Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 27 mai 2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat, în principal:
- anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 privind sancţionarea B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D. S.R.L., - E., A. S.R.L., F. S.A., G. S.A., H. S.A., I. S.A., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.A., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.A., R. S.A., S. S.A., T. S.R.L., U. S.R.L., V. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L. şi Y. S.A. pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. 1 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene;
- anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenţei, prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigaţie, cu încălcarea dreptului la apărare.
În subsidiar, reclamanta a solicitat reducerea, în baza principiului proporţionalităţii, a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 607.214 RON, cu obligarea autorităţii publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5208 din data de 28 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea reclamantei A. S.R.L., a anulat, în parte, Decizia Consiliului Concurenţei nr. 13/04.04.2015, doar în ceea ce priveşte sancţionarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE; a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 35.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 3879 din 7 iulie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat în parte sentinţa recurată, în sensul că a respins în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca nefondată.
A respins recursul declarat de A. S.R.L. împotriva încheierii din 14 septembrie 2017 şi a sentinţei nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
A dispus restituirea către recurentul pârât Consiliul Concurenţei a sumei de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, conform încheierii din data de 5 noiembrie 2020.
Cererea de revizuire
Împotriva Deciziei nr. 3879 din 7 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire, arătând că aceasta este potrivnică hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2015, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi 11 şi art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Hotărârea recurată
Prin Decizia nr. 4053 din 20 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca lipsită de interes, cererea de repunere în termen formulată de revizuentă.
A respins cererea de revizuire declarată de revizuenta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3879 din 7 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Prealabil, Înalta Curte a respins cererea de repunere în termenul de formulare a revizuirii, ca lipsită de interes, constatând că nici intimata şi nici instanţa nu au ridicat problema respectării termenului de formulare a cererii de revizuire, aşa cum acesta este reglementat distinct pentru cele trei motive de revizuire invocate în prezenta cale de atac.
În motivare, s-a arătat că litigiului îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 310/2018, ceea ce înseamnă că revine instanţei de revizuire sarcina de a analiza existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. exclusiv prin raportare la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, consacrat prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.
Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că nu există identitatea de părţi cerută de dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. în cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. x/2015 şi nr. y/2015 şi nr. w/2015, aspect ce nu este contestat de revizuentă, ci considerat irelevant în economia dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte a reţinut că necesitatea existenţei identităţii de părţi, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., decurge atât din interpretarea literală a textului de lege, dar şi din însăşi raţiunea existenţei instituţiei juridice a autorităţii de lucru judecat.
Cu privire la al doilea motiv de revizuire invocat, instanţa a reţinut că porneşte tot de la pretinsa discordanţă dintre calificarea dată de instanţa de recurs ce a pronunţat decizia atacată cu privire la natura normelor ce guvernează dreptul Consiliului Concurenţei de a constata şi sancţiona faptele anticoncurenţiale, faţă de instanţele ce au soluţionat dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2015, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Din interpretarea prevederilor acestui text de lege, a rezultat faptul că legiuitorul a avut în vedere ipoteza conflictului dintre legea naţională şi legislaţia Uniunii Europene, soluţionat de instanţa a cărei deciziei se cere a fi retractată, în favoarea normei interne, astfel că este admisibilă o atare cerere de revizuire numai în contextul în care instanţa, aflată în prezenţa unui conflict de reglementare, dă eficienţă normei interne, deşi aceasta este contrară reglementării consfinţite prin normele de drept ale Uniunii Europene.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Dispoziţiile alin. (3) dispun în sensul că modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.
În speţă, primul termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată a fost 17 noiembrie 2015, cererea modificatoare fiind depusă la data de 29 iunie 2017, aşadar cu mult peste termenul legal instituit de lege.
Prin urmare, în lipsa acordului expres al pârâtului, sancţiunea modificării cererii de chemare în judecată peste termenul imperativ prevăzut de art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ. este decăderea, cu consecinţa respingerii ca tardivă a cererii adiţionale (modificatoare/completatoare).
În speţa de faţă, reclamanta a investit instanţa chiar cu acţiunea în anularea actului administrativ. Deci, dreptul instanţei de a invoca nulitatea din oficiu este înlăturat de principiul disponibilităţii. Astfel, instanţa nu va putea să intervină iura proprio, să se autosesizeze cu alte motive de nulitate, peste cele invocate deja de reclamant, întrucât s-ar încălca limitele disponibilităţii; cu această motivare, instanţa de recurs a înlăturat critica reclamantei la adresa legalităţii soluţiei de respingere, ca tardiv formulată, a cererii adiţionale.
