Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Prin Sentinţa penală nr. 168 din 07 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 a fost respinsă contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva executării Sentinţei penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.
Examinând contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinţei penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, prin raportare la criticile invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 314 din 22 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Conform art. 65 din C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.
Hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, ca urmare a respingerii, ca nefondate, a apelurilor declarate împotriva acesteia de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, şi de inculpatul A.
Împotriva executării Sentinţei penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme (dată în Dosarul nr. x/2018), la data de 3 martie 2020, a formulat contestaţie condamnatul A., invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 5 paragraful 1 lit. a), art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi cu cele ale art. 29 din Legea nr. 78/2000 şi solicitând constatarea existenţei unei împiedicări la executarea acestei hotărâri, cu consecinţa punerii sale în libertate.
În susţinerea contestaţiei, a învederat că detenţia sa este arbitrară şi încalcă dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât, din perspectiva prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, completul care a pronunţat hotărârea de condamnare nu a fost competent să judece cauza sa, chestiunea nelegalei constituiri a instanţei de fond fiind stabilită în mod neechivoc de către Curtea Constituţională. A subliniat, în acest context, că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dacă o condamnare este rezultatul unor proceduri care au dus la o negare flagrantă de dreptate, ce este în mod vădit contrară dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi principiilor stipulate în aceasta, privarea de libertate care rezultă nu ar fi justificată în temeiul dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie. În aceeaşi jurisprudenţă s-a mai statuat că, pentru a fi în prezenţa unei negări flagrante de dreptate, este necesar să existe o încălcare a principiului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie care să fie atât de importantă încât să constituie o anulare sau o distrugere a însăşi esenţei dreptului garantat de articolul respectiv. Contestatorul a considerat, astfel, că o condamnare la pedeapsa închisorii pronunţată în primul grad de jurisdicţie de către un complet de judecată nelegal constituit reprezintă o formă de inechitate care echivalează cu o negare flagrantă de dreptate.
Înalta Curte a reţinut că, aşa cum este în prezent reglementată contestaţia la executare (art. 598 din C. proc. pen.), aceasta se înfăţişează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi drept procesual penal care se referă exclusiv la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestaţia la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a instanţei supreme şi doctrina sunt unanime în a aprecia că în cadrul contestaţiei la executare nu se pot pune în discuţie chestiuni ce antamează fondul cauzei în legătură cu care a fost pronunţată hotărârea judecătorească ce se execută (Decizia nr. 695 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019, Decizia nr. 819 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 11 februarie 2016, paragraful 15; Decizia nr. 155 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 5 martie 2009; Decizia nr. 77 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 23 februarie 2005; Decizia nr. 329 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 mai 2007; deciziile penale nr. 176 din 22 martie 2019, nr. 870 din 21 septembrie 2017, nr. 83 din 20 ianuarie 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicate pe www.x.ro; Decizia penală nr. 4607/1999 publicată în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară 1994 - 2007, George Antoniu, Versavia Brutaru, Ed. a 2-a, Editura Hamangiu, 2008).
Aşadar, contestaţia la executare nu reprezintă o cale de atac ordinară sau extraordinară, ci constituie o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor relative la executarea unei hotărâri definitive, iar instanţa învestită cu rezolvarea unei astfel de cereri este abilitată să verifice doar aspectele expres menţionate în textul de lege, iar nu şi pe cele vizând modul de soluţionare a cauzei (în fond şi/sau căile ordinare de atac), având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, pe această cale nu se poate aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice tranşate definitiv prin hotărârea ce se execută.
În speţă, invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., contestatorul A. a susţinut că există o împiedicare la executarea pedepsei de 4 ani închisoare la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 314 din 22 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători, întrucât hotărârea dată în fond a fost pronunţată de un complet de judecată nelegal constituit, fapt constatat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 10 octombrie 2019, prin care s-a statuat că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 impunea constituirea de completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar această nelegalitate nu a fost înlăturată de către instanţa de control judiciar în faza apelului, deşi avea o asemenea obligaţie având în vedere că încălcarea normelor de procedură referitoare la compunerea completului sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
Procedând la analiza aspectelor invocate de contestator cu privire la presupusa nelegalitate a detenţiei sale ca impediment la executarea pedepsei la care a fost condamnat, Înalta Curte a constatat că, potrivit normelor europene ce recunosc şi protejează dreptul la libertate, acesta nu are un caracter absolut, ci, în anumite situaţii legitime, legale şi obiectiv determinate, poate cunoaşte limitări, care sunt expres prevăzute în cuprinsul art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Un astfel caz este cel reglementat de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, în conformitate cu care privarea de libertate a unei persoane este permisă "dacă este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent".
Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că, pentru a fi legală, detenţia unei persoane trebuie să aibă ca fundament o condamnare (cauzele B. contra Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, Del Río Prada împotriva Spaniei, Hotărârea din 21 octombrie 2013, paragraful 124), ceea ce presupune stabilirea existenţei vinovăţiei/răspunderii persoanei în cauză printr-o hotărâre judecătorească.
În plus, este necesar ca hotărârea de condamnare să fie pronunţată de un tribunal competent, respectiv de un organ stabilit de lege, care, în principiu, trebuie să satisfacă condiţiile cerute de art. 6 din Convenţie, şi anume independenţa faţă de puterea executivă, imparţialitatea faţă de părţi, durata mandatului membrilor săi/inamovibilitatea acestora şi garanţiile unei proceduri judiciare (cauzele De Wilde, Ooms şi Verszp contra Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, paragraful 78, şi Ilaşcu contra Rusiei şi Moldovei, Hotărârea din 08 iulie 2004, paragraful 460).
De asemenea, Curtea a arătat că organul în cauză nu trebuie să deţină doar simple atribuţii consultative, ci şi să aibă puterea de a se pronunţa asupra legalităţii detenţiei şi de a dispune eliberarea, în caz de detenţie ilegală (cauza X. contra Regatului Unit, Hotărârea din 5 noiembrie 1981, paragraful 61; cauza Weeks contra Regatului Unit, Hotărârea din 2 martie 1987, paragraful 61), stabilind, totodată, că o instanţă nu are "competenţă" în cazul în care componenţa sa nu este "prevăzută de lege" (cauza Yefimenko contra Rusiei, Horărârea din 12 februarie 2013, paragrafele 109 - 111).
Deopotrivă, Curtea a statuat şi faptul că orice privare de libertate nu trebuie să fie bazată doar pe una dintre excepţiile prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a) - f) din Convenţie, ci este necesar ca aceasta să fie şi "legală".
Astfel, s-a arătat că, în materie de "legalitate" a unei privări de libertate, inclusiv sub aspectul respectării "căilor legale", Convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi normele de procedură din legislaţia naţională. Acest termen impune în primul rând ca orice arestare sau deţinere să aibă temei legal în dreptul intern (cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Hotărârea din 21 octombrie 2013, paragraful 125).
Toate aceste exigenţe s-a apreciat a fi întrunite în speţă, având în vedere că pedeapsa de 4 ani închisoare în a cărei executare se află contestatorul A. este consecinţa, prevăzută de lege, a condamnării sale pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prin Sentinţa penală nr. 314 din 22 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017, hotărâre care, ulterior, a fost confirmată în calea de atac a apelului de către Completul de 5 Judecători al instanţei supreme.
Astfel, legalitatea şi temeinicia Sentinţei penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017 (sub aspectul existenţei faptei, a vinovăţiei şi a legalităţii pedepsei), au făcut obiectul verificării Completului de 5 Judecători al instanţei supreme care, prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2018, a respins apelul promovat de contestator, moment din care hotărârea de condamnare la pedeapsa de 4 ani închisoare a devenit executorie şi a intrat sub puterea de lucru judecat, iar condamnatul A. a început executarea pedepsei privative de libertate.
În aceste condiţii, nu au putut fi primite aserţiunile contestatorului în sensul că presupusa nelegalitate reprezintă o formă de inechitate care echivalează cu o negare flagrantă de dreptate, având drept consecinţă încălcarea dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de vreme ce acesta a avut posibilitatea şi chiar a atacat cu apel sentinţa penală de condamnare, iar în calea de atac instanţa de control judiciar a examinat criticile invocate de apărare, considerându-le neîntemeiate.
Aşadar, în condiţiile în care pedeapsa privativă de libertate a fost stabilită definitiv, prin parcurgerea ambelor grade de jurisdicţie prevăzute de legea română, detenţia la care este supus contestatorul îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a) teza I din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la existenţa unei condamnări şi a legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi privarea de libertate.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că şi cea de-a doua cerinţă necesară pentru existenţa unei detenţii legale este îndeplinită în cauză, de vreme ce soluţia de condamnare a contestatorului a fost pronunţată de o jurisdicţie independentă şi imparţială care îşi exercită competenţa în conformitate cu norme de procedură prestabilite.
Astfel, în raport cu criteriul calităţii persoanei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa naţională competentă, potrivit dispoziţiilor procesual penale române (art. 40 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.), să judece cauza contestatorului, fiind, totodată, în măsură să garanteze dreptul la un proces echitabil în sens larg, inclusiv în componenta independenţei faţă de executiv şi a imparţialităţii faţă de părţi, asigurând, astfel, respectarea exigenţelor instituite de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, constatând că în speţă sunt respectate toate garanţiile instituite de art. 5 paragraful 1 lit. a) şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, detenţia la care este supus contestatorul nu poate fi considerată ca fiind nelegală, aşa încât, în cauză, s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. privind existenţa unei împiedicări la executarea hotