Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – secţia civilă la data de 05 iunie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să se constate nulitatea absolută a donaţiei materializată prin Oferta de donaţie autentificată sub nr. x de către notar public C., rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, şi Declaraţia de acceptare a donaţiei autentificată sub nr. x/15.07.2016 de către notar public C.; să se constate că a avut loc o expropriere de fapt în ceea ce priveşte: imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafaţă de 42 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x; imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafaţă de 140 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x; imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafaţă de 64 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x şi imobilul situat în intravilanul mun. Cluj-Napoca, în suprafaţă de 67 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x, respectiv să fie obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la acordarea unei juste despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au invocat art. 44 din Constituţia României, art. 858, art. 1179, art. 1236-1237, art. 1325 C. civ. şi Legea nr. 33/1994.
Prin încheierea din data de 01 octombrie 2020, Tribunalul Cluj – secţia civilă a respins excepţia netimbrării, invocată de pârâţi prin întâmpinare.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj
Prin sentinţa civilă nr. 493/2021 din 16 iulie 2021, Tribunalul Cluj – secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi.
A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a donaţiei materializată prin Oferta de donaţie autentificată sub nr. x de către notar public C., rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, şi Declaraţia de acceptare a donaţiei autentificată sub nr. x/15.07.2016 de către notar public C..
A constatat exproprierea de fapt a terenurilor situate în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, în suprafaţă de 42 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x, în suprafaţă de 140 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x, în suprafaţă de 64 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x şi în suprafaţă de 67 mp, înscris în CF nr. x, cu nr. cad. x.
A obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să plătească reclamanţilor suma de 8.600 RON pentru terenul în suprafaţă de 42 mp, de 28.500 RON pentru terenul în suprafaţă de 140 mp, de 18.800 RON pentru terenul în suprafaţă de 64 mp şi de 19.700 RON pentru terenul în suprafaţă de 67 mp, cu titlu de despăgubiri.
A obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 9.485,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj
Prin decizia civilă nr. 266/A/2022 din 9 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva încheierii civile din 01 octombrie 2020 şi a sentinţei.
A respins cererea reclamanţilor A. şi B., de obligare a apelanţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în apel.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 266/A/2022 din 9 iunie 2022 şi a încheierii din 19 mai 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Prin memoriul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat, în principal, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel iar, în subsidiar, casarea hotărârilor recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii apelului formulat şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
4.1. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ.
Susţin că, în cauză, era obligatorie participarea şi punerea concluziilor de către procuror, conform reglementărilor legale în materie de expropriere.
Invocă, în acest sens, prevederile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, precum şi cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.
Arată că, în speţă, reprezentantul Ministerului Pubic nu a participat la judecata apelului, deşi participarea acestuia era obligatorie pe tot parcursul derulării procesului.
Drept consecinţă, invocă faptul că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, fiind incidentă sancţiunea nulităţii hotărârii, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea normelor juridice privind constituirea instanţei, devenind incidente atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cât şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia fiind pronunţată cu încălcarea art. 92 alin. (3) C. proc. civ.
4.2. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea unei prime critici aferente acestui motiv de casare, recurenţii-pârâţi invocă faptul că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, respectiv ale art. 1, art. 3, art. 31, art. 33 şi art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a criticilor privitoare la încheierea din data de 01 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj – secţia civilă, prin care s-a dispus respingerea excepţiei nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată.
Arată că prima instanţă era obligată, în acord cu dispoziţiile art. 31 şi art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, să stabilească taxa judiciară de timbru luând în considerare petitele cu care aceasta a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.
Susţin că reclamanţii aveau obligaţia de a timbra fiecare capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că scopul demersului judiciar este unul patrimonial, în acord cu dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.
Având în vedere faptul că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor donate ca urmare a unei exproprieri de fapt, invocă faptul că devin aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanţii având obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru la valoare şi pentru petitul de obligare la plata despăgubilor.
Mai arată şi că, în realitate, procedura exproprierii nu a fost demarată în prezenta cauză pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1994, respectiv ale Legii nr. 255/2010, astfel încât petitul de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor nu este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
În dezvoltarea unei a doua critici circumscrise acestui motiv de casare, recurenţii-pârâţi invocă faptul că în mod nelegal a fost reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2503 alin. (2) pct. 3 C. civ. şi art. 30 C. proc. civ. de către instanţa de apel în menţinerea soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Arată că nu poate fi reţinută susţinerea potrivit căreia acţiunea în anulare este imprescriptibilă, iar cererea în despăgubiri este subsecventă, atât timp cât aceasta este tocmai scopul pentru care s-a solicitat anularea declaraţiilor, iar obiectul principal al cererii a fost constatarea existenţei exproprierii de fapt, concomitent cu acordarea de despăgubiri, motiv pentru care consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 2500 – art. 2501 C. civ.
De asemenea, invocă şi faptul că termenul general de prescripţie, de 3 ani, a început să curgă de la data autentificării ofertei de donaţie a imobilelor, 08.01.2016, iar nu de la data constatării de către instanţa de judecată a nulităţii absolute a actului de donaţie, astfel cum nelegal a reţinut instanţa de apel.
În realitate, acţiunea este similară unei acţiuni în constatare, însă, în opinia recurenţilor-pârâţi, ceea ce se solicită instanţei de judecată este constatarea unei stări de fapt.
Invocă şi faptul că acţiunea este prescrisă şi în ipoteza în care s-ar raporta la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a art. 25 din RLU, sentinţa civilă nr. 3504/2016 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, invocată în cuprinsul acţiunii, respectiv data de 26.05.2017.
