Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 27 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat instanţei să dispună: validarea Dispoziţiei nr. 3835 din data de 19 iulie 2011 emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca; stabilirea despăgubirilor aferente imobilului preluat în mod abuziv – teren în suprafaţă de 2.838,96 m.p., arător şi fânaţ, înscris în CF nr. x Cluj, cu nr. top. x.737, la care sunt îndreptăţiţi reclamantul şi numita B., conform Dispoziţiei nr. 3835 din data de 19 iulie 2011, emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca în baza sentinţei civile nr. 228/2009 pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă; obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea Deciziei de compensare prin puncte pe numele şi în favoarea reclamantului pentru imobilul anterior descris în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa, în caz contrar hotărârea judecătorească ce o va pronunţa să ţină loc de decizie de compensare prin puncte; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi b), art. 21 alin. (1), (6) şi (9), art. 33-34 şi art. 35 alin. (2)-(5) din Legea nr. 165/2013.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 1453 din data de 2 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a obligat pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să valideze Dispoziţia nr. 9835 din data de 19 iulie 2011 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca şi să emită Decizie de compensare prin 321.304 puncte în favoarea reclamantului pentru imobilul teren în suprafaţă de 2.838,96 m.p., arător şi fânaţ, înscris în CF nr. x Cluj, cu nr. top. x, urmând ca valoarea despăgubirilor să se actualizeze cu indicele de creştere a preţurilor de consum pentru perioada mai 2013 – data aprobării emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, şi a obligat pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 8.510,98 RON, reprezentând 1.700 RON onorariu de expert, 3.000 RON onorariu de avocat redus şi 3.810,98 RON cheltuieli de transport.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr. 857A din data de 31 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 1453 din data de 2 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018.
I.4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 857A din data de 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat recurs reclamantul A..
I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 29 decembrie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).
Prin rezoluţia din data de 4 ianuarie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
I.6. Motivele de recurs
Prin cererea iniţială de recurs, înregistrată la data de 19 octombrie 2022, recurentul-reclamant a solicitat: repunerea în termenul de declarare a recursului; admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi obligarea intimatei-pârâte Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei Decizii de compensare prin puncte raportat la valoarea de piaţă aferentă anului 2021 a imobilului care face obiectul dosarului nr. x C. civ. al intimatei pentru categoria de folosinţă "teren prevăzut cu utilităţi", conform expertizei efectuate în cauză, iar, în subsidiar, în conformitate cu valoarea din grilele notarilor publici aferente pentru "teren prevăzut cu utilităţi", astfel cum se prevede în expertiza de specialitate efectuată în cauză, şi anume 2.097.545 puncte compensatorii; obligarea intimatei-pârâte Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la plata cheltuielilor de judecată.
A precizat că a formulat cererea de repunere în termenul de declarare a căii de atac, având în vedere că Legea nr. 165/2013 a suferit numeroase modificări, după împlinirea termenului, modificări care au fost la rândul lor lipsite de efecte, fie ca urmare a suspendării aplicării lor prin Ordonanţa de urgenţă nr. 72/2020, fie prin declararea acestora ca neconstituţionale (Legea nr. 219/2020).
A mai arătat şi că, interpretarea prevederilor Legii nr. 165/2013, în special a art. 21 alin. (6), a fost supusă mai multor sesizări în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru dezlegarea unor probleme de drept; apreciază că, la acest moment, cadrul legislativ şi practica instanţelor de judecată sunt stabilite în forma lor finală, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 57 din data de 3 octombrie 2022.
A solicitat să îi fie acordată posibilitatea de i se aplica prevederile legislative actualizate, prin admiterea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, în temeiul art. 186 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a menţionat că a declarat recurs împotriva deciziei nr. 857/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, a susţinut că instanţa de fond nu a procedat la motivarea suficientă a hotărârii, prin indicarea în concret a considerentelor pentru care a înlăturat atât probaţiunea exhaustivă administrată în dosar, cât şi concluziile raportului de expertiză de specialitate efectuat în cauză.
Totodată, a considerat că instanţa a făcut o greşită interpretare a normelor de drept material, prin aceea că s-a justificat cenzurarea cererii sale, raportat la cuantumul de puncte acordat, prin faptul că nu rezultă aspectul că terenul în discuţie ar beneficia de utilităţi la data preluării abuzive.
