Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B. şi C., în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

A. Prin Sentinţa penală nr. 399 din data de 29 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a dispus următoarele:

1) Conform art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

2) Conform art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul E. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

3) Conform art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpata F. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

A constatat că inculpata a fost reţinută 24 de ore, de la 24 noiembrie 2014 la 25 noiembrie 2014.

4) Conform art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

A constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi la domiciliu de la 20 noiembrie 2014 la 13 iunie 2015.

5) Conform art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpata H. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicare art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

A constatat că inculpata a fost reţinută, arestată preventiv şi la domiciliu de la 20 noiembrie 2014 la 13 iunie 2015.

6) Conform art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul I. pentru complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

A constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi la domiciliu de la 20 noiembrie 2014 la 13 iunie 2015.

7) Conform art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpata J. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. (Rechizitoriul nr. x/2013).

Conform art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatei J., din infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (Rechizitoriul nr. x/2014).

Conform art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpata J. pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite prevăzute de art. 256 din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A constatat că inculpata a fost reţinută, arestată preventiv şi la domiciliu de la 20 noiembrie 2014 la 12 iunie 2015.

8) Conform art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului K. din complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în complicitate la infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 26 raportat la art. 256 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul K. pentru complicitate la infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 26 raportat la art. 256 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 29 ianuarie 2015 la 21 aprilie 2015.

9) Conform art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul L. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de 48 din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) teza I şi teza a II-a din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la 29 ianuarie 2015 la 29 iunie 2015.

10) Conform art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) teza I şi teza a II-a din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 291 teza I şi teza a II-a din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul M. la o pedeapsă de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

A interzis inculpatului M., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.

Conform art. 65 din C. pen., a interzis ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.

A constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu cea pentru care inculpatul M. a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 258 din 24 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 162 din 03 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2016, şi, pe cale de consecinţă:

În baza art. 40 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare stabilită inculpatului M. în prezenta cauză, cu pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare stabilită prin Sentinţa penală nr. 258 din 24 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 162 din 03 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 4 luni, la care a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare, respectiv un spor de 9 luni şi 10 zile închisoare, astfel încât, în final, inculpatul execută pedeapsa rezultantă de 3 ani, 1 lună şi 10 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (4) din C. proc. pen., a dedus din pedeapsa complementară aplicată, durata deja executată în baza Sentinţei penale nr. 258 din 24 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 162 din 03 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecător, a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., de la 1 martie 2018 la zi.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., a interzis aceluiaşi inculpat, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.

În baza art. 291 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 112 lit. e) din C. pen., a dispus confiscarea specială, de la inculpatul M., a sumei de 10.000.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.

În baza art. 45 alin. (6) din C. pen., a cumulat măsura de siguranţă mai sus menţionată, dispusă în prezenta cauză, cu măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 9.000.000 euro aplicată prin Sentinţa penală nr. 258 din 24 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 162 din 03 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, astfel încât, în final, confiscă de la inculpatul M. suma de 19.000.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului M. durata reţinerii din data de 29 ianuarie 2015, arestul preventiv şi arestul la domiciliu de la 30 ianuarie 2015 la 21 iunie 2015, precum şi perioada executată în baza Sentinţei penale nr. 258 din 24 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 162 din 03 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2016, după cum urmează: reţinerea din data de 27 octombrie 2014, arestul preventiv şi arestul la domiciliu de la 28 octombrie 2014 la 18 iunie 2015, durata executată de la 03 octombrie 2016 la 03 octombrie 2017 şi 72 de zile considerate executate suplimentar, ca măsură compensatorie stabilită conform Legii nr. 169/2017.

11) În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpata C. , la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

A interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, conform art. 297 alin. (1) din C. pen., dreptul de a ocupa o funcţie publică, precum şi exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

Conform art. 65 din C. pen., a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.

A dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 24 noiembrie 2014 la 12 iunie 2015.

12) În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. , la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

A interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, conform art. 297 alin. (1) din C. pen., dreptul de a ocupa o funcţie publică, precum şi exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

Conform art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.

13) În baza art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. , la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

A interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.

Conform art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) din C. pen. lit. a), b) şi d) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J..

A ridicat măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014, 27 noiembrie 2014 şi 28 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor D., E., F., G., H., I. şi J. (Rechizitoriul nr. x/2013).

A admis în parte acţiunea civilă exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat în solidar pe inculpaţii C., B. şi A., la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii Titlurilor de conversie nr. 1051 din 20 mai 2011, nr. 1052 din 20 mai 2011, nr. 1372 din 24 mai 2011, nr. 1379 din 24 mai 2011 şi până la achitarea integrală a sumei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestei sume.

A menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014 şi 27 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra bunurilor aparţinând fiecăruia dintre inculpaţii C., B. şi A., până la concurenţa sumei stabilite cu titlu de despăgubiri (Rechizitoriul nr. x/2013).

A ridicat sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa din data de 16 februarie 2015 emisă în Dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 mp situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei N. (Rechizitoriul nr. x/2014).

B. Prin Decizia penală nr. 87 din data de 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019, s-au dispus următoarele:

În unanimitate,

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de repunere pe rol formulată de inculpaţii A. şi B..