Drept urmare, consideră petitul de obligare la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea terenurilor, ca fiind prescris.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, susţin că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 562, art. 889, art. 858, art. 863, art. 1169, art. 1178, art. 1179, art. 1235, art. 1237, art. 1238 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 25, art. 311, art. 44, art. 46, art. 50 din Legea 350/2001 şi art. 2, art. 16, art. 25 alin. (1), art. 29, art. 37 din H.G. nr. 525/1996.
Arată că instanţa de apel a omis să aplice normele de drept material incidente în speţă, considerând în mod total greşit că, în cauză, ar fi fost obligatorie urmarea de către autoritate a procedurii exproprierii cu privire la imobilele în litigiu, în legătură cu care recurenţii-pârâţi afirmă că nu se aplică în speţă.
Mai invocă şi faptul că dacă instanţa de apel ar fi ţinut cont de prevederile legale menţionate, ar fi constatat că, în ceea ce priveşte circulaţia terenurilor, soluţia exproprierii nu este singura variantă pentru transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor.
În acest sens invocă dispoziţiile art. 562 alin. (2) C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate.
Arată că instanţa de apel a interpretat în mod eronat natura reglementărilor din PUG, sens în care fac trimitere la dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 350/2001.
De asemenea, invocă şi că, în ceea ce priveşte servituţile de utilitate publică, acestea sunt trasate/delimitate în PUG în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 525/1996, ale Legii nr. 350/2001 şi ale O.G. nr. 43/1997, aceasta delimitare nereprezentând o ingerinţă în dreptul de proprietate, cum în mod greşit reţin instanţele de fond, ci o etapă premergătoare oricăror investiţii.
Precizează că doar în situaţia în care delimitarea se materializează în realizarea unei investiţii de interes public se pune în discuţie declararea obiectivului respectiv "de utilitate publică" şi parcurgerea etapelor prevăzute de legea specială - legea exproprierii, ceea ce nu a fost şi nu este cazul în speţa dedusă judecăţii, întrucât reclamanţii nu au dorit să aştepte momentul demarării unei investiţii, ţinând seama şi de valabilitatea PUG, de 10 ani, ci au dorit, la acel moment, reglementarea zonei din punct de vedere urbanistic, în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.
În acest sens au propus (în acord cu prevederile art. 50 din Legea nr. 350/2001) spre aprobare PUZ şi şi-au însuşit reglementările din cuprinsul acestei documentaţii de urbanism.
Proiectele de modernizare a străzilor au loc în baza strategiei de dezvoltare a localităţii, corelat cu bugetul şi programele de investiţii publice ale localităţii, iar realizarea acelui proiect nu era prefigurată la momentul la care reclamanţii au dorit sa construiască.
Arată că instanţa de apel nu a luat în considerare reglementările care permit transferul dreptului de proprietate fără a se iniţia procedura exproprierii şi nici dorinţa reclamanţilor, de valorificare a terenului deţinut în proprietate fără a mai aştepta alte investiţii ale autorităţii.
Invocă şi că instanţa de apel a omis că, prin PUG, nu sunt instituite servituţi de utilitate publică, în sensul Legii nr. 33/1994, ci sunt doar delimitate/rezervate servituţi.
Susţin recurenţii-pârâţi că instanţa de apel a nesocotit prevederile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010, art. 44 din Constituţia României, art. 889 C. civ., prevederile art. 1235 şi urm. C. civ., precum şi prevederile Legii nr. 350/2001 şi ale H.G. nr. 525/1996.
Invocă faptul că instanţa de prim control judiciar a omis că, în situaţia anulării declaraţiei de renunţare, se anulează practic şi transferul dreptului de proprietate în favoarea municipalităţii, terenurile rămânând în patrimoniul reclamanţilor, în baza principiului de drept potrivit căruia desfiinţarea actului principal atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui (art. 1254 raportat la 1325 C. civ.).
În atare situaţie, reclamanţii redevin proprietarii terenurilor în litigiu, motiv pentru care solicitarea de constatare a exproprierii de fapt şi de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor, apare ca fiind neîntemeiată.
În acest sens au invocat şi dispoziţiile Anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001, precum şi prevederile art. 51 alin. (1) şi art. 54 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997.
Un alt argument circumscris acestui motiv de casare, invocat de către recurenţii-pârâţi, vizează încălcarea prevederilor Legii nr. 33/1994, prin aceea că declararea utilităţii publice pentru lucrările de interes local este de competenţa consiliului judeţean.
Ulterior declarării utilităţii publice, la sesizarea expropriatorului, care în cazul lucrărilor de interes local este unitatea administrativ-teritorială, tribunalul în a cărui rază teritorială este situat imobilul se va pronunţa asupra exproprierii, verificând întrunirea condiţiilor cerute de lege pentru expropriere şi stabilind cuantumului despăgubirilor.
Astfel, susţin că, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, rolul instanţei de judecată, în cazul exproprierii, nu este acela de a constata faptul că a intervenit o expropriere, ci acela de a verifica, ulterior declarării utilităţii publice, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru a hotărî exproprierea şi de a stabili cuantumul despăgubirilor.
De asemenea, potrivit art. 21 alin. (2) din acelaşi act normativ, instanţa de judecată, în cazul exproprierii, este sesizată de expropriator, iar nu de expropriat, cum s-a procedat în speţă.
