Asupra recursului;
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia recurată
Prin decizia civilă nr. 1827 din 29.092022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 241/CM din 06.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.
Instanţa de revizuire a constat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuentul A. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu consecinţa admiterii cererii de revizuire, anularea deciziei nr. 241 din 06.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării apelului.
Prin memoriul de recurs, recurentul revizuent reia susţinerile din cererea de revizuire şi susţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea fiind admisibilă deoarece hotărârile definitive arătate dezleagă două pricini între aceleaşi două părţi, în aceeaşi calitate şi vizează desfacerea aceluiaşi contract de muncă, nr. x din 08.10.2012.
Învederează că în cauză au fost pronunţate două hotărâri definitive contradictorii. Astfel, o instanţă a decis că notificarea de preaviz era nulă deopotrivă cu decizia de desfacere a contractului de muncă nr. x/13.09.2019 iar cea de-a doua instanţă a statuat că în noua procedură de desfacere a contractului de muncă finalizată cu decizia nr. 4517/16.10.2019, aceeaşi notificare de preaviz a fost legală.
În ceea ce priveşte obiectul cauzelor, arată că deşi sunt două decizii de desfacere a unui contract de muncă, scopul adoptării acestora era desfacerea aceluiaşi contract de muncă. Mai mult, chestiunea litigioasă apreciată de instanţe că încălca autoritatea de lucru judecat era notificarea de preaviz, care era un act prealabil, obligatoriu, ce a stat la baza emiterii ambelor decizii de desfacere a aceluiaşi contract de muncă.
Recurentul consideră că soluţia ce a fost pronunţată de instanţa de revizuire încălcă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 509 pct. 8 din C. proc. civ., cu referire şi la art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. 75 din Codul Muncii.
3. Apărările părţilor
Intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-revizuent la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, intimata susţine că instanţa de revizuire a constatat în mod corect inadmisibilitatea cererii de revizuire motivat de faptul că cele două dosare nu sunt identice, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.
Mai susţine că prin cererea de recurs, recurentul invocă argumente ce privesc fondul cauzei, referitoare la notificarea de preaviz. Or, arată că rolul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este de a supune din nou analizei corectitudinea unei hotărâri definitive, ci verifică dacă a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în cauză.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.
Examinând criticile dezvoltate în susţinerea recursului, în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) şi prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".
Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 din C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".
Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.: "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".
Se reţine că, în cauză, revizuentul a solicitat revizuirea deciziei nr. 241 din 06.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2019 susţinând că aceasta contravine deciziei civile nr. 351 din 22.12.2020 pronunţate de aceiaşi instanţă în dosarul nr. x/2019 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 4418/13.09.2019 şi a actelor premergătoare ale acestei decizii, respectiv notificarea de preaviz nr. 4289 din 07.08.2019.
Înalta Curte, raportat la datele speţei, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerinţa identităţii de obiect prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.
Astfel, se reţine că prin decizia civilă nr. 351 din 22.12.2020 a Curţii de Apel Constanţa a fost anulată decizia de concediere nr. 4418 din 13.09.2019, emisă de intimata B. S.R.L.
În deplin acord cu argumentele instanţei de revizuire, Înalta Curte reţine la rândul său, că prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Constanţa la 29.11.2019, înregistrată sub nr. x/2019, revizuentul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 4517 din 16.10.2019 de încetarea a contractului individual de muncă nr. x din 08.10.2012 emisă de intimata în calitate de angajator, solicitând constatarea nulităţii absolute a acesteia.
Faţă de cele ce preced, rezultă că în cele două litigii nu a existat identitate de obiect. Or, lipsa de identitate raportată fie şi la un singur element dintre cele trei, faţă de care se apreciază autoritatea lucrului judecat, este de natură să atragă inadmisibilitatea revizuirii.
Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.
În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).
Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).
Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).
Înalta Curte observă că, prin cererea de revizuire, revizuentul a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 1449 din 07.07.2020 a Tribunalului Constanţa definitivă prin decizia civilă nr. 351 din 22.12.2020 a Curţii de Apel Constanţa s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 4418 din 13.09.2019 şi a actelor premergătoare ale acestei decizii, respectiv notificarea de preaviz nr. 4289 din 07.08.2019, pentru că aceasta împreună cu decizia de desfacere a contractului de muncă au reprezentat o procedură unitară de desfacere a contractului de muncă. A mai arătat recurentul-revizuent că faptul că prin decizia nr. 241 din 06.06.2022 a Curţii de Apel Constanţa s-a statuat în opinie majoritară asupra legalităţii deciziei de concediere nr. 4517 din 16.10.2019 emisă în baza aceleiaşi notificări de preaviz a condus la concluzia că, în noua procedură de desfacere a aceluiaşi contract de muncă 34 din 08.10.2012, cea de-a doua instanţă a încălcat puterea de lucru judecat a soluţiei cuprinse în sentinţa civilă 1449 din 07.07.2020 a Tribunalului Constanţa definitivă prin decizia civilă nr. 351/22.12.2020 constatând legalitatea notificării de preaviz.
Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de revizuire, referitor la invocarea dispoziţiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, se constată că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei decizii deoarece în cel de al doilea proces în care a fost pronunţată decizia supusă revizuirii nu a fost analizată aceeaşi decizie de concediere.
În acest context, nu se poate susţine că există posibilitatea reverificării dezlegărilor date prin decizia civilă invocată (obiect al judecăţii în cel de-al doilea dosar) şi prin intermediul revizuirii.
De altfel, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
Cu alte cuvinte, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi faptul că intimata B. S.R.L. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.975 RON, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 3.975 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L. Cheltuielile de judecată efectuate în faza procesuală a recursului au fost dovedite prin factura seria x nr. x din 06.06.2023 şi factura fiscală seria x nr. x din 18.05.2021 şi extras de cont aferent acestor facturi .
Înalta Curte constată că recurentul este parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., situaţie faţă de care va fi obligată la plata acestora către intimata B. S.R.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1827 din 29 septembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.
Obligă recurentul la plata sumei de 3.975 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2023.