I. Au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi inculpaţii C., B., A. şi M. împotriva Sentinţei penale nr. 399 din data de 29 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (8) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpaţii C., B. şi A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., respectiv, sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

A constatat că inculpata C. a fost reţinută, arestată preventiv şi arestată la domiciliu de la 24 noiembrie 2014 la 12 iunie 2015.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpatul M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) teza I şi teza a II-a din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

A fost menţinută dispoziţia de confiscare specială, de la inculpatul M., a sumei de 10.000.000 euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.

A constatat că inculpatul a fost reţinut în data de 29 ianuarie 2015 şi arestat preventiv şi la domiciliu în perioada 30 ianuarie 2015 la 21 iunie 2015.

A obligat pe inculpatul I., în solidar cu inculpaţii C., B. şi A., la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii Titlurilor de conversie nr. 1051 din 20 mai 2011, nr. 1052 din 20 mai 2011, nr. 1372 din 24 mai 2011, nr. 1379 din 24 mai 2011 şi până la achitarea integrală a sumei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestei sume.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. c) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatul I. la plata sumei de 7000 RON, cheltuieli judiciare către stat în primă instanţă.

A modificat temeiul de drept al obligării inculpaţilor C., B. şi A. la plata cheltuielilor judiciare către stat în primă instanţă, reţinând incidenţa art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.

În majoritate,

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate ce nu contravin deciziei.

În unanimitate,

II. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii I. şi H. împotriva aceleiaşi sentinţe.

III. A constatat că prin încheierea din data de 22 iunie 2020 s-a luat act de retragerea apelurilor formulate de inculpaţii F. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, dispunându-se obligarea acestora la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

C. Împotriva Deciziei penale nr. 87 din data de 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019, au declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie (la data de 20 decembrie 2022), inculpaţii B. (la data de 27 decembrie 2022), A. (la data de 22 decembrie 2022), C. (la data de 28 decembrie 2022) şi I. (la data de 30 decembrie 2022).

C.1. În motivarea căii de atac, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.:

"în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, s-a arătat că, în mod greşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. faţă de inculpaţii C., B., A. şi M., pentru infracţiunile deduse judecăţii, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

Astfel, a considerat că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege penală mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

În consecinţă, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei face parte din categoria infracţiunilor de corupţie, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

S-a arătat că, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi 341/2014) rezultă că în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.

Procurorul a mai susţinut că, înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor cu excepţia celor imprescriptibile. Procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte. Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula.

De asemenea, a susţinut că legătura cauzei cu dreptul U.E. este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârşirea unor infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană. În acest sens, s-a invocat cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19) C.J.U.E.

În concluzie s-a apreciat că se impunea ca instanţa de control judiciar să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi a lăsat neaplicată o alta decizie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (decizia penală 41 din 07 aprilie 2022 în Dosarul x/2018 al I.C.C.J.).

C.2. Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a A. a arătat că, la cererea sa procesul a fost continuat potrivit art. 18 din C. proc. pen., iar instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (încetarea procesului penal pentru motiv de intervenire a prescripţiei), este consecutivă analizei celorlalte ipoteze reglementate de dispoziţiile art. 16 din C. proc. pen., cu precădere art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., fiind, în opinia apărării, o hotărâre de condamnare, fără aplicarea unei pedepse, dat fiind că intervenirea prescripţiei are drept efect imposibilitatea de aplicare a pedepsei, potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (1) din C. pen., conform cărora prescripţia înlătură răspunderea penală.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut că, pornind de la baza factuală reţinută de către instanţa de fond şi confirmată in integrum de către instanţa de apel, în condiţiile în care, dacă acest motiv va fi primit de instanţă, atrage după sine şi caracterul întemeiat al celui de al doilea motiv de recurs în casaţie, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., ambele fiind aflate în interdependenţă.

În considerarea aceluiaşi motiv de casaţie (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.) inculpatul a susţinut că dispariţia elementelor de corupţie pe baza cărora s-a ajuns la concluzia că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea în forma complicităţii conduce la concluzia că şi inculpaţii C. şi B. şi-au dat votul, în condiţiile în care şi l-au dat şi ceilalţi membri ai Comisiei care au fost achitaţi, iar motivele de achitare sunt aplicabile şi în cazul lor, în sensul că faptele reţinute în sarcina tuturor inculpaţilor, membri ai O., nu sunt prevăzute de legea penală.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului în casaţie întemeiat pe ambele cazuri de casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., desfiinţarea Sentinţei penale nr. 399 din 29 iunie 2018, cât şi Decizia penală nr. 87 din 05 decembrie 2022) şi, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., achitarea inculpatului A..

C.3. Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B. este întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În susţinerea recursului în casaţie, recurentul B. a arătat a fost condamnat pentru fapte care nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate obiectivă impuse de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 din C. pen.

A arătat că în cursul cercetării judecătoreşti, ulterior administrării probatoriului, instanţa a ajuns la concluzia că inculpaţii C. şi B. au dat un vot corupt în dosarul de despăgubire ce face obiectul prezentei cauze.

În legătură cu aceste fapte, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie a dispus disjungerea cauzei prin ordonanţa din 08 decembrie 2014, iar ulterior a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor M. şi J., prin Rechizitoriul nr. x/2014, operând o nouă disjungere în legătură cu faptele pentru care inculpatul M. formulase denunţ la data de 19 februarie 2015.

