată în funcţie de baza de calcul prevăzută la rândul 46 "Impozit pe profit înainte de scăderea sumelor reprezentând sponsorizare şi/sau mecenat şi burse private", din moment ce prevederile vechiul Codul fiscal sunt extrem de clare, în sensul că procentul de 20% se aplică la valoarea impozitului pe profit datorat, iar orice interpretare contrara nu reprezintă decât o adăugare la lege.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod greşit echipa de inspecţie fiscală a apreciat că inadvertenţele constatate au rezultat din faptul că societatea a utilizat la calculul limitei de deductibilitate a cheltuielilor cu sponsorizarea o bază de calcul eronată, prin aceea că a aplicat procentul de 20% la impozitul pe profit calculat aferent profitului impozabil, iar nu aferent impozitului pe profit datorat, cum era corect, impozitului pe profit datorat fiind diferenţa dintre impozitul pe profit aferent profitului ce se impune cu 16% - (minus) impozitul pe profit scutit potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Cu alte cuvinte, în mod greşit societatea a aplicat o facilitate fiscală constând în neplata impozitului pe profit în "limita cheltuielilor cu sponsorizarea" la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit scutit conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
Concluzionând, Înalta Curte constată că atât limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat, cât şi scutirea privind profitul reinvestit trimit la acelaşi reper atunci când sunt determinate în cuantumul lor, respectiv la "impozitul pe profit datorat", fără ca legislaţia fiscală sa facă nicio diferenţiere între aceste două moduri de calcul.
În plus, prevederile fiscale nu prevăd nicio prioritate de aplicare a facilităţilor fiscale, motiv pentru care în mod greşit susţine intimata-pârâtă că prima dată se scade din impozitul pe profit suma cu titlu de scutire de impozit pe profit aferentă investiţiilor realizate şi abia apoi se aplică procentul de 20% pentru determinarea limitei deductibilităţii. Din moment ce Codul fiscal (atât Legea nr. 571/2003, cât şi Legea nr. 227/2015) şi normele metodologice de aplicare a prevederilor Codul fiscal nu conţin nicio interdicţie expresă de aplicare concomitentă a celor doua facilităţi fiscale, rezultă că nu există niciun impediment legal ca recurenta-reclamantă să determine sumele deductibile din impozitul pe profit prin raportare la aceeaşi bază de calcul, respectiv la aceeaşi valoare.
În lipsa unor dispoziţii legale exprese, întrucât nu există diferenţe în ceea ce priveşte baza de calcul a celor două scutiri, aceasta trebuie să fie identică, neexistând temei legal pentru modificarea bazei de calcul în ceea ce priveşte limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit prevederilor art. 19 indice 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
Concluzionând, Înalta Curte constată că organul fiscal de soluţionare a contestaţiei nu a arătat în mod clar şi textual de ce interpretarea pe care a reţinut-o în legătură cu limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat este cea corectă, susţinând doar că reclamanta a aplicat o facilitate fiscală la o altă facilitate fiscală de neplată a impozitului pe profit şi că sintagma "impozitul pe profit datorat" se referă la o bază de calcul echivalentă cu rezultatul scăderii din impozitul pe profit a sumei reprezentând scutire aferentă investiţiilor realizate.
Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, legiuitorul nu a precizat care este interpretarea univocă a sintagmei "impozitul pe profit datorat" în situaţia în care două facilităţi fiscale se aplică concomitent, astfel încât, în lipsa clarităţii acestei noţiuni reglementate de Codul fiscal, Înalta Curte constată că, în virtutea principiului in dubio contra fiscum, prevalează interpretarea pe care recurenta-reclamantă a atribuit-o textelor art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, atunci când a stabilit limita deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, iar susţinerile şi criticile formulate împotriva hotărârii primei instanţe sunt întemeiate şi vor fi admise.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamantă, va anula Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscal nr. 30/27.07.2018 şi Procesul-verbal nr. x/25.07.2018 emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 17276,38 RON reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. (fosta S.C. A.) împotriva sentinţei nr. 42 din 17 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi rejudecând:
Admite cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta B. S.A. (fosta S.C. A.) în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Anulează Decizia nr. 126757/21.09.2018, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscal nr. 30/27.07.2018 şi Procesul-verbal nr. x/25.07.2018 emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Obligă pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 17276,38 RON reprezentând onorariu avocat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023.