S-a constatat că, în realitate, revizuenta solicită instanţei să retracteze Decizia nr. 3879/07.07.2021 prin însuşirea opiniei acesteia, potrivit căreia problematica prescripţiei dreptului autorităţii de concurenţă de a aplica sancţiunea contravenţională este o chestiune de ordine publică, ce poate fi invocată oricând şi chiar din oficiu de instanţă.
Instanţa de revizuire a reţinut că, în contextul în care revizuenta nu a identificat, pe de o parte, care sunt acele norme de procedură care instituie un tratament diferenţiat în privinţa acţiunii întemeiate pe dreptul intern faţă de cele ce vizează încălcări ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, nici o jurisprudenţă a instanţei europene care să susţină punctul de vedere al acesteia, potrivit căruia valorificarea instituţiei prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei la aplicarea sancţiunilor pentru încălcarea Legii nr. 21/1996 trebuie să urmeze un alt regim decât cel prevăzut de legislaţia internă pentru contestarea deciziilor acestei instituţii, nu este demonstrată pronunţarea Deciziei nr. 3879/07.07.2021 cu încălcarea principiului preeminenţei dreptului european, ci faptul că nemulţumirea revizuentei este cauzată strict de opinia îmbrăţişată de instanţa de recurs cu privire la chestiunea limitelor învestirii instanţei de contencios administrativ, opinie ce nu poate fi reformată pe calea revizuirii.
Instanţa a respins şi argumentele revizuentei, potrivit cărora aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 58/2021 se impune în virtutea efectului general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional, arătând că admisibilitatea căii de atac a revizuirii pentru acest motiv comportă îndeplinirea condiţiilor expres prevăzute de legiuitor în acest scop, cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Recursul
Împotriva acestei decizii, la 20 februarie 2023, revizuenta A. S.R.L. a formulat recurs.
A susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la nemotivarea deciziei recurate, pentru că instanţa a adăugat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o condiţie neprevăzută de lege, respectiv aceea a posibilităţii de promovare a revizuirii exclusiv pentru încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat.
A arătat că instanţa a încălcat norme de procedură civilă, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinând că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ar fi presupus existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.
A apreciat că decizia recurată este nelegală prin aplicarea şi interpretarea greşită a legii, precum şi prin încălcarea normelor de procedură incidente în materie, făcând referire la regimul juridic în vigoare al autorităţii de lucru judecat, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege, autoritatea de lucru judecat are două efecte juridice: unul pozitiv (considerentele decizorii poartă şi ele autoritate de lucru judecat) şi unul negativ (caz în care discutăm despre tripla identitate de părţi, obiect şi cauză).
Conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., atât considerentele decisive (care sprijină dispozitivul hotărârii), cât şi cele decizorii (care sprijină soluţia dată cu privire la o chestiune litigioasă/aspect litigios apărut incidental în proces şi care nu este cuprinsă în dispozitivul hotărârii) beneficiază de efectele autorităţii de lucru judecat.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (puterea lucrului judecat astfel cum era denumită sub imperiul vechii legislaţii) nu presupune întrunirea condiţiei triplei identităţi, ci existenţa unei legături între aspectul litigios supus judecăţii în cel de-al doilea proces şi acelaşi aspect, tranşat definitiv de către o instanţă printr-o hotărâre judecătorească anterioară.
Recurenta a susţinut că interpretarea restrictivă reţinută de instanţa de revizuire, potrivit căreia autoritatea de lucru judecat referită de motivul de revizuire de la pct. 8 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ. ar privi exclusiv efectul negativ al autorităţii de lucru judecat este complet neîntemeiată, textul nefăcând nicio distincţie în acest sens. De asemenea, nu există niciun motiv întemeiat pentru care autoritatea de lucru judecat să fie redusă la aspectul negativ al acesteia consacrat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., atât timp cât regimul juridic [la care face trimitere în mod corespunzător art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..] al acestei instituţii este mult mai complex, fiind reglementat de dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ.