În aceste condiţii, a susţinut că, în legătură cu faptele de corupţie denunţate de către inculpatul M. la data de 19 februarie 2015, contextul în care au fost săvârşite, circumstanţele şi împrejurările factuale, instanţa de fond s-a substituit funcţiei judiciare de urmărire penală, încălcând principiul separaţiei funcţiilor judiciare, astfel cum este prevăzut de art. 3 din C. proc. pen.

Încălcarea este cu atât mai evidentă cu cât faptele, circumstanţele şi împrejurările în care au fost săvârşite (în legătură cu infracţiunile de corupţie denunţate de către inculpatul M.) şi care au constituit temei de condamnare pentru inculpaţii A., C. şi B. se aflau în cercetare, după disjungere, la Direcţia Naţională Anticorupţie şi, într-un final, prin ordonanţa din data de 10 octombrie 2018 s-a dispus o soluţie de clasare în privinţa acestora.

În consecinţă, fundamentul condamnării inculpatului B. a dispărut, iar soluţia de condamnare devine nelegală, analiza urmând a fi făcută ca şi în cazul celorlalţi inculpaţi membrii ai O. (D., E., J., F., G. şi H.) în cazul cărora s-a dispus achitarea întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), teza I din C. proc. pen.

În consecinţă, a susţinut că ordonanţa de clasare a intrat în autoritate de lucru judecat, după respingerea plângerii formulate de către inculpatul B., astfel cum rezultă din încheierea nr. 116 pronunţată de către judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală din data de 14.03.2019, în Dosarul nr. x/2019 astfel încât faptele de corupţie care au fost avute în vedere de către instanţa fondului şi care au constituit baza factuală pentru a ajunge la concluzia că inculpatul A. a corupt votul şi că C. şi B. au dat un vot corupt în cadrul Comisiei, au fost soluţionate, în mod definitiv, printr-un act jurisdicţional cu autoritate de lucru judecat şi care consacră contrariul, în sensul că faptele nu au putut fi probate.

Astfel, dispariţia elementelor de corupţie pe baza cărora s-a ajuns la concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea conduce la concluzia că şi inculpatul B. şi-a dat votul în condiţiile în care şi l-au dat şi ceilalţi membri ai Comisiei care au fost achitaţi, iar motivele de achitare sunt aplicabile şi în cazul lui, în sensul că toţi inculpaţii, membri ai O., au săvârşit fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

De asemenea, a invocat lipsa de tipicitate obiectivă a faptei făcând trimitere la faptul că membrii Comisiei Centrale nu aveau obligaţia prevăzută de lege de verificare a rapoartelor de evaluare sub aspectul temeiniciei acestora, astfel cum reţinute chiar instanţa. Aceasta reprezintă concluzia la care a ajuns prima instanţă în urma unei analize a textelor legale ce instituiau atribuţiile membrilor O..

Această concluzie se referă la toţi membrii O., fără niciun fel de excepţie, iar circumstanţele anterioare soluţionării dosarului de despăgubire nu puteau avea efecte juridice asupra laturii obiective a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi C..

Astfel, deşi ambele instanţe au stabilit că membrii O. nu aveau în lege obligaţia descrisă în actul de sesizare, respectiv aceea de verificare a rapoartelor de evaluare, prima instanţă a considerat că prin asumarea unei obligaţii de rezultat înainte de verificarea raportului, B. ar fi încălcat dispoziţiile art. 36 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 prin emiterea titlului de despăgubire.

În speţa de faţă, titlul de despăgubire a fost emis ca urmare a votului unanim al color 9 membri ai O.. În legătură cu ceilalţi 7 membri ai O. care au fost achitaţi de către ambele instanţe, votul acestora nu a fost considerat ca fiind o încălcare a art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, constatându-se că aceştia nu aveau obligaţia legală prevăzută de acest text de lege.

Or, diferenţa dintre cei 7 membri O. în privinţa cărora s-a dispus o soluţie de achitare şi cei doi inculpaţi în legătură cu care s-a considerat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se pronunţa o soluţie de condamnare este făcută strict de ceea ce a fost numit de către cele două instanţe "circumstanţe anterioare săvârşirii faptei". Eroarea de aplicare a dreptului în această cauză derivă din aceea că ambele instanţe consideră că acele circumstanţe au influenţă asupra laturii obiective a faptei, în condiţiile în care, ele însele recunosc că aceste circumstanţe stabilesc "că cei doi inculpaţi cunoşteau întreaga procedură viciată prin care dosarul a ajuns pe rolul Comisiei Centrale şi şi-au asumat emiterea deciziei, fiindu-le indiferente condiţiile de întocmire a raportului de evaluare şi acceptând inclusiv posibilitatea unor erori (...)".

În consecinţă, acele circumstanţe reţinute au influenţă exclusiv asupra laturii subiective a infracţiunii, în sensul că aceşti doi inculpaţi au avut o altă reprezentare asupra acestui dosar de despăgubire decât o aveau ceilalţi. Însă, nici măcar ei nu au cunoscut faptul că acel raport de evaluare ar fi putut să conţină erori. Ca atare, circumstanţele reţinute de către cele două instanţe nu pot fi calificate drept condiţii ataşate efemerului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu şi nu pot avea efecte asupra tipicităţii obiective a infracţiunii din această perspectivă. Mai mult decât atât, acele împrejurări/circumstanţe nu pot fi incluse în conţinutul constitutiv al infracţiunii din perspectiva bazei factuale întrucât ele nu au fost reţinute de către procuror în descrierea faptei din actul de sesizare.