Drept urmare, afirmă că, având în vedere faptul că nu a fost urmată procedura specială prevăzută de lege în materie de expropriere, acţiunea formulată nu este fondată.
Mai afirmă că, deşi peste imobilele în litigiu erau delimitate/trasate servituţi de utilitate publică viitoare, autoritatea nu era obligată sa demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, când aceştia doresc sa iniţieze ei înşişi o investiţie privată.
Această procedură se demarează la iniţiativa expropriatorului, când este planificată o investiţie pentru care există un buget aprobat.
Or, în ceea ce priveşte zona în care sunt situate terenurile reclamanţilor nu era la acel moment prevăzută demararea investiţiei de către municipalitate.
În speţă, documentaţia de urbanism a fost întocmită la iniţiativa reclamanţilor în vederea conformării cu reglementările urbanistice aprobate, în care era prevăzută reglementarea circulaţiei.
Afirmă că reglementarea circulaţiei nu cade exclusiv în sarcina municipalităţii, cum în mod greşit a fost reţinut în cauză.
În consecinţă, arată că în mod eronat se susţine ca fiind ilicită cauza care a determinat acordarea declaraţiei de către reclamanţi.
Totodată, recurenţii-pârâţi susţin şi că nu se poate reţine eludarea procedurii de expropriere, din moment ce aceasta nu era imperativă şi nu era de aplicat la acel moment.
Opţiunea de a ceda terenurile în favoarea municipalităţii a fost a reclamanţilor, pentru a-şi atinge scopul, însă nu motivat de o condiţionare sau constrângere din partea pârâţilor, ci motivat de propriile interese ale acestora.
Scopul gratificării nu a fost acela de a eluda dispoziţiile legale, ci acela ca reclamanţii să îşi satisfacă propriile interese, de a obţine cu rapiditate avizele necesare în vederea autorizării construirii unui ansamblu imobiliar.
Susţin recurenţii-pârâţi că instanţa de apel a trecut cu vederea faptul că reclamanţii puteau să aştepte până când zona era urbanizată complet, din moment ce zona avea infrastructură incompletă sau, dacă doreau să construiască potrivit PUZ-ului aprobat prin HCL nr. 481/2014, să reglementeze ei înşişi situaţia drumurilor.
Faptul că reclamanţii au decis să renunţe la dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru a putea construi la acel moment a fost alegerea acestora, fără nicio condiţionare.
În cele din urmă, traseul şi profilele drumurilor în zona erau deja reglementate, astfel încât nu era posibilă edificarea unei construcţii fără a fi urbanizată zona, aspecte cunoscute de către reclamanţi.
Susţin că, prin PUZ, a fost reglementată zona în litigiu, iar instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 47 din Legea nr. 350/2001.
Arată că reclamanţii au renunţat la o parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor în conformitate cu reglementările urbanistice, iar nu în vederea eludării procedurii de expropriere, procedură care nu avea caracter imperativ, contrar celor reţinute în cauză.
Precizează că instanţa de apel a omis faptul că parcelele deţinute de reclamanţi au fost reglementate prin PUZ-ul aprobat prin HCL nr. 481/2014, nefiind propusă prin acesta lărgirea străzii D..
De asemenea, invocă faptul că reclamanţii au avut prefigurarea scopului urmărit înainte şi în vederea încheierii actului juridic a cărui anulare se solicită prin cererea de chemare în judecată, nefiind forţaţi în vreun fel să semneze oferta de donaţie.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, afirmă că faptul că reclamanţii au ales să transfere cu titlu gratuit imobilele în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca a fost voinţa liberă, neviciată, a acestora.
În continuare, recurenţii-pârâţi afirmă că în mod nelegal a stabilit instanţa de prim control judiciar că nu operează prezumţia reglementată de art. 1239 alin. (2) C. civ., conform căruia existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
Susţin că reclamanţii sunt cei care nu au reuşit să răstoarne această prezumţie, neaducând niciun mijloc de probă în acest sens, conform prevederilor art. 249 C. proc. civ.
În dezvoltarea aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-pârâţi precizează că instanţa de prim control judiciar a trecut cu vederea că transferul proprietăţii terenurilor, în vederea dezvoltării infrastructurii zonei, nu este un act care să justifice acordarea de despăgubiri reclamanţilor.
Arată că orice zonă urbanizată necesită o infrastructură, obligativitate prevăzută în actele normative în materie de urbanism şi amenajare a teritoriului, sens în care fac trimitere la dispoziţiile art. 311 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 şi la prevederile art. 13-14 din H.G. nr. 525/1996.
Susţin că terenurile în litigiu nu au fost cedate ca urmare a existenţei unei servituţi de utilitate publică, ci ca urmare a necesităţii stabilirii de reglementări cu privire la organizarea reţelei stradale.
Invocă faptul că imobilele au fost cedate ca urmare a propunerii făcute de reclamanţi prin documentaţia pe care au prezentat-o pentru avizare şi aprobare.
De asemenea, afirmă că instanţa de apel a omis că transferul dreptului de proprietate a fost făcut cu respectarea art. 863 şi art. 1014 C. civ. şi a Anexei nr. 2 din Legea nr. 350/2001.
Precizează că nu se poate spune că cedarea terenurilor nu a fost benevolă din moment ce reclamanţii au iniţiat întocmirea documentaţiei PUZ, iar organizarea reţelei stradale şi circulaţia terenurilor sunt reglementări obligatorii cuprinse în PUZ, conform dispoziţiilor legale arătate.
