Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.02.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, contestaţie împotriva rezoluţiei nr. C21-101 din 20.01.2021 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2879/A din 18.09.2020, emisă în dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare, prin care a solicitat admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 807 din data de 24 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând greşita aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea contestaţiei formulate, în sensul desfiinţării rezoluţiei nr. C21-101 din 20.01.2021 a inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare nr. 2879/A din 18.09.2020 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
În susţinerea căii de atac promovate, recurenta a evocat o eronată aplicare a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care, în opinia sa, în cauză a fost făcută dovada existenţei indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare de către magistraţii care au soluţionat dosarul nr. x/2011, atât în faza de apel, cât şi în recurs.
Recurenta a criticat raţionamentul primei instanţe prin care judecătorul fondului a apreciat că aspectele reclamate vizează soluţiile şi raţionamentul logico-juridic al magistraţilor, arătând că aspectele invocate, în realitate, prin sesizarea depusă la Inspecţia Judiciară, au fost cele menite să dovedească încălcări ale normelor de drept material şi procesual ce denotă o exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau cel puţin cu gravă neglijenţă din partea membrilor celor două completuri de judecată.
Din această perspectivă, recurenta a învederat că în antereferita cauză a fost pronunţată o hotărâre prin care a fost obligată la plata unui debit şi a penalităţilor de întârziere de 9.000.000 RON, deşi factura iniţială, ce constata creanţa creditoarei, a fost stornată. A mai arătat recurenta că soluţia astfel pronunţată a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil pe care trebuie să-l aibă o creanţă pentru a fi obligat debitorul la plata acesteia.
Recurenta a învederat şi că în cadrul dosarului nr. x/2011 nu au fost luate în considerare nici actele de la dosar şi nici puterea lucrului judecat ataşată hotărârii penale nr. 97 din 30.10.2018, pronunţată de Judecătoria Filiaşi (care a reţinut că nu sunt legale şi statutare procesul-verbal de şedinţă din 25.01.2009 şi împuternicirea dată de preşedintele B. către secretarul C., pentru a semna în numele asociaţiei contracte şi facturi cu terţii).
A mai arătat recurenta că, deşi a invocat excepţia de neexecutare a contractului de către creditoare, această apărare nu a fost analizată, cu toate că au fost administrate probatorii în susţinere.
În opinia recurentei, o altă eroare evidentă şi de neînţeles care denotă exercitarea funcţiei cu rea - credinţă sau cu gravă neglijenţă din partea membrilor celor două completuri de judecată, a fost reprezentată de trimiterile şi referirile la dispoziţiile noului C. civ., deşi atât contractul, cât şi procesul-verbal de şedinţă din 25.01.2009 au fost încheiate sub imperiul vechiul C. civ.
Totodată, recurenta a opinat că, în analiza întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, relevanţă prezintă şi conduita magistraţilor de a nu analiza o serie de acte pe care recurenta le-a apreciat ca fiind esenţiale în soluţionarea legală a dosarului nr. x/2011 (înscrisuri enumerate în memoriul de recurs, alături de aspecte legate de maniera în care recurenta a apreciat că astfel de înscrisuri se impunea a fi valorificate).
Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că deşi principalul şi cel mai pertinent, în opinia sa, motiv de recurs l-a constituit neanalizarea facturii x/30.06.2011 de către Curtea de Apel Cluj, asupra unui astfel de aspect Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat în recurs.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele invocate prin memoriul de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate, ci doar argumente prin care se invocă, în fapt, o netemeinicie a hotărârii primei instanţe. În raport de astfel de considerente, faţă de obiectul căii de atac a recursului, intimata a opinat că nu se poate realiza o încadrare a unor astfel de argumente în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar promovarea unei căi de atac în atare condiţii generează incidenţa sancţiunii reglementate de art. 489 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate, argumentând, în esenţă, în sensul unei corecte interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.
În opinia intimatei, susţinerile părţii reclamante nu relevă existenţa unor indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate de recurentă ţin de însăşi esenţa procedurii judiciare şi de competenţa funcţională a magistratului şi nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate.