Astfel, a considerat că ambele au ajuns în mod greşit la concluzia că fapta inculpatului B., aşa cum este aceasta descrisă în actul de sesizare şi cu reţinerea unor circumstanţe/împrejurări noi de către cele două instanţe, întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea ambelor hotărâri şi achitarea inculpatului B., în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte acţiunea civilă, aceasta să fie lăsată nesoluţionată, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

C. 4. Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata C. este întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

În susţinerea recursului în casaţie, cu privire la primul motiv de casare, inculpata a arătat că a fost condamnată pentru o faptă care nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă impuse de lege, deşi, cu putere/autoritate de lucru judecat există hotărâri ale Înaltei Curţi care au stabilit definitiv că votul dat în Comisie Centrală de Stabilire a Despăgubirilor nu poate atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

Astfel, a arătat că niciunul dintre membri comisiei nu poate să săvârşească o infracţiune prin votul exprimat şi niciunul dintre membri nu are competenţe în sfera evaluărilor, astfel că votul acestora este egal pentru fiecare membru.

Cu referire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. invocat inculpata a arătat că, în mod nelegal, Completul de 5 Judecători a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără să analizeze mai întâi solicitarea de achitare a inculpaţilor, în condiţiile în care există probe pe care nu le-a analizat, nu a stabilit situaţia de fapt, diferită de cea reţinută de instanţa de fond.

Întrucât consideră că recursul în casaţie trebuie să asigure echilibrul dintre principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii/puterii de lucru judecat, a făcut trimitere la soluţiile pronunţate de Înalta Curte în Dosarul nr. x/2018 (Decizia penală nr. 301/A/08.10.2019) şi Dosarul nr. x/2015 (Decizia penală nr. 144/A/2022, Sentinţa penală nr. 201/F din 23.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), în cauze similare ce îi priveau pe membri O..

În aceste condiţii, a apreciat că soluţiile din dosarele mai sus enunţate au autoritate de lucru judecat faţă de activitatea Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor şi putere de lucru judecat în ceea ce îl priveşte pe fiecare membru O. în parte, dându-se astfel şi o dezlegare de drept în sensul că în sarcina membrilor O. nu se. poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni, prin votul dat, atâta timp cât normele nu sunt clare şi nici unul dintre membrii nu avea pregătirea necesară să aprecieze din punct de vedere tehnic rapoartele de expertiză, singura lor atribuţie fiind cea din "Capitolul V: Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor", art. 16 alin. (7) "În baza raportului de evaluare Comisia Centrală VA PROCEDA fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare."

De asemenea, a făcut trimitere şi la Ordonanţa din data de 16 decembrie 2020 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Încheierea Tribunalului Bucureşti din data de 16 iunie 2021, prin care s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce o priveşte pe inculpata C. pentru faptele de corupţie pretins a fi fost săvârşite în legătură cu activitatea sa de serviciu.

A mai susţinut că, întrucât există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis), definit în doctrină ca fiind un grup de subiecţi între care exista o oarecare solidaritate procesuală, efectul recursului în casaţie poate fi extins, astfel încât şi pentru C. se poate reţine şi constata că fapta pentru care s-a dispus condamnarea şi ulterior intervenirea prescripţiei nu este prevăzută de legea penală, O. fiind un organism unitar, votul fiecăruia dintre membrii O. fiind egal.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., în rejudecare, să se dispună achitarea inculpatei C., în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, precum şi lăsarea laturii civile nesoluţionată.

C.5. Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul I. este întemeiată pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În susţinerea recursului în casaţie, inculpatul I. a arătat, în esenţă, că a fost condamnat pe latură civilă la achitarea în solidar a pretinsului prejudiciu stabilit în cauză, deşi acesta nu este nici cert şi nici corect stabilit.

De asemenea, a considerat că instanţa de apel a ajuns la o concluzie opusă hotărârilor definitive date în speţe similare/identice, încălcând principiul autorităţii/puterii de lucru judecat, principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO.

De asemenea, chiar dacă a susţinut că îşi întemeiază recursul în casaţie pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., iar argumentele invocate susţin acest caz de casare, totuşi, la fila x, a arătat că îşi întemeiază recursul în casaţie şi pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., fără a arăta motivele care susţin acest caz.

Prin Încheierea nr. 27/RC din Şedinţa din camera de consiliu din 27 martie 2023, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., au fost admise în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 87 din data de 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019.

Pentru a pronunţa această hotărâre Înalta Curte a constatat că aspectele invocate de inculpaţii A., B. şi C. în cererile de recurs în casaţie vizează elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor (abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu) şi pot fi evaluate în procedura pendinte, iar faţă de aceştia s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul I., Înalta Curte a constatat că, prin decizia recurată, s-a dispus o soluţie de achitare cu privire la inculpatul I., în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzut de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., acesta fiind obligat în solidar cu inculpaţii C., B. şi A., la plata despăgubirilor civile, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri.

Potrivit art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., poate formula cerere de recurs în casaţie inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal.