Aprobarea documentaţiei PUZ este condiţionată de stabilirea acestor reglementări, fără a putea fi considerat abuz al administraţiei, aşa cum eronat susţin reclamanţii.
Mai susţin şi că nu este vorba despre o ingerinţă a autorităţii în dreptul de proprietate al reclamanţilor, din moment ce Legea nr. 350/2001 oferă autorităţilor administraţiei publice locale competenţa de a stabili regimul urbanistic la nivelul localităţii, iar, potrivit cap. 1 pct. 1.2 din Ghidul privind metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al planului urbanistic zonal aprobat prin Ordinul Ministrului Lucrărilor Publice nr. 176/2000, planul urbanistic zonal nu reprezintă o fază de investiţie, ci o fază premergătoare realizării investiţiilor, care nu conferă dreptul de a executa lucrări de construire asupra terenurilor.
Mai arată şi că, în speţă, nu a fost necesară o expropriere, din moment ce reglementarea circulaţiilor a fost realizată prin intermediul unei proceduri de parcelare şi cedare benevolă a unei părţi din teren, în interesul reclamanţilor, iar diminuarea suprafeţei parcelelor a fost compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care l-au dobândit acestea prin operaţiunea de urbanizare.
În sprijinul inexistenţei unei cauze ilicite şi imorale au invocat şi dispoziţiile art. 51 şi art. 54 din O.G. nr. 43/1991, din care reiese obligativitatea asigurării traseelor de drumuri, dar şi faptul că exproprierea nu este singura normă aplicabilă în raportul dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte obligarea recurenţilor-pârâţi la plata despăgubirilor, arată că aceasta este greşită, având în vedere că orice zonă urbanizată necesită o infrastructură, conform dispoziţiilor Legii nr. 350/2001 şi H.G. nr. 525/1996.
Reglementarea circulaţiilor s-a făcut printr-o procedură de reparcelare şi cedare a unei părţi din teren, în interesul, în primul rând, al locuitorilor din zonă, respectiv al beneficiarilor documentaţiei.
Mai susţin şi că, prin întocmirea documentaţiei PUZ, documentaţie prin care a fost asumată realizarea drumurilor de către reclamanţi, din "livadă", terenul a devenit "construibil".
Prin urmare, afirmă că nu poate fi luată în considerare nici existenţa unei cauze ilicite la momentul semnării declaraţiei a cărei anulare se solicită şi nici existenţa unui prejudiciu.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor, arată că deşi nu au fost formulate obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză, instanţele de fond nu erau ţinute exclusiv de concluziile raportului de expertiză, ci la stabilirea despăgubirii trebuia să aplice şi dispoziţiile legale în materie.
În acest sens au invocat şi Decizia nr. 78/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ţine seama atât de expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate, cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994."
Drept urmare, au considerat că se impune diminuarea despăgubirilor acordate, în acord cu valorile stabilite în grila notarială aferentă anului 2016, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la suma de 200 RON/mp.
În final, recurenţii-pârâţi au criticat soluţia instanţei de apel şi prin prisma nelegalităţii soluţiei de menţinere a obligării acestora la plata cheltuielilor de judecată din faţa primei instanţe.
Astfel, au arătat ca fiind încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ., din moment ce nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest din urmă text de lege, invocând, în acest sens, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
În data de 31 octombrie 2022, în termenul legal, au formulat întâmpinare intimaţii-reclamanţi, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., intimaţii-reclamanţi au invocat faptul că nu au sesizat instanţele cu o acţiune întemeiată exclusiv pe cuprinsul actelor normative care reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv contestarea cuantumului despăgubirilor acordate în etapa administrativă a procedurii, astfel că nu se poate reţine incidenţa art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 ori a art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Mai precis, au arătat că resortul care i-a determinat să apeleze la concursul instanţelor de judecată este reprezentat tocmai de faptul că recurenţii-pârâţi au generat, în sarcina acestora, o interdicţie în legătură cu exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, fără însă a-şi îndeplini obligaţiile pozitive corelative - exproprierea în drept a bunului şi acordarea unei compensaţii financiare.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte critica privitoare la excepţia insuficientei timbrări, intimaţii-reclamanţi au arătat că tocmai pentru că obligaţia de dezdăunare nu a fost adusă la îndeplinire de către reprezentanţii municipalităţii, anterior momentului în care a operat transferul dreptului de proprietate, aceştia puteau beneficia de prevederile Legii nr. 255/2010, respectiv ale Legii nr. 33/1994, doar prin demararea prezentului litigiu.
Astfel, având în vedere că solicitarea de acordare a despăgubirilor are ca fundament juridic tocmai prevederile legale anterior menţionate, dar şi prin raportare la conţinutul acestor norme, care, în mod firesc, nu condiţionează sesizarea instanţei de demararea, în prealabil, a procedurii exproprierii, au menţionat că soluţia de respingere a excepţiei insuficientei timbrări poartă atributele legalităţii şi temeiniciei.
Referitor la critica privitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, intimaţii-reclamanţi au precizat că instanţa de apel a stabilit, în mod judicios, că solicitarea de acordare a despăgubirilor este accesorie celei de constatare a nulităţii absolute a actelor prin care s-a materializat donaţia, fiind influenţată hotărâtor de dezlegarea dată acesteia din urmă.