A menţionat că, în hotărârea instanţe de fond, s-a reţinut că nu ar fi dovedit faptul că în zona în care se afla terenul sunt prevăzute utilităţi, deşi acest aspect rezultă din toate documentele depuse la dosar.
De asemenea, a arătat că efectuează demersuri în continuare pentru a dovedi faptul că terenul în cauză a beneficiat de electricitate, racord la gaz şi canalizare şi, datorită acestor împrejurări, terenul a fost vândut având destinaţia de teren pentru casă, în caz contrar nefiind posibilă acordarea autorizaţiei de construire.
Prin cererea de recurs, înregistrată la data de 15 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a formulat aceleaşi susţineri care au fost expuse în cererea iniţială.
Prin cererea de completare a motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Văleanu şi alţii contra României, s-au reţinut următoarele: "În ansamblu, Curtea a apreciat că – din cauza neexecutării îndelungate a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamanţilor şi a lipsei unui remediu efectiv, anularea unor titluri de proprietate din cauza modului defectuos în care autorităţile statului au aplicat legile şi fără a se acorda despăgubiri, eşecul autorităţilor de a se asigura că despăgubirea acordată a fost în mod rezonabil corelată cu valoarea actuală a proprietăţii – mecanismul de restituire nu a fost pe deplin eficient şi consistent pentru a nu impune o povară excesivă reclamanţilor. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda garanţiilor introduse în legislaţie şi validate a priori în Hotărârea Preda şi alţii. În cazul în care s-au acordat despăgubiri, Curtea a considerat că sumele stabilite reclamanţilor nu reflectau în mod rezonabil valoarea proprietăţii lor, aceasta fiind doar o parte din valoarea de piaţă. Curtea apreciază că este vital ca România să intensifice eforturile de a aduce legislaţia şi jurisprudenţa în conformitate cu hotărârile C.E.D.O. din prezenta cauză şi din alte cauze relevante, astfel încât să se ajungă să fie pe deplin respectat art. 1 din Primul Protocol al Convenţie, dar şi articolul 46 al Convenţie."
A apreciat că, faţă de cele statuate prin hotărârea menţionată, sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi, de asemenea, există un motiv întemeiat pentru repunerea în termenul de declarare a recursului.
A precizat că solicitarea sa este în acord cu art. 1 din Convenţie, coroborat cu art. 20 din Constituţia României – acordare de despăgubiri echivalente cu valoarea de piaţă actualizată a imobilelor care fac obiectul Dispoziţiei Primarului municipiului Cluj-Napoca.
În opinia recurentului-reclamant, aceste dispoziţii au prioritate în soluţionarea litigiilor având ca obiect obligaţia de a face, stabilire despăgubiri, în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
I.7. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu a depus întâmpinare.
I.8. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, s-a reţinut că, în opinia raportorului, în prezenta cauză, părţile nu au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, care este o hotărâre definitivă.
Totodată, s-a arătat că, în măsura în care s-ar aprecia că părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii recurate: recursul este declarat şi motivat cu depăşirea termenului legal; cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii; cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
În ceea ce priveşte criticile formulate, s-a constatat că recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Prin urmare, în concluziile raportului, s-a menţionat că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru: va aprecia asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, respectiv va verifica dacă părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate; va aprecia asupra excepţiei tardivităţii recursului, analizând şi cererea recurentului-reclamant de repunere în termenul de declarare a căii de atac; va aprecia dacă, în speţă, criticile formulate de recurentul-reclamant pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancţiunea nulităţii recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în măsura în care va trece peste excepţiile anterior evidenţiate, se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, astfel cum rezultă din dovezile aflate la dosarul de recurs, iar acestea nu au depus puncte de vedere.
Prin rezoluţia din data de 12 iunie 2023, a fost fixat termen la data de 10 octombrie 2023, în complet de filtru, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului, termen la care instanţa, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate asupra acestei excepţii.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin prezentul demers judiciar, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, recurentul-reclamant urmăreşte stabilirea despăgubirilor aferente imobilului preluat în mod abuziv – teren în suprafaţă de 2.838,96 m.p., arător şi fânaţ, înscris în CF nr. x Cluj, cu nr. top. x.737, la care sunt îndreptăţiţi reclamantul şi numita B., conform Dispoziţiei nr. 3835 din data de 19 iulie 2011, emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca în baza sentinţei civile nr. 228/2009 pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă şi obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea Deciziei de compensare prin puncte pe numele şi în favoarea reclamantului pentru imobilul anterior descris în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa În caz contrar a solicitat ca hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să ţină loc de decizie de compensare prin puncte.