Or, în cauză, faţă de inculpatul I. nu s-a dispus o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ci o soluţie de achitare (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.).

În consecinţă, întrucât în cazul recursului în casaţie legea nu consacră calitate procesuală activă inculpatului faţă de care s-a dispus o soluţie de achitare, indiferent de temeiul achitării, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul I..

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 87 din data de 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019 este nefondat.

În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Prin motivele de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut incidenţa, în cauză, a interpretării date de Curtea Constituţională în Decizia nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege penală mai favorabilă.

În opinia Parchetului, se impunea ca instanţa de control judiciar să acorde prioritate principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, lăsând neaplicate deciziile pronunţate de Curtea Constituţională considerând ca prin soluţia dispusă în apel se generează un risc sistemic de impunitate.

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor C., B. şi A. şi M., subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

În examinarea criticilor formulate se constată că prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie critică nu greşita încetare a procesului penal, ci modul în care instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 5 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Analiza legii penale mai favorabile pentru a determina pe calea recursului în casaţie care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind favorabilă în cauză este o analiză asupra temeiniciei acuzaţiei şi a sancţiunii aplicabile care nu mai poate fi analizată pe calea acestei căi extraordinare de atac.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., instanţa analizează dacă a fost sau nu împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prin raportare la legea mai favorabilă reţinută prin hotărârea definitivă pronunţată de instanţa de apel.

În faza judecării apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale a inculpaţilor C., B. şi A. şi M., ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în modalitatea regăsită ulterior şi în hotărârea prealabilă menţionată.

Raportat la aspectele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, la determinarea termenului de prescripţie incident în cauză, au fost avute în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018 (prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională) şi nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în M. Of. nr. 565/9.06.2022 (care a stabilit că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale), precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022, conform căreia normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

Cu referire la conceptul de "risc sistemic de impunitate" se constată că acesta a fost utilizat în Hotărârea din 21 decembrie 2021, pronunţată în Cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-811/19 şi C-840/19), în materia sancţionării, prin mijloace de drept penal, a fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, atunci când anumite evenimente produse ar putea angaja imposibilitatea tragerii la răspundere penală, fiind legat de principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor, care face obiectul art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care este prevalent unei eventual pericol de nepedepsire a unor fapte îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În Cauza C-360/20 CJUE a precizat că "Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune unei instanţe naţionale să dea dispoziţiilor dreptului naţional o interpretare conformă cu obligaţiile care decurg din articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE citit în lumina articolului 1 alin. (1) litera (a) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995, cu condiţia ca o astfel de interpretare să nu determine o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor."

Curtea de Justiţie a Uniunii a subliniat că supremaţia dreptului Uniunii nu poate aduce atingere în nicio ipostază principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum acesta a fost implementat şi normat în dreptul intern în toate aspectele specifice incriminării faptelor penale şi sancţionării persoanelor acuzate de comiterea acestora.

În aceeaşi cauză C-360/20, Curtea de Justiţie a arătat "(…) procedând la o interpretare conformă a dispoziţiilor naţionale, instanţa de trimitere va trebui de asemenea să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor vizate sunt respectate şi să împiedice ca acestora din urmă să li se aplice sancţiuni pe care le-ar fi evitat dacă aceste dispoziţii de drept naţional ar fi fost aplicate, în conformitate cu obligaţiile care decurg din principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor în dreptul penal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco şi alţii, C-105/14. EU:C:2015:555, punctul 53)" (par. 38 al Hotărârii), iar "Astfel, dacă instanţa naţională ar ajunge să considere că o interpretare conformă a dispoziţiilor naţionale contravine principiului legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, ea nu ar fi ţinută să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii. Legiuitorul naţional este cel căruia îi revine în acest caz obligaţia de a lua măsurile necesare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17. EU:C:2017:936, punctul 61, precum şi jurisprudenţa citată)".

Rezultă că, în toate cazurile, orice risc de impunitate intervenit ca urmare a unei reglementări naţionale nu poate înlătura de la aplicare această reglementare internă, chiar dacă ea este contrarie dreptului Uniunii Europene, dacă prin excluderea reglementării s-ar încălca principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, exact ipoteza care ar interveni dacă s-ar înlătura legea penală mai favorabilă privitoare la prescripţie, incluzând impunitatea generată de intervenţia acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale.

Aşadar, dispoziţiile privitoare la prescripţia răspunderii penale din dreptul naţional, rezultate din aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, care nu cuprind cauze de întrerupere a cursului termenului prescripţiei, cu consecinţa aplicării exclusiv a termenelor generale ale prescripţiei răspunderii penale, au caracterul de lege penală mai favorabilă în lumina lămuririlor aduse de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 67/2022 şi, drept urmare, se circumscriu domeniului de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.