Drept urmare, în măsura în care obiectul cererii principale nu este supus prescripţiei extinctive, petitul accesoriu urmează să beneficieze de acelaşi regim juridic, în acord cu dispoziţiile art. 2503 alin. (1) C. civ., care consacră principiul accesorium sequitur principale, din moment ce acordarea despăgubirilor nu poate fi decât consecinţa sancţionării actelor în virtutea cărora a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
Referitor la argumentul relativ la nelegalitatea hotărârii recurate în raport de "reţinerea eronată a existenţei unei cauze ilicite şi imorale" a actelor autentice prin care s-a materializat donaţia, arată că şi acesta are caracter nefondat.
Astfel, au afirmat că deturnarea scopului mediat, ca element subiectiv concret, reprezentat, în cadrul actelor cu titlu gratuit, de intenţia de a gratifica, a constituit mijlocul prin care recurenţii-pârâţi au încercat să evite demararea procedurii de expropriere şi implicit, plata despăgubirilor.
Au mai precizat şi că emiterea autorizaţiei de construire a fost condiţionată de cedarea, cu titlu gratuit, a suprafeţei de teren afectată de traseul servituţii de utilitate publică, aspect motivat de către reprezentanţii unităţii administrativ-teritoriale prin raportare la art. 25 alin. (4) din Regulamentul Local de Urbanism, în cuprinsul căruia se menţionează că: "suprafeţele de teren grevate prin documentaţiile urbanistice aprobate de o servitute de utilitate publică vor fi transferate în proprietate publică înainte de emiterea autorizaţiei de construire."
De asemenea, precizează că faptul că au înţeles să se conformeze normativului local nu poate reprezenta o conduită culpabilă, imputabilă acestora, cum susţin recurenţii-pârâţi, precum şi că existenţa cauzei ilicite a actelor prin care s-a materializat donaţia a fost confirmată ca urmare a sentinţei civile nr. 3504/2016, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, prin care a fost constatată nelegalitatea reglementărilor care fundamentau comportamentul abuziv al municipalităţii.
În atare condiţii, arată că instanţa de a apel a stabilit, în mod corect, că intimaţii-reclamanţi au fost constrânşi să procedeze la întocmirea ofertei de donaţie, întrucât nu au avut posibilitatea să obţină, în alt mod, autorizaţia de construire necesară pentru edificarea, în condiţii de legalitate, a proiectului imobiliar.
Mai arată şi că alegaţiile referitoare la posibilităţile de transmitere a dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale sunt nefondate, în contextul în care însăşi destinaţia acordată terenurilor în litigiu - lucrare de utilitate publică, impune şi singura modalitate în care poate opera transferul, respectiv cu respectarea procedurii exproprierii.
Cât priveşte critica privitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi solicitarea de diminuare a acestora, indică faptul că stabilirea valorii de circulaţie a imobilelor, obiect al litigiului, a fost realizată de către o comisie de experţi desemnată potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi art. 22 alin. (5) din Legea nr. 255/2010, iar recurenţii-pârâţi nu au formulat obiecţiuni cu privire la evaluarea terenurilor expropriate în fapt.
Aşadar, susţin că soluţia instanţei de apel, de înlăturare a acestor critici, ca fiind tardiv formulate, a fost adoptată în conformitate cu dispoziţiile legale.
În data de 16 noiembrie 2022, în termenul legal, recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului.
În esenţă, recurenţii-pârâţi au invocat faptul că participarea procurorului era obligatorie în faţa instanţei de apel, contrar celor arătate de către intimaţii-reclamanţi, caz în care este incidentă sancţiunea nulităţii hotărârii, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea normelor juridice privind constituirea instanţei, devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
De asemenea, au arătat că soluţia instanţei de apel, pronunţată în lipsa procurorului, atrage şi aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia fiind pronunţată cu încălcarea art. 92 alin. (3) C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Cu titlu prealabil, se constată că deşi recurenţii-pârâţi au înţeles să formuleze recurs inclusiv împotriva încheierii de dezbateri, de la singurul termen de judecată din faţa instanţei de apel, din 19 mai 2022, Înalta Curte va proceda doar la examinarea legalităţii deciziei instanţei de prim control judiciar, din moment ce recurenţii-pârâţi nu au formulat critici faţă de încheierea din 19 mai 2022.
1. Privitor la critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ. referitoare la nelegala constituire a completului de judecată, ca urmare a neparticipării procurorului la judecata apelului, respectiv a încălcării dispoziţiilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ.
În esenţă, recurenţii-pârâţi susţin că, în cauză, se impunea participarea obligatorie a procurorului în faţa instanţei de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, respectiv ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.
Criticile formulate au caracter nefondat.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut existenţa unei ingerinţe în dreptul lor de proprietate, calificată de aceştia drept o "expropriere de fapt".
Drept urmare, se observă că obiectul acţiunii reclamanţilor se deosebeşte de o expropriere propriu-zisă, în conformitate cu procedura reglementată de legile speciale, intimaţii reclamând repararea prejudiciului suferit tocmai ca efect al lipsei oricărui demers din partea autorităţii în vederea declanşării procedurii legale a exproprierii şi a plăţii unei despăgubiri echitabile.
În atare circumstanţe, nu vor putea fi reţinute ca fiind aplicabile, în cauză, prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, respectiv ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, din moment ce obligaţia privitoare la participarea obligatorie a procurorului se referă doar la cauzele având ca obiect "expropriere", privită stricto sensu, ca efect al demarării procedurilor prevăzute de acest cadru normativ special, nu şi la litigiul pendinte, deosebit de cea dintâi categorie, pentru motivele anterior arătate.
