Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 15.05.2019, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. A." Baia Mare a solicitat anularea Deciziei nr. 19754/10.04.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în dosarul nr. x/2017.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 867 din 27 noiembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. A." Baia Mare în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 19754/10.04.2019, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligând pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 2.064,47 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarant recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii reclamantului şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În esenţă, criticile recurentului au vizat soluţionarea cauzei de către prima instanţă cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a apreciat că au fost interpretate şi aplicate gresit dispoziţiile prin care sunt definite creanţa de asigurare şi creditorul de asigurare, arătând că suma pretinsă de spitalul reclamant nu este o creanţă de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare.
F.G.A. nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi şi obligaţii al niciunei societăţi de asigurare aflată în faliment şi nici nu preia patrimoniul acestora, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2015 şi Norma A.S.F. nr. 16/2015, care reglementează scopul constituirii Fondului, modul de funcţionare şi procedura administrativă de urmat.
A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, privind definiţia creanţei de asigurări, adaugă nepermis la lege, în contextul în care acest articol nu face referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, iar creditorul de asigurare şi creanţa de asigurare sunt definite expres în acelaşi art. 4, dar şi în art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.
Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces, ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.
Prima instanţă nu a valorificat corect nici prevederile art. 313 alin. (1) şi art. 320 din Legea nr. 95/2006 ce stipulează că furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza procesuală şi a încălcat dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. a) şi art. 230 din Legea nr. 95/2006, stabilind fără nicio dovadă, că în cauză nu există asigurare socială de sănătate, în temeiul căreia victima ar fi fost tratată de către intimatul-reclamant, deşi textul legal stabileşte prezumţia legală de asigurare pentru toţi cetăţenii români. Astfel, unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate şi, fiind un furnizor de servicii, are dreptul, potrivit legii, la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată se extinde şi asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.
În final, recurentul a solicitat a fi avută în vedere, în acest sens, Decizia nr. 22 din 20.11.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.
4. Apărările formulate de intimat
Intimatul-reclamant Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. A." Baia Mare a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. A." Baia Mare a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 19754/10.04.2019, prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/24.05.2017, pentru suma de 2.064,47 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate B., ca urmare a accidentului de circulaţie produs la data de 30.06.2014 din culpa numitului C., conducător al autoturismului cu număr de înmatriculare x asigurat RCA la D. S.A..
Soluţia primei instanţe, de admitere a acţiunii în sensul solicitat de reclamant, este împărtăşită de către instanţa de control judiciar, care reţine că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor de drept material şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Astfel, recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin considerente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
De asemenea, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 defineşte creanţele de asigurări ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident valorizând în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. A." Baia Mare pretenţiile acestuia în cuantum de 2.064,47 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.
Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu, încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului. Despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă, aşadar, un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) şi a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit.
Recurentul-pârât a mai susţinut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., se realizează în mod direct către terţa persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată. Însă, acest argument porneşte de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terţă persoană păgubită, contrar celor anterior reţinute de instanţa de recurs, care a constatat că reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. A." Baia Mare este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută.
In ceea ce priveşte hotărârea pronunţată de Î.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, invocată de către recurentul-pârât, se apreciază că aceasta nu este relevantă în cauză, decizia nr. 22/2017 dezlegând o problemă de drept diferită de cea care constituie esenţa raportului juridic litigios de faţă. Astfel, prin recursul în interesul legii s-a stabilit că F.G.A. nu este parte responsabilă civilmente în procesul penal. În cauza de faţă, plata despăgubirii nu are la bază o astfel de calitate a F.G.A., ci dreptul unităţilor spitaliceşti de a-şi vedea satisfăcute creanţele în baza calităţii de creditori de asigurări.
În concluzie, contrar susţinerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că suma solicitată de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. A." Baia Mare cu titlu de cheltuieli de spitalizare rezultă dintr-un contract de asigurare, iar în realizarea scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, conform căruia Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative şi obligatorii, constată că refuzul pârâtului de a verifica pe fond cererea de plată formulată de către reclamant, pe baza documentelor justificative, este nelegal, iar hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 867 din 27 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.