Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 25.06.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei F.G.A. nr. 20.002 emisă la 29.05.2019 şi comunicată la data de 12.06.2019, în dosarul constituit ca urmare a depunerii cererii de plată nr. x din data de 07.06.2017, solicitând, în temeiul dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 544/2004:
- anularea art. 2 din Decizia nr. 20.002/29.05.2019 a F.G.A. şi obligarea pârâtului - Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 4.725 RON cu titlu de diferenţă despăgubire pentru daune morale;
- în subsidiar anularea Deciziei nr. 20.002/29.05.2019 emisă de F.G.A. şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la emitere unei alte Decizii prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor morale către reclamant în raport de: gravitatea leziunilor şi consecinţele acestora, practica judecătorească din prezent, culpa exclusiva a persoanei care a cauzat prejudiciul, precum şi nivelul salariului mediu pe economie pe anul 2019;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 721 din data 01 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia nr. 20002 din 29.05.2019 (art. 2), a obligat pârâtul la plata diferenţei de 4725 RON reprezentând daune morale şi a sumei de 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, s-a arătat că nu se poate reţine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamant, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul F.G.A. (în lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice victimă a unui accident rutier.
Recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţă în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru potenţialii creditori de asigurare.
F.G.A. a avut în vedere în analiza întinderii prejudiciului: importanţa valorii lezate, durata menţinerii consecinţelor fizice şi psihice, intensitatea durerilor fizice şi psihice, repercusiunile prejudiciului în plan socio-profesional şi personal al victimei - astfel cum rezultau din înscrisurile aflate la dosarul de daună, sarcina probei fiind a petentului.
Art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului, prevede că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere şi daunele morale "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România". În lipsa unor criterii şi limite legale, în stabilirea cuantumului daunelor morale, utilizarea numărului zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu obiectiv, care asigură soluţionarea în echitate a cererilor de plată similare.
Daunele morale se judecă în echitate şi trebuie să fie asigurată o reparaţie justă, repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale urmărind realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate şi fără a conduce la o sancţionare a celui obligat la plata acestui tip de daune.
Legea nr. 554/2004 reglementează prin art. (1), art. 8 şi art. 18 un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, însă instanţa nu se poate substitui comisiei speciale din cadrul F.G.A., cu atribuţii exprese în privinţa analizării pe fond a cererilor de plată. Rezultă, aşadar, fără echivoc, faptul că doar comisia specială are atribuţii în soluţionarea cererilor de plată şi că în mod greşit prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata unei sume de bani.
Dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ, printre acestea fiind şi obligarea autorităţii publice să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
4. Apărările formulate de intimat
Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de verificare a legalităţii, în principal, a art. 2 din Decizia F.G.A. nr. 20.002/29.05.2019 şi de obligare a pârâtului la plata sumei de 4.725 RON cu titlu de diferenţă despăgubire pentru daune morale, iar în subsidiar, anularea Deciziei nr. 20.002/29.05.2019 şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la emitere unei alte Decizii prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor morale în raport de: gravitatea leziunilor şi consecinţele acestora, practica judecătorească din prezent, culpa exclusiva a persoanei care a cauzat prejudiciul, precum şi nivelul salariului mediu pe economie pe anul 2019.
Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat în parte decizia nr. 20002 din 29.05.2019 (art. 2), a obligat pârâtul la plata diferenţei de 4725 RON reprezentând daune morale şi a sumei de 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând în esenţă că în lipsa unui algoritm obiectiv de calcul se vor avea în vedere, ca element de comparaţie, prevederile Ghidului întocmit de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii prin care s-a stabilit că în cazul vătămărilor corporale cu recuperarea integrală a funcţionalităţii sunt stabilite două puncte iar valoarea unui punct reprezintă o zecime din cea a câştigului salarial mediu net lunar determinat de Institutul Naţional de Statistică, iar la data stabilirii despăgubirilor această valoare era de 1015,6 RON.
Răspunzând punctual criticilor din recurs, Înalta Curte reţine că potrivit primului caz de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Pârâtul, însă, nu a prezentat o motivare circumstanţiată a acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce ţin de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfăţişării unor critici care să susţină acest motiv de casare, cât şi ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a pronunţat soluţia în cauză.
Cu privire la motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât critică raţionamentul primei instanţei cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale şi invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 în temeiul cărora a fost obligat la plata daunelor morale, susţinând că doar comisia specială are atribuţii în soluţionarea cererilor de plată, precum şi art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 în temeiul cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere şi daunele "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".
Instanţa de control judiciar reţine caracterul nefondat al acestor critici. Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."
În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.
Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilit, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.
Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate l sentinţei recurate, prin care a fost obligat pârâtul să plătească intimatului-reclamant diferenţa de 4725 RON, reprezentând daune morale, calculate în funcţie de numărul de zile de îngrijiri medicale (7 zile -conform raportului de expertiză medico-legală nr. x/27.11.2015), înmulţit cu 800 RON/zi de îngrijire medicală, (în timp ce câştigul salarial mediu net lunar pe economie la data producerii evenimentului rutier determinat de Institutul Naţional de Statistică a fost de 1015,6 RON) având în vedere că, din cererea de plată formulată de reclamant şi înscrisurile doveditoare depuse, nu rezultă că intimatului-reclamant i se poate crea o situaţie mai favorabilă faţă de alte persoane îndreptăţite la despăgubiri din partea F.G.A.
Astfel, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi în acest scop, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.
Totodată Înalta Curte apreciază că F.G.A. nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice şi s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naţionale şi convenţionale în aceasta materie.
În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condiţiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună şi depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forţă juridică inferioară C. civ. şi care contravin şi paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora: "Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii".
Dispoziţiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.
Mai mult decât atât, instanţa de control judiciar consideră că durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamant, descrise printr-un raport de expertiză medico-legal ori certificat medical sau medico-legal, poate fi într-adevăr pertinentă în stabilirea unor daune materiale şi, eventual, a daunelor morale acordate pentru compensarea suferinţelor fizice îndurate în această etapă a recuperării.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele: "Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei."
În privinţa cuantumului posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.
Nefondat este şi argumentul referitor la obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata unor sume de bani, iar Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă." Din interpretarea logico-sistematică a acestor dispoziţii rezultă coordonatele generale ale conţinutului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, respectiv limitele în ceea ce priveşte soluţiile pe care aceasta le poate pronunţa în cadrul acţiunilor cu care este învestită.
Aşadar, instanţa de recurs reţine că obiectul acţiunii se concretizează prin mijlocul procesual folosit, instanţa de contencios administrativ având de rezolvat un litigiu individual dedus judecăţii şi circumscris "pretenţiei" concrete a reclamantului, cu alte cuvinte, dreptului sau interesului legitim afirmat de reclamant şi modalităţii concrete prin care se solicită recunoaşterea acestuia.
În acest context, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ şi fiscal şi îi permite acesteia să reformeze o decizie administrativă, iar prin această posibilitate nu se poate considera încălcarea atribuţiilor organului administrativ, ori depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 721 din 01 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.