Procedând astfel, instanţa a interpretat greşit prevederile legale, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În plus, instanţa de judecată a respins cererea de revizuire apreciind că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 310/2018, cauza fiind începută înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ; dar această chestiune nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi revizuenta nu şi-a putut pregăti apărări pe acest aspect, ceea ce duce la încălcarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi egalităţii părţilor în procesul civil.
Faţă de aceste aspecte, a solicitat admiterea recursului împotriva Deciziei nr. 4053/20.09.2022 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, rejudecarea revizuirii şi, pe cale de consecinţă, anularea Deciziei nr. 3879/07.07.2021 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, cu consecinţa admiterii recursului formulat de recurentă şi respingerii recursului formulat de Consiliul Concurenţei; de asemenea, obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată.
Apărările părţilor
La 18 aprilie 2023, intimatul Consiliul Concurenţei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. A invocat practică judiciară, deciziile nr. 394/2020, nr. 859/2020 nr. 480/2020, nr. 1509/2020, nr. 2612/2020, nr. 4783/2020 nr. 577/2020, nr. 1026/2020, nr. 1662/2020, nr. 930/2020, nr. 2061/2022, nr. 388/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Recurenta a susţinut că decizia recurată nu este motivată; iar subsumat acestei critici, a apreciat că instanţa a adăugat dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o condiţie nouă, neprevăzută de lege, şi anume posibilitatea de promovare a revizuirii exclusiv prin încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat.
Analizând această susţinere, Înalta Curte reţine că recurenta pretinde că decizia este motivată superficial, pentru că nu indică unde art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ar limita revizuirea exclusiv la ipoteza încălcării efectului negativ al autorităţii de lucru judecat; ca urmare, constată că se invocă, în realitate, o greşită aplicare a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi va analiza această critică din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care are în vedere situaţiile când instanţa aplică greşit un text de lege.
Înalta Curte reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".
Invocarea normei de drept menţionate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Potrivit art. 513 alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare la data demarării litigiului civil pendinte, 27 mai 2015) "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite."
Raţiunea reglementării revizuirii prevăzută în art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, situaţie în care executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar depăşirea acestei situaţii creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.
Condiţiile anterior menţionate trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unei dintre aceste cerinţe conducând la respingerea cererii de revizuire.
Aplicând aceste considerente teoretice cauzei, se constată că prin cererea de revizuire s-a susţinut că Decizia nr. 3879 din 7 iulie 2021 este potrivnică hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2015 şi nr. y/2015, întrucât a fost stabilită diferit natura juridică a normelor ce guvernează dreptul Consiliului Concurenţei (nulitate imperativă norme de ordine publică sau, dimpotrivă, norme de ordine privată).
Se reţine că prin Decizia nr. 3879/07.07.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a soluţionat recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 5208 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, hotărâre judecătorească prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte decizia nr. 13/14.04.2015, respectiv doar în ceea ce priveşte sancţionarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE, acţiunea fiind respinsă în rest.
Pe de altă parte, Decizia nr. 3853/24.06.2021 a fost pronuntaţă în dosarul nr. x/2015, ce avea ca părţi pe X. împotriva Consiliului Concurenţei, iar Decizia nr. 3852/24.06.2021 a fost dată în dosarul nr. x/2015, desfăşurat între W. şi Consiliului Concurenţei.
Din analiza acestor hotărâri judecătoreşti, se desprinde concluzia că părţile dosarelor sunt diferite; ca urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de revizuire, contrar susţinerilor recurentei, în speţă nu se poate reţine contrarietatea de hotărâri, câtă vreme nu sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., lipsa identităţii de părţi făcând de prisos analizarea celorlalte condiţii impuse de evocatul text normativ.
Trebuie subliniat că interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 513 alin. (4) (forma în vigoare la data demarării litigiului civil) din acelaşi cod, impun concluzia că prin motivul de revizuire arătat legiuitorul a avut în vedere exclusiv efectul negativ al lucrului judecat, iar nu şi pe cel pozitiv.
De fapt, recurenta nu contestă această realitate, ci susţine că lipsa identităţii părţilor nu prezintă relevanţă, faţă de conţinutul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat; cu alte cuvinte, ceea ce s-a stabilit în litigiile x/2015 şi y/2015, natura juridică imperativă a normelor ce reglementează prescripţia, se impune şi în litigiul pendinte, finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită.
Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse.