5. Răspuns la întâmpinare
În raport de apărările formulate de intimată, recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a susţinerilor ce vizează fondul cauzei, pe care le-a apreciat ca neîntemeiate.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (căruia îi sunt, în fapt, subsumate criticile evocate de recurentă), Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluţiei nr. C21-101 din 20.01.2021 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2879/A din 18.09.2020, emisă în dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurenta - reclamantă A. împotriva judecătorilor D. şi E. din cadrul Curţii de Apel Cluj şi F., G. şi H. din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 - filele x ale Vol. II al dosarului instanţei de fond).
Instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.
Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).
Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.
Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.
Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:
"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".
Totodată, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.
Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.
Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă.
Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.
De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa s-a pronunţat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reţine că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează şi interdicţia punerii în discuţie a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, o atare interdicţie avându-şi sursa în normele de drept constituţional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).
Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurentă sentinţei atacate, câtă vreme instanţa de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă).
Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.
Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Înalta Curte observă că recurenta- reclamantă a evocat săvârşirea de către magistraţii judecători D. şi E. din cadrul Curţii de Apel Cluj şi F., G. şi H. din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a faptei pe care o reclamă în ambele modalităţi.
Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.
Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reţine că judecătorii D. şi E. din cadrul Curţii de Apel Cluj au pronunţat decizia civilă nr. 535 din 07.10.2019, în timp ce judecătorii F., G. şi H. din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au pronunţat decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020, cele două hotărâri antereferite fiind, însă, date în al patrulea ciclu procesual al dosarului nr. x/2011
Examinând faptele imputate magistraţilor judecători vizaţi de sesizarea formulată de recurentă din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că aspectul legii aplicabile situaţiei de fapt din dosarul nr. x/2011 a fost tranşat în ciclurile procesuale anterioare pronunţării antereferitelor hotărâri judecătoreşti, de către alţi magistraţi. Totodată, în decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020 reperele normative evocate de instanţa de recurs sunt cele din C. civ. de la 1864, fiind astfel lipsite de suport faptic susţinerile recurentei privind săvârşirea abaterii reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin aplicarea prevederilor C. civ. din 2009 unei situaţii de fapt şi de drept născute sub imperiul vechiul C. civ.
De asemenea, se reţine că prin decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020 s-a exercitat controlul de legalitate asupra manierei în care Curtea de Apel Cluj a identificat norma incidentă în dosarul nr. x/2011, iar verificarea disciplinară nu poate să vizeze modul de aplicare de către magistraţi (în cazul de faţă cei ai Curţii de Apel Cluj) a normelor de drept material sau procesual în cadrul unei hotărâri care nu era definitivă (supusă căilor de atac, în cadrul cărora se pronunţă hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat).
Dintr-o altă perspectivă, nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluţia pronunţată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or prin aspectele privind nelegalitatea soluţiei date în dosarul nr. x/2011, de obligare a recurentei la plata unei creanţe principale şi a unor penalităţi în cuantum de 9.000.000 RON se tinde la o repunere în discuţie a chiar hotărârilor pronunţate. Acestor argumente li se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuţie, în procedura disciplinară, a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.
Totodată, din decizia civilă nr. 1261 din 07.07.2020 Înalta Curte observă şi că aspectul privind excepţia de neexecutare a contractului a fost analizat prin hotărârile pronunţate de magistraţii vizaţi de sesizarea recurentei, motiv pentru care susţinerile acesteia privind săvârşirea abaterii disciplinare prin omisiunea de a analiza o atare chestiune nu au suport faptic.
Se mai reţine, din chiar aspectele evocate de recurentă prin memoriul de recurs, că puterea de lucru judecat ataşată hotărârii penale nr. 7/30.10.2018 a Judecătoriei Filiaşi a fost evocată în dosarul nr. x/2011 din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, mai precis drept prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.
Or, aprecierea materialului probator (atât din perspectiva înscrisurilor arătate în memoriul de recurs, cât şi a efectului pozitiv al lucrului judecat) sau interpretarea ori aplicarea legii la situaţia de fapt reprezintă atribute esenţiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat şi judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluţia pronunţată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecţia judiciară este îndreptăţită să le realizeze (inspecţia judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative).
De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanţă este una corectă, faptele clamate de recurentă neîndeplinind astfel de condiţii.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurentă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.
În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta- reclamantă A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 807 din data de 24 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.