Prin urmare, neparticiparea procurorului la judecata realizată în faţa instanţei de apel nu se poate traduce într-o nesocotire a dispoziţiilor privitoare la constituirea instanţei de apel şi nici într-o încălcare a prevederilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ.
2. Privitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
- În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita înlăturare, de către instanţa de apel, a criticilor recurenţilor-pârâţi relative la respingerea excepţiei nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată
În esenţă, prin această critică, recurenţii-pârâţi au arătat faptul că în mod eronat au fost respinse, de către instanţa de apel, criticile privitoare la greşita respingere a excepţiei nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, de către prima instanţă, prin încheierea din data de 01 octombrie 2020.
În acest sens, au invocat aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, respectiv ale art. 1, art. 3, art. 31, art. 33 şi art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013, în condiţiile în care au apreciat că, în acord cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanţii aveau obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru la valoare, având în vedere că scopul demersului lor judiciar este unul patrimonial.
Înalta Curte constată că eventuala nelegală timbrare a acţiunii nu constituie motiv de casare, din moment ce problema privind nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate în fond, astfel că este lipsită de relevanţă critica vizând acest aspect.
Învestită fiind cu soluţionarea apelului, singura soluţie pe care instanţa de prim control judiciar o putea dispune, raportat la prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, unicul remediu prevăzut de lege în ipoteza semnalată, era aceea de obligare a părţii în cauză la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului procesual anterior, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu desfiinţarea soluţiei primei instanţe şi anularea cererii de chemare în judecată, ca insuficient timbrată.
Cum, însă, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu dispoziţiile procedurale incidente, respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc faptul că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar, în cauză, recurenţii-pârâţi au calitatea de părţi căzute în pretenţii, se constată că, şi în ipoteza în care critica ar fi admisibilă în acest stadiu procesual, se constată lipsa de interes a recurenţilor-pârâţi în formularea acesteia.
Aceasta întrucât rezultatul admiterii sale ar fi însăşi îngreunarea situaţiei juridice a recurenţilor-pârâţi, prin obligarea lor la plata unor sume suplimentare, stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, motiv pentru care critica formulată va fi înlăturată.
- Privitor la critica de nelegalitate referitoare la greşita menţinere, de către instanţa de apel, a soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte petitul de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenurilor în litigiu
În esenţă, în dezvoltarea acestei critici, recurenţii-pârâţi au invocat faptul că în mod nelegal a fost reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2503 alin. (2) pct. 3 C. civ. şi art. 30 C. proc. civ. de către instanţa de apel, din moment ce petitul privitor la acordarea despăgubirilor reprezintă însuşi scopul pentru care a fost solicitată anularea ofertei de donaţie, considerând ca fiind incidente dispoziţiile art. 2500 - art. 2501 C. civ.
De asemenea, au mai susţinut şi că termenul general de prescripţie, de 3 ani, a început să curgă de la data autentificării ofertei de donaţie a imobilelor, 08.01.2016, iar nu de la data constatării nulităţii absolute a actului de donaţie, precum şi că termenul de prescripţie este împlinit şi în ipoteza în care ar fi avută în vedere situaţia în care termenul ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 3504/2016, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, respectiv data de 26.05.2017.
Critica formulată are caracter nefondat.
Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, intimaţii-reclamanţi au susţinut existenţa unei privări de proprietate, calificată de aceştia drept o "expropriere de fapt", reclamând existenţa unei ingerinţe în dreptul lor de proprietate, ce constă în acţiunea autorităţii publice locale, de impunere a unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, demers ce le îngrădeşte exerciţiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu.
Date fiind textele de lege care fundamentează pretenţiile intimaţilor-reclamanţi şi având în vedere că obligaţia de reparaţie a prejudiciului ia naştere pentru orice fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reclamanţii au invocat lipsa oricărui demers al recurenţilor-pârâţi în vederea demarării procedurii exproprierii şi a plăţii unei despăgubiri, atât timp cât terenurile în litigiu sunt afectate unei utilităţi publice.
Or, pornind de la elementele de fapt şi temeiul de drept indicate în acţiune, ce conturează pretenţia reclamanţilor, solicitată pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ce ar echivala cu o pretinsă "expropriere de fapt", ce contravine art. 44 din Constituţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, instanţa de apel a stabilit în mod judicios că, deşi terenurile în litigiu au fost preluate în mod efectiv în proprietatea recurentului-pârât Municipiul Cluj-Napoca, fiind afectate unei servituţi publice, despăgubirea cuvenită reclamanţilor nu a fost acordată simultan sau ulterior, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi a normelor de drept material ce reglementează exproprierea de utilitate publică.
În acest context, se cuvine a se menţiona că aserţiunea recurenţilor-pârâţi prin care aceştia susţin că termenul general de prescripţie a început să curgă "de la data autentificării ofertei de donaţie a imobilelor, şi anume la data de 08.01.2016 şi nu de la data constatării de către instanţa de judecată a nulităţii absolute a actului de donaţie" ignoră faptul că premisa petitului prin care se solicită acordarea unei juste despăgubiri este însăşi constatarea nulităţii Ofertei de donaţie nr. 14/08.2016, rectificată prin încheierea nr. 6/28.03.2016, şi a Declaraţiei nr. 584/15.07.2016, prin care a fost acceptată donaţia.
Drept urmare, construcţia juridică a demersului judiciar al reclamanţilor presupune respectarea unei consecutivităţi, doar de la momentul constatării nulităţii transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor, pe calea donaţiei către municipalitate, începând să curgă termenul general de prescripţie pentru exercitarea acţiunii în acordarea de despăgubiri.
