Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 1 iunie 2004, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 1416, reclamantul P.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligarea la plata sumei de 23.000.000 lei, cu titlu de daune materiale.
În motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamant, că în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 1076/2003, soluționat de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 936 din 17 iunie 2004, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 720 din 20 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, Ministerul Justiției a fost obligat să transmită Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, cota de adaos de 20% calculată la indemnizația de încadrare lunară a unui director adjunct dintr-o direcție juridică de specialitate, ținând cont de coeficientul de multiplicare de 15,5 prevăzut de lege și de indexările de referință sectorială, în perioada 2000 - 2002, în vederea recalculării pensiei.
S-a mai susținut că întrucât a fost lipsit de folosința sumelor cuvenite începând cu ianuarie 2001 și până în prezent, i se cuvin daunele materiale în sumă de 23.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 11, coroborat cu art. 12 din Legea nr. 29/1990.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că a transmis datele necesare, Casei Naționale de Pensii, în vederea executării sentinței civile nr. 936/2003, condiție în care actualizarea pensiei de serviciu a reclamantului a rămas în sarcina acesteia.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1484, pronunțată la 16 iunie 2004, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Justiției și pe fond, acțiunea formulată de reclamantul P.V.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâtul Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 11 și 12 din Legea nr. 29/1990.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că Ministerul Justiției a comunicat la 26 aprilie 2004, datele necesare, după rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 936/2003 și că despăgubirile solicitate ce vizează răspunderea administrativ-patrimonială, se referă la un calcul făcut de reclamant, având în vedere rata inflației pe anii 2001, 2002, 2003 și trimestrul I din 2004.
Ca argument în respingerea acțiunii, instanța a reținut că întinderea daunelor materiale la momentul introducerii acțiunii nu era certă, lichidă și exigibilă, astfel că nu erau întrunite condițiile art. 12 din Legea nr. 29/1990.
De asemenea, s-a mai reținut că reclamantul își poate valorifica acest drept după ce Casa Națională de Pensii va proceda la recalcularea pensiei, potrivit comunicării datelor de către Ministerul Justiției, despăgubirile urmând să se raporteze la acest moment la care se cunoaște întinderea și de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamantul P.V., invocând nelegalitatea.
În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii, în sensul că în considerente se specifică faptul că acțiunea este prematură, iar în dispozitivul sentinței, că este nefondată.
Referitor la acest aspect, recurentul a precizat că i-a fost comunicată o copie de pe adresa nr. 1/22573 din 26 aprilie 2004, transmisă de Ministerul Justiției, către Casa Națională de Pensii, din care rezultă care este cota de 20% de adaos la indemnizațiile pe 12 luni din anul 2001, 9 și respectiv, 3 luni din anul 2002 și că din acel moment a avut cunoștință de daunele materiale suferite.
Recursul este nefondat.
Din verificarea actelor dosarului, Curtea urmează să constate că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, este legală și temeinică.
Rezultă că potrivit art. 12 din Legea nr. 29/1990, „în cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acțiunii, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba”.
Conform acestor prevederi, instanța de fond a precizat că o atare cerere nu poate fi soluționată, decât în situația în care se face dovada că există o pagubă și că se cunoaște întinderea acesteia.
În legătură cu întinderea acesteia, cuantificată într-o sumă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul urmează să primească ca urmare a datelor comunicate de Ministerul Justiției, o diferență de pensie ce va rezulta din calculul pe care-l va face Casa Națională de Pensii și numai în funcție de aceasta se pot stabilit daunele materiale și care pot fi cenzurate de instanță.
În ce privește critica formulată de recurent, în sensul că ar exista o contradicție între motivarea sentinței și dispozitivul acesteia, se apreciază că prin referirea instanței la prematuritatea acțiunii s-a avut în vedere termenul de prescripție în care poate fi formulată o atare cerere, inserat în art. 12 din Legea nr. 29/1990 și care este legat de cunoașterea pagubei.
O atare precizare nu creează contradicție cu dispozitivul sentinței prin care se respinge acțiunea, ca neîntemeiată, întrucât la momentul la care a fost introdusă întinderea pagubei, nu era cunoscută pentru a opera o răspundere administrativ-patrimonială.
Față de aceste considerente, urmează ca în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., să se respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.V. împotriva sentinței civile nr. 1484 din 16 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondată.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2004.