De vreme ce subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, în privinţa inculpaţilor C., B. şi A. şi M. fiind incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., soluţia dispusă prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Analizând cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cauza de faţă, inculpaţii A., B. şi C. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În susţinerea recursului în casaţie, recurenţii inculpaţi B. şi C. au arătat că au fost condamnaţi pentru fapte care nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate obiectivă impuse de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 din C. pen.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. inculpatul A. a susţinut că între actul de ajutor/înlesnire reţinut în sarcina sa şi actele de tip abuziv reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi C. nu există nici o legătură; că depunerea înscrisului de către inculpat, în mod obiectiv, nu poate fi considerat ca un act de ajutor sau înlesnire la fapta autorilor şi în această ipoteză, actul material reţinut în sarcina inculpatului nu este prevăzut de legea penală ca act de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În considerarea acestui motiv de casaţie (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), inculpatul a făcut trimitere la actele autorilor B. şi C., prin raportare la situaţia juridică a celorlalţi inculpaţi membri ai O., în privinţa cărora s-a dispus achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În acest sens, a arătat că, deşi în aparenţă o asemenea analiză nu priveşte situaţia juridică a inculpatului A., în cazul în care se concluzionează că inculpaţii B. şi C. nu au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, nici inculpatul A. nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în condiţiile în care complice nu poate fi decât persoana care ajută sau înlesneşte la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În examinarea criticilor formulate se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

De asemenea, cazul de casare menţionat nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. Acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii C., B., Înalta Curte constată că prin decizia recurată, în sarcina acestora, membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor s-a reţinut că, prin exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, cu încălcarea art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 şi art. 7 din Regulamentul nr. 30 din 2005, au aprobat, în unanimitate, raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator I., din cadrul S.C. P. S.R.L., prin care a fost stabilită o valoare a terenului în suprafaţă de 13,0535 hectare de 377.282.300 RON, prin supraevaluarea acestuia cu suma de 263.327.559 RON, prejudiciind cu această sumă bugetul de stat, cu consecinţele prevăzute de art. 309 din C. pen. şi facilitând obţinerea unor avantaje patrimoniale de către A., Q., R. şi S. în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238,3 euro), 30.021.107,1 RON (7.035.812,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro) faptă ce în drept întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către instanţa de fond şi menţinută de cea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii de către inculpaţii C. şi B. a infracţiunii de abuz în serviciu.

Potrivit art. 297 din C. pen., abuzul în serviciu presupune fapta unui funcţionar public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Infracţiunea este una de rezultat, astfel încât consumarea sa este determinată de producerea urmării, în ipoteza prezentelor acuzaţii, naşterea prejudiciului şi, cumulativ, obţinerea folosului necuvenit. În cauză producerea pagubei s-a convertit, în parte, într-un folos necuvenit pentru inculpatul A..

Pentru susţinerea acuzaţiei de abuz în serviciu trebuie dovedite, din punct de vedere obiectiv:

a) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu prejudiciul: cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos;

b) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu: îndeplinirea, neîndeplinirea ori a întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, realizarea unui act contrar acestor îndatoriri;

c) legătura dintre prejudiciul produs şi atribuţiile de serviciu, respectiv cuantumul prejudiciului.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu reţinută în sarcina celor doi inculpaţi se constată că a existat o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 potrivit cărora "În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.", în condiţiile arătate anterior, în cauză reţinându-se atât existenţa unui prejudiciu cât şi obţinerea de către beneficiarii despăgubirilor a unui folos necuvenit, iar din perspectiva laturii subiective, forma de vinovăţie cu care s-a acţionat a fost cea a intenţiei indirecte; cei doi inculpaţi prevăzând rezultatul faptelor lor, şi, deşi nu au urmărit prejudicierea bugetului statului, au acceptat posibilitatea producerii lui.

Atribuţiile de serviciu în exercitarea cărora membrii Comisiei Centrale dispuneau una dintre cele două soluţii prevăzute de art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cât şi cazurile în care acestea erau incidente au rezultat din analiza ansamblului reglementărilor care statuează cu privire la atribuţiile Comisiei Centrale, la modalitatea în care era constituită şi îşi desfăşura activitatea şi, pe de altă parte, la atribuţiile concrete ale personalului care îşi desfăşura activitatea în cadrul A.N.R.P.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Comisia Centrală putea să dispună, în baza raportului de evaluare, fie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Adoptarea uneia sau alteia dintre soluţiile prevăzute în lege avea o puternică componentă subiectivă.

Se constată că materia restituirii proprietăţilor a fost guvernată succesiv de două legi cu relevanţă în cauză, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, în vigoare la data de 25 iulie 2005 şi Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, intrată în vigoare ulterior la data de 20 mai 2013

Prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, incidente în cauză, în prezent abrogate, consacră competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, devenită, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, de a proceda, după caz, în baza raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul preluat în mod abuziv de statul român în perioada regimului comunist, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 nu constituie o normă cu caracter penal, şi, ca atare, împrejurarea că, urmare a modificării procedurii de stabilire a despăgubirilor, acestea au fost abrogate este lipsită de relevanţă din perspectiva reţinerii infracţiunii. Fapta ilicită reţinută în sarcina inculpaţilor a fost analizată prin prisma conduitei prevăzute de legea civilă la momentul săvârşirii ei, întrucât modificările ulterioare ale dispoziţiei legale ce cuprindea atribuţiile de serviciu nu retroactivează şi nu produc efecte în ceea ce priveşte caracterul penal al acesteia.

De altfel, se reţine că prevederile art. 16 alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 au fost preluate în cuprinsul legii 165/2013 potrivit dispoziţiilor acesteia numai în situaţia în care dosarul este validat de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv [art. 21 alin. (9) din Lege].