A considera altfel ar însemna ignorarea atât a funcţiei şi a finalităţii prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea şi lipsa de diligenţă a titularului dreptului la acţiune în realizarea pretenţiei sale, ipoteză neîndeplinită în lipsa realizării situaţiei premisă, cât şi a faptului că ingerinţa în dreptul de proprietate are un caracter continuu.
Aşadar, se observă că, în lipsa invalidării, pe cale judecătorească, a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, intimaţii-reclamanţi nu aveau deschisă posibilitatea de a acţiona în vederea reparării eventualului prejudiciu suferit.
Drept urmare, în mod legal a respins instanţa de apel criticile privitoare la modalitatea de soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
- Privitor la criticile de nelegalitate referitoare la soluţia pronunţată pe fondul cauzei
În ceea ce priveşte criticile referitoare la faptul că, în speţă, soluţia exproprierii nu era singura variantă pentru transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor, sens în care şi-ar găsi aplicabilitatea prevederile art. 562 alin. (2) C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că acestea au un caracter pur formal.
Astfel, se observă că instanţa de apel a reţinut în mod judicios faptul că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 562 alin. (2) C. civ., din moment ce, prin Declaraţia nr. 14/08.01.2016, nu a operat o stingere a dreptului de proprietate, ci o transmitere inter vivos a dreptului de proprietate în favoarea recurentului-pârât Municipiul Cluj-Napoca, care a acceptat, la rândul său, oferta de donaţie a intimaţilor-reclamanţi.
Totodată, se apreciază ca fiind lipsite de relevanţă juridică susţinerile din memoriul de recurs privind reglementările de care autorităţile trebuie să ţină cont şi modalităţile în care sunt instituite servituţile de utilitate publică.
De altfel, în concret, recurenţii-pârâţi nu argumentează punctual în ce constă nelegalitatea soluţiei pronunţate în apel, în legătură cu acest aspect, şi care anume normă de drept a fost interpretată sau aplicată greşit, critica pe acest aspect neputând fi cenzurată în cadrul controlului de legalitate efectuat de instanţa de recurs.
Nici aserţiunea recurenţilor-pârâţi referitoare la nelegalitatea soluţiei de obligare a acestora la plata de despăgubiri, în condiţiile în care, urmare a constatării nulităţii absolute a ofertei de donaţie, imobilele în litigiu revin în patrimoniul reclamanţilor, nu are un caracter fondat.
Se observă că instanţa de apel a concluzionat în mod judicios în sensul obligării recurenţilor-pârâţi la plata de despăgubiri, ca urmare a exproprierii de facto a terenurilor în discuţie, concretizată în afectarea substanţei dreptului de proprietate, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.
Astfel, potrivit situaţiei factuale stabilite de instanţele fondului şi care nu poate face obiectul reevaluării în faţa instanţei de recurs, intimaţilor-reclamanţi le-a fost adus la cunoştinţă, prin certificatul de urbanism nr. x/14.08.2015 eliberat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, faptul că imobilele aflate în proprietatea lor sunt amplasate pe traseul unei servituţi de utilitate publică, instituită prin HCL Cluj-Napoca nr. 493/22.12.2014 şi prin HCL Cluj-Napoca nr. 118/01.04.2015, respectiv că "în vederea autorizării construcţiilor este necesar a se reglementa dezmembrarea topo şi înscrierea cu titlu de drum a suprafeţei de teren necesare pentru realizarea străzii proiectate".
Totodată, prin Avizul arhitectului şef nr. 16735/43/21 din 03.02.2016, intimaţilor-reclamanţi le-a fost adus la cunoştinţă că "suprafaţa de teren necesară pentru asigurarea profilului străzii D. va fi dezmembrată, înscrisă în CF cu titlu de drum şi transferată în proprietate publică, conform art. 25 alin. (4) din RLU".
Prin HCL Cluj-Napoca nr. 236/17.05.2016, prin care a fost acceptată oferta de donaţie, a fost stabilit şi că bunurile ce fac obiectul donaţiei au fost incluse în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca şi au fost intabulate în favoarea sa.
Ca atare, în mod corect a reţinut curtea de apel faptul că terenurile în discuţie sunt afectate de o servitute de utilitate publică, iar, în lipsa îndeplinirii obligaţiilor pozitive corelative, şi anume de a declanşa procedura de expropriere, în conformitate cu Legea nr. 255/2010, recurenţii-pârâţi au încălcat prevederile art. 44 din Constituţia României, care obligă autorităţile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere, în condiţiile legii şi doar cu "dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Aceasta întrucât, după cum rezultă şi din cele ce preced, situaţia imobilelor este asimilabilă unei "exproprieri de fapt", ce echivalează cu o ingerinţă în dreptul intimaţilor-reclamanţi la respectarea bunului lor.
Astfel, se impune menţiunea că proporţionalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea autorităţilor de a stabili despăgubiri pentru bunul afectat de utilitatea publică, calculate în funcţie de pierderea suferită de proprietar.
Drept urmare, cât timp a fost stabilită existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamanţilor, în mod corect a fost recunoscut dreptul acestora la încasarea unei despăgubiri, care să compenseze afectarea în substanţă a dreptului lor de proprietate, în esenţă cu lipsirea de dreptul legal de a se "bucura" de terenurile în discuţie.