În primul rând, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu poate fi aplicabil în speţă, după cum a detaliat instanţa de revizuire, când a determinat legea procesuală aplicabilă în speţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
La rândul său, instanţa de recurs constată că prezentul litigiu a fost început la data de 27 mai 2015, care este data la care a fost înregistrată pe rolul instanţelor cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2015, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018;
În analiza cererii de revizuire formulată, instanţa de revizuire avea obligaţia de a se raporta la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, consacrat prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, cum de altfel a şi procedat, criticile recurentei pe aceste aspecte fiind nefondate, câtă vreme până la data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu constituia motiv de revizuire.
Prin urmare, în contextul legislativ aplicabil cauzei de faţă, doar încălcarea efectului negativ al instituţiei autorităţii de lucru judecat poate fi sancţionat prin calea extraordinară de atac a revizuirii, iar nu şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, criticile recurentei pe aceste aspecte fiind nefondate.
În plus, chiar depăşind chestiunea aplicării legii procesual civile, în cauza de faţă nu este întrunită identitatea de părţi, condiţie prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum s-a detaliat anterior.
Nici critica privind nemotivarea hotărârii nu poate fi reţinută, deşi recurenta nu a dat detalii suplimentare cu privire la ce aspecte din considerente le consideră nelegale, nici nu a arătat care aspecte sunt străine de fondul cauzei sau contradictorii, susţinând doar că motivarea deciziei ar fi superficială.
Cu privire la aceste motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reaminteşte părţilor că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, cu referire la art. 425 C. proc. civ.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa a detaliat, printr-o amplă motivare, soluţia de respingere a cererii de revizuire, arătând, într-o maniera clară, că nu este întrunită condiţia identităţii de părţi, aşa cum este prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, instanţa de revizuire a detaliat modul în care a stabilit forma legii procesuale aplicabile în cauză, reţinând că procesul în care a fost pronunţată decizia a cărei revizuire se solicită a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, astfel că revine instanţei de revizuire sarcina de a analiza existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. exclusiv prin raportare la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, consacrat prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Recurenta a mai susţinut şi incidenţa pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pentru că ar fi fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare, egalităţii părţilor şi legalităţii, pentru că nu ar fi pus în discuţia părţilor un aspect important reţinut în considerente, respectiv că, în cauză, nu ar fi incidente prevederile Legii nr. 310/2018.
Înalta Curte urmează să respingă aceste critici, având în vedere că textele de lege la care face recurenta referire, respectiv art. 8, art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., ce reglementează egalitatea părţilor, dreptul la apărare şi contradictorialitatea au fost respectate, cum reiese din cele consemnate în practicaua deciziei recurate, termen de judecată la care revizuenta a beneficiat de o reprezentare juridică prin avocat şi când părţile au pus concluzii orale ample, pe toate aspectele puse în discuţie.
Împrejurarea că instanţa a detaliat în considerentele deciziei legea procesuală aplicabilă în cauză, prin raportare la data declanşării litigiului, nu are valenţele pe care încearcă recurenta să i le confere, nefiindu-i încălcate drepturile procesuale.
În realitate, aceste detalii sunt argumente care sprijină soluţia pronunţată, chestiuni care se referă la consolidarea soluţiei, cum prevede art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., hotărârea cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".
Mai mult, împrejurarea că instanţa a stabilit legea procesuală aplicabila cauzei nu este de natură a schimba soluţia dată cererii de revizuire, câtă vreme domeniul de aplicare al art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rămâne circumscris triplei identităţi de obiect, părţi şi cauză.
De altfel, instanţa de revizuire a extins consideretele deciziei, arătând, totodată, că valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin raportare la cadrul normativ în vigoare după apariţia Legii nr. 310/2018 priveşte oricum identitatea de parte (care nu este întrunită în cauză) şi, totodată, pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care tranşează diferit chestiuni litigioase nu semnifică încălcarea lucrului judecat, ci, eventual, o jurisprudenţă neunitară, care însă nu poate fi remediată pe calea revizuirii, în condiţiile temeiului de drept indicat de parte, art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători reţine că, din această perspectivă, este edificatoare jurisprudenţa CEDO în care s-a arătat, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61).
Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.
Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […].
O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
În concluzie, se observă că în mod corect instanţa de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanţele cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 4053 din 20 septembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2023.