Aşadar în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii C. şi B. se constată că aceştia au acţionat conform unei obligaţii de rezultat asumată înainte de verificarea raportului de către evaluatorul intern şi de desfăşurarea şedinţei, votul lor fiind unul corupt, cumpărat prin promisiuni de importante sume de bani şi menţinerea în funcţii de decizie. Cei doi inculpaţi, care aveau cunoştinţă despre întreaga procedură viciată prin care dosarul a ajuns pe rolul Comisiei Centrale, şi-au asumat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire fiindu-le indiferente condiţiile de întocmire a raportului de evaluare, acceptând inclusiv posibilitatea unor erori în activitatea evaluatorului intern, asupra cărora au exercitat presiuni pentru verificarea rapidă a raportului, înaintea altor sute de lucrări înregistrate anterior şi producerea în acest fel a unei pagube faţă de bugetul statului.

În privinţa inculpaţilor C. şi B. sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu. Astfel, sub aspectul laturii obiective există o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 prin emiterea titlului de despăgubire în condiţiile descrise în mod detaliat de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel în urma propriei evaluări pe baza probatoriilor administrate nemijlocit. În cauză s-a dovedit şi constatat atât existenţa unui prejudiciu cât şi obţinerea de către beneficiarul despăgubirilor a unui folos necuvenit, iar din perspectiva laturii subiective forma de vinovăţie cu care s-a acţionat este cea a intenţiei indirecte, cei doi inculpaţi prevăzând rezultatul faptelor lor şi acceptând prejudicierea bugetului statului.

Sub aceste aspecte probatoriul administrată în apel nu a furnizat date apte de a modifica cele constatat de prima instanţă sau cel puţin a induce un dubiu în favoarea inculpaţilor, probatoriile fiind utile dovedirii elementelor angajării răspunderii penale.

Înalta Curte a constatat că în cauză, pentru inculpaţii D., E., J., F., G. şi H., membri ai Comisiei Centrale, procesul de analiză avea o aparenţă de legalitate, spre deosebire de inculpaţii B. şi C. care aveau prezenta certitudinea ilicitului, dat fiind modul în care fusese obţinut votul acestora.

Elementele de cointeresare, de fraudă, nu au putut fi ignorate în examinarea bunei credinţe în adoptarea uneia dintre cele două soluţii concluzionându-se că votul inculpaţilor B. şi C. a fost unul corupt prin promisiunea unor importante sume de bani şi menţinerea în funcţii de decizie. Astfel, a rezultat că inculpaţii aveau cunoştinţă despre întreaga procedură viciată prin care dosarul a ajuns pe rolul Comisiei Centrale, fiind implicaţi în mod direct şi interesaţi personal în soluţionarea rapidă şi favorabilă.

Probatoriul administrat în cauză a demonstrat faptul că în lipsa demersurilor celor doi inculpaţi, dosarul nu parcurgea procedura internă, nici nu putea fi propus pentru desemnarea evaluatorului, întrucât nu existau la acel moment toate datele necesare, iar după întocmirea raportului de evaluare nu putea fi analizat de consilierul evaluator din cadrul Direcţiei de fond funciar, în condiţiile în care existau sute de rapoarte de evaluare realizate în anul 2010 ce trebuiau supuse aceleiaşi verificări. Interpunerea unor manopere dolosive anterioare, eficiente scopului urmărit şi apte a frauda votul exprimat în comisie fac dovada deplină a conduitei abuzive intenţionate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6. alin. (2) şi (3) din Regulamentul intern, dosarele trebuiau analizate pentru conformitate cu dispoziţiile legale în materie, în vederea repartizării către evaluatorii desemnaţi. În cazul în care se constata că anumite dosare nu îndeplineau condiţiile de formă şi fond pentru a fi repartizate către evaluator de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (O.), consilierul căruia i-au fost repartizate era obligat să facă demersurile necesare pentru completarea acestora, în cazul în care completarea este necesară şi posibilă, şi să sesizeze şeful de serviciu asupra acestor demersuri.

Aşadar, dosarul putea fi înscris pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei Centrale în vederea desemnării evaluatorului, numai în cazul în care acesta era cuprindea toate actele necesare.

În cauză, din analiza actelor dosarului instanţa a reţinut intervalul de timp extrem de scurt în care procedura administrativă s-a desfăşurat. Astfel, Dosarul nr. x/2010 a fost înscris pe ordinea de zi a primei şedinţe a Comisiei Centrale, din 8 decembrie 2010 (practic, în mai puţin de 6 zile lucrătoare de la înregistrarea sa) deşi nu conţinea toate datele pentru a fi considerat complet, lipsind acte esenţiale. din analiza datelor la care s-a făcut verificarea acestui raport de către consilierii interni.

Prin urmare, raportat la această situaţie factuală, care nu mai poate fi cenzurată de Înalta Curte prin intermediul recursului în casaţie, dat fiind specificul acestei căi extraordinare de atac, se constată că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi C. astfel cum au fost expuse pe larg în considerentele deciziei penale atacate cu privire la fiecare segment al acuzaţiei, se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu.

În sarcina inculpatului A., prin hotărârea apelată s-a reţinut că a pus la dispoziţia expertului evaluator I. contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta, T. şi S.C Centrul Medical "U." S.R.L. al cărui preţ a fost de 800 euro/metru pătrat, în scopul supraevaluării terenului şi obţinerii de despăgubiri nejustificat de mari, sprijinind astfel membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să-i acorde astfel despăgubirile stabilite prin raportul de evaluare.