Ca atare, în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor enunţate din legea fundamentală, Curtea de Apel Cluj a menţinut soluţia primei instanţe, de acordare a despăgubirilor către reclamanţi, ca mijloc de reparaţie pentru privarea de proprietatea imobilelor în litigiu.
În acest context, se cuvine a se menţiona că, deşi reclamanţii nu au învestit instanţele şi cu un petit în sensul repunerii în situaţia anterioară, cum în mod corect a arătat instanţa de apel, nu poate fi considerată ca fiind corectă aserţiunea recurenţilor-pârâţi în sensul că, urmare a constatării nulităţii actului de transfer al dreptului de proprietate către municipalitate, soluţia de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata despăgubirilor ar fi neîntemeiată, din moment ce bunurile se reîntorc în patrimoniul reclamanţilor.
Aceasta întrucât, chiar şi în ipoteza revenirii bunurilor în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi, acestea continuă să rămână afectate uzului public, fapt care justifică pe deplin legalitatea soluţiei de acordare a despăgubirilor.
Mai mult, astfel cum s-a arătat în mod corect de către instanţa de apel, chiar şi în această ipoteză, recurenţii-pârâţi au la dispoziţie, în continuare, posibilitatea de a parcurge în integralitate procedura exproprierii.
Nici critica de nelegalitate referitoare la inexistenţa unei cauze ilicite şi imorale la încheierea actelor autentificate, prin care a operat transferul dreptului de proprietate, nu are caracter fondat.
Instanţa de apel, având în vedere starea de fapt reţinută prin administrarea probatoriilor, a statuat că reclamanţii au fost condiţionaţi să dea declaraţia notarială prin care au renunţat la dreptul lor de proprietate asupra terenurilor în litigiu în favoarea municipalităţii, întrucât nu ar fi putut să obţină, în alt mod, autorizaţia de construcţie necesară pentru edificarea, în condiţii de legalitate, a proiectului imobiliar avut în vedere.
Recurenţii-pârâţi au susţinut în apel şi au reluat în recurs critica potrivit căreia reclamanţii au optat pentru încheierea acestui act, fiind în deplină cunoştinţă de cauză, nedorind "să aştepte momentul demarării vreunei investiţii" de către municipalitate.
Or, această susţinere nu face decât să confirme cele reţinute, în mod corect, de către instanţa de apel.
În egală măsură, şi aserţiunea recurenţilor-pârâţi potrivit căreia "nu a fost necesară o expropriere, din moment ce reglementarea circulaţiilor s-a făcut printr-o procedură de parcelare şi cedare benevolă a unei părţi din teren, în interesul, în primul rând, al reclamanţilor" nu face decât să confirme raţionamentul Curţii de Apel Cluj, care, analizând probele câştigate cauzei, respectiv certificatul de urbanism nr. x/14.08.2015 eliberat de Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi Avizul arhitectului şef nr. x din 03.02.2016 emis de Comisia Tehnică de Amenajare a Teritoriului şi de Urbanism, acte juridice prin care li s-a adus la cunoştinţă existenţa servituţii de utilitate publică asupra terenurilor în litigiu, a stabilit că unicul scop avut în vedere de către reclamanţi a fost obţinerea cu celeritate a autorizaţiei de construire pentru ansamblul imobiliar pe care doreau să îl construiască.
Cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, motivele de recurs ce tind la modificarea deciziei urmare a unei reaprecieri a probelor nu pot fi primite.
Se reţine că instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond, astfel încât, pentru considerentele anterioare, critica nu poate fi primită.
Cât priveşte criticile referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor, se observă că acestea pun în discuţie, de asemenea, aspecte de evaluare a probelor, prin prisma criteriilor legale de evaluare, cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, în accepţiunea dată prin Decizia nr. 78/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Astfel, prin criticile formulate, recurenţii-pârâţi tind, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanţelor fondului asupra raportului de evaluare întocmit în cauză, în legătură cu care aceştia nu au înţeles să formuleze obiecţiuni, astfel încât ansamblul acestor susţineri nu pot forma obiectul analizei instanţei de recurs, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ.
În atare condiţii, vor fi înlăturate inclusiv aserţiunile recurenţilor-pârâţi privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor şi supraevaluarea imobilelor.
Faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurenţii-pârâţi cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamanţilor pune în discuţie o greşită stabilire a situaţiei de fapt în raport de probele administrate.
Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.
Drept urmare, critica formulată nu poate fi primită, întrucât nu are în vedere, de fapt, aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanţele fondului au acordat, în cauză, valenţă juridică raportului de expertiză întocmit în faţa primei instanţe.
3. Privitor la critica referitoare la pretinsa nelegalitate a deciziei recurate prin prisma menţinerii soluţiei primei instanţe, de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce are ca obiect încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Înalta Curte constată caracterul pur formal al criticii formulate, din moment ce recurenţii-pârâţi se rezumă doar la a invoca faptul că, "nefiind în culpă procesuală, nu sunt aplicabile prevederile art. 453 şi urm. C. proc. civ..", fără a detalia, în concret, greşita aplicare a acestor prevederi procedurale de către instanţa de apel.
Or, cât timp instanţa de apel a respins apelul formulat de către pârâţi şi a menţinut, astfel, soluţia primei instanţe, prin care a fost admisă, în tot, acţiunea reclamanţilor, rezultă, în mod evident, că soluţia cu privire la aspectele criticate are caracter legal.
Date fiind cele expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 266/A/2022 din 9 iunie 2022 şi a încheierii din 19 mai 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 266/A/2022 din 9 iunie 2022 şi a încheierii din 19 mai 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.