Art. 35 din Legea nr. 165/2013 prevede că: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (11) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru".
Reiese, deci, că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.
Ca atare, în materia imobilelor preluate abuziv de stat competenţa de soluţionare pe fond a cererilor/contestaţiilor formulate în legătură cu imobile preluate abuziv de statul roman – cum este cazul şi în speţă –, de către persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii, cereri prin care se urmăreşte stabilirea acestei calităţi, a naturii şi a cuantumului măsurilor reparatorii, revine, în primă instanţă, tribunalului, iar hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, cale de atac a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".
Dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.
Prin urmare, în temeiul art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia pronunţată de către instanţa de apel este definitivă şi nu este susceptibilă de recurs.
Faptul că Legea nr. 165/2013 este o lege specială şi derogatorie de la dispoziţiile C. proc. civ., ce constituie dreptul comun, ce reglementează, potrivit dispoziţiilor exprese anterior menţionate, remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale judiciară, în materia stabilirii îndreptăţirii şi cuantumului măsurilor reparatorii în ipoteza imobilelor preluate abuziv de stat, rezultă neîndoilenic şi din dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cu care "– (1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."
Instanţa de recurs reţine, deopotrivă, în aplicarea principiului legalităţii, că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Conchizând, Înalta Curte constată că, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă şi nu este susceptibilă de recurs.
Împrejurarea că, prin completarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a invocat art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 20 din Constituţia României, dispoziţii, care în opinia sa, se aplică cu prioritate în soluţionarea litigiilor având ca obiect stabilirea despăgubirilor, în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, nu este de natură să înlăture această concluzie.
Semnificaţia principiului priorităţii legislaţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la ipoteza în care o normă internă şi una convenţională sunt susceptibile să fie aplicate aceloraşi situaţii de fapt, însă conţinuturile lor normative sunt ireconciliabile.
În atare situaţie, va fi aplicată cu prioritate reglementarea convenţională în detrimentul celei naţionale.
În speţă, însă, această ipoteză nu este incidentă, întrucât legea naţională, respectiv Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost aceasta interpretată prin deciziile obligatorii ale instanţei supreme pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenţei, reglementând căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă în materia cererilor prin care se urmăreşte stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi stabilirea naturii şi întinderii acestora, nu neagă nici dreptul celor interesaţi de a avea acces la o instanţă imparţială şi nici dreptul de a exercita căi de atac efective împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin intermediul acestora putând fi supuse cenzurii instanţei devolutive inclusiv aspecte care vizează aplicarea legii speciale de reparaţie, în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate şi a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Or, susţinerea recurentului-reclamant, din perspectiva admisibilităţii prezentului recurs, pare a pleda pentru o extindere a condiţiilor şi regimului imperativ, derogatoriu al căilor de atac în care poate fi cenzurată legalitatea unei hotărâri pronunţate de tribunal potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, care fiind supusă numai apelului, potrivit legii interne speciale, nu este susceptibilă de recurs, ignorând faptul că această limitare îşi are originea în chiar voinţa legiuitorului constituţional (art. 52 din Constituţie) şi a cărui conformitate cu prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost deja analizată de către instanţa de contencios constituţional, dar şi de către instanţa supremă.
Totodată, dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 25 din Constituţia României, nu exclude, ci implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins.
Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2): "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."
Totodată, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie.
În acest sens, este, de altfel, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38).
Totodată, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.
Ca atare, având în vedere toate considerentele anterior prezentate, Înalta Curte, în aplicarea art. 248 din C. proc. civ., constată caracterul fondat al excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a recursului declarat în cauză, context în care nu se mai impune analiza celorlalte aspecte reţinute prin raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului.
Faţă de argumentele expuse şi de dispoziţii legale enunţate, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 857A din data de 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 857A din data de 31 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.