Înalta Curte constată că fapta inculpatului A. de a înmâna acest contract, acceptând posibilitatea ca acesta să fie folosit la stabilirea valorii terenului ce făcea obiectul dosarului pentru care, prin intermediul inculpatului M., cumpărase practic soluţia, şi care, în fapt, a fost folosit şi a condus la stabilirea unei valori a terenului superioare valorii reale a acestuia, se circumscrie unui act de ajutor, de înlesnire a abuzului în serviciu, constând în aprobarea acordării titlului de despăgubire în baza unui raport de evaluare care nu reflecta valoarea reală a terenului.

Verificând în ce măsură fapta anterior descrisă poate fi circumscrisă unui act de ajutor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpaţii C. şi B., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 48 din C. pen. complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Rezultă, aşadar, că, pentru ca acţiunile desfăşurate de o persoană să poată fi circumscrise participaţiei penale sub forma complicităţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii, sub aspect obiectiv:

- să se fi săvârşit în mod nemijlocit de către o altă persoană o faptă prevăzută de legea penală;

- să se fi efectuat acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei (constând fie într-o contribuţie materială care a sprijinit sau ajutat la realizarea laturii obiective, fie morală, care a înlesnit ori ajutat la realizarea laturii subiective);

- contribuţia să fi servit efectiv la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală; contribuţia complicelui trebuie să fie reală şi efectivă, adică să se integreze în antecedenţa cauzală a rezultatului ilicit şi să fie folosită de autorul faptei.

Sub aspect subiectiv, este necesar ca cel care înlesneşte sau ajută în orice fel la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă. Intenţia se caracterizează sub aspectul factorului intelectiv printr-o poziţie psihică bivalentă, pe de o parte, faţă de fapta săvârşită de către autor şi de rezultatul său şi, pe de altă parte, faţă de propria activitate şi de urmările acesteia. Complicele cunoaşte activitatea autorului şi prevede ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos şi, totodată, are cunoştinţă că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autor.

Astfel cum rezultă chiar din conţinutul reglementării, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă, în raport de momentul realizării actului de ajutor. Constituie o complicitate anterioară (cea care interesează în cauză) orice contribuţie dată de complice înainte de a se fi trecut la efectuarea de acte de executare de către autor, dar în vederea executării, iar contribuţia care poate fi nemijlocită sau mijlocită şi implică întotdeauna o legătură subiectivă prealabilă, directă sau indirectă, între autor şi complice.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la situaţia de fapt reţinută în prezenta cauză, se constată următoarele:

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, condiţia de bază a complicităţii, cea privind comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală este îndeplinită, în sarcina inculpaţilor C. şi B. reţinându-se săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În privinţa legăturii subiective dintre autor şi complice, Înalta Curte constată că aceasta s-a realizat în mod indirect, prin intermediul inculpatului M..

Instanţa de control judiciar a reţinut că la momentul înregistrării dosarului inculpatul A. avea certitudinea rezolvării favorabile, cunoştea că stimularea financiară a membrilor comisiei determina aprobarea acestuia în orice condiţii, cunoştea astfel elementele de ilicit care urmează să sprijine această soluţie, astfel că legătura subiectivă cu autorii este realizată în mod indirect, aşa cum s-a arătat, prin intermediul inculpatului M..

Prin urmare, fapta inculpatului A. de a înmâna contractul, acceptând posibilitatea ca acesta să fie folosit la stabilirea valorii terenului ce făcea obiectul dosarului pentru care, prin intermediul inculpatului M., cumpărase practic soluţia, şi care, în fapt, a fost folosit şi a condus la stabilirea unei valori a terenului superioare valorii reale a acestuia, se circumscrie unui act de ajutor, de înlesnire a abuzului în serviciu, constând în aprobarea acordării titlului de despăgubire în baza unui raport de evaluare care nu reflecta valoarea reală a terenului.

Este un act de complicitate anterioară, materială şi mediată, care se inserează în antecedenţa cauzală a abuzului în serviciu (contractul de vânzare cumpărare a folosit la supraevaluare) iar la momentul comiterii de către inculpatul A. a acestui act, chiar în lipsa unei înţelegeri directe cu membrii comisiei, fapta ce urma a fi săvârşită de autorii infracţiunii de abuz în serviciu era suficient de bine caracterizată, aşa încât nu se poate susţine că inculpatul ar fi acţionat fără vinovăţie.

Din punct de vedere subiectiv, fapta a fost comisă cu intenţie indirectă, inculpatul acceptând ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos (supraevaluarea imobilului) şi, totodată, având cunoştinţă şi acceptând că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autori, despre care cunoştea că urmau să aprobe dosarul în orice condiţii, dată fiind cointeresarea financiară a acestora prin intervenţia lui M..

Înalta Curte reţine aşadar că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea faptei inculpatului A. ca participaţie, sub forma complicităţii, la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit reţinută în sarcina inculpaţilor C. şi B..

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina recurenţilor întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea lor prin hotărârea recurată, sub aspectul laturii obiective şi subiective, criticile recurenţilor sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 87 din data de 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurenţii A., B. şi C. vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 87 din data de 05 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenţii A., B. şi C. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2023.

GGC - NN