Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 03.05.2019, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţe Craiova a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 19681/10.04.2019 şi obligarea F.G.A. la plata sumei de 3.167,25 RON (reprezentând cheltuieli de spitalizare), sumă stabilită în dosarul nr. x/2014.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 468 din 19 septembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţe Craiova în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 19681/10.04.2019, a obligat pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamant, respingând în rest acţiunea ca neîntemeiată.
3. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe Craiova cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ambii criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova a solicitat admiterea recursului, în sensul obligării F.G.A. la emiterea unei noi decizii prin care să dispună plata sumei de 3167,25 RON, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată poate solicita nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi recunoaşterea dreptului pretins.
A considerat recurentul că are calitatea de creditor de asigurare întrucât este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reţinut, de altfel, în procesul penal, prin care asigurătorul a fost obligat să plătească reclamantului din prezenta cauză despăgubirile rezultate în urma accidentului rutier.
La rândul său, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii reclamantului şi respingerea acesteia ca neîntemeiată. În esenţă, criticile recurentului au vizat soluţionarea cauzei de către prima instanţă cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015 şi art. 320 din Legea nr. 95/2006 .
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a apreciat că au fost interpretate şi aplicate gresit dispoziţiile prin care sunt definite creanţa de asigurare şi creditorul de asigurare, arătând că suma pretinsă de spitalul reclamant nu este o creanţă de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare. F.G.A. nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi şi obligaţii al niciunei societăţi de asigurare aflată în faliment şi nici nu preia patrimoniul acestora, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2015 şi Norma A.S.F. nr. 16/2015, care reglementează scopul constituirii Fondului, modul de funcţionare şi procedura administrativă de urmat.
A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, privind definiţia creanţei de asigurări, adaugă nepermis la lege, în contextul în care acest articol nu face referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, iar creditorul de asigurare şi creanţa de asigurare sunt definite expres în acelaşi art. 4, dar şi în art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004. Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces, ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.
De asemenea, prima instanţă nu a valorificat corect prevederile art. 320 din Legea nr. 95/2006 ce stipulează că furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza procesuală.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate în recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, cât priveşte calitatea de creditor de asigurare a unităţii spitaliceşti.
Pentru a răspunde acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare" (norme care transpun în dreptul naţional prevederile a Directivei 2009/138/CE).
Cât priveşte categoria creditorilor de asigurări, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că în această categorie se include şi persoana păgubită, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Înalta Curte constată că, prin sentinţa penală nr. 1891 din 12.06.2012, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2011 (definitivă prin respingerea ca nefondate a recursurilor promovate, potrivit deciziei nr. 243/8.02.2013 a Curţii de Apel Craiova), a fost recunoscută calitatea procesuală a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A., ca urmare a săvârşirii unui accident de circulaţie de către numitul B., asigurat de răspundere civilă la C. S.A., constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat - 3167,25 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi. Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv a accidentului rutier amintit, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare pentru îngrijirea persoanei vătămate, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident valorizând, în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, pretenţiile acestuia în cuantum de 3167,25 RON, în contradictoriu cu asigurătorul persoanei vinovate de producere a accidentului.
În acord cu considerentele instanţei penale şi contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2005, în acest temei deţinând o creanţă de asigurare şi fiind parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.
Pentru a stabili dacă reclamantul este creditor de asigurare, iar creanţa invocată de acesta este o creanţă de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresate F.G.A. Or, despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) şi a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit, conform deciziei definitive a instanţei penale. În temeiul obligaţiei de garanţie legală, în cazul falimentului unui asigurător, pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.
Înalta Curte mai reţine şi faptul că, deşi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în litigiul penal, dezlegările instanţei îi sunt opozabile şi acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului, în cazul falimentului asigurătorului, în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.
Recurentul-pârât a mai susţinut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci se realizează în mod direct către terţa persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată. Însă, acest argument al recurentului porneşte de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terţă persoană păgubită, contrar celor anterior reţinute de instanţa de recurs, care a constatat că reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută.
Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor de a aproba cererea de plată formulată de reclamant este nelegal, astfel încât hotărârea primei instanţe de obligare a pârâului la soluţionarea pe fond a cererii de plată este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente cauzei, creanţa pretinsă de reclamant fiind o creanţă de asigurare, iar acesta având calitatea de creditor de asigurare.
Totodată, în privinţa recursului declarat de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, care solicită obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.
În cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamant pentru lipsa calităţii acestuia de creditor de asigurare, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea pârâtă numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.
Aşadar, din moment ce pârâtul nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condiţiilor prevăzute de lege.
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 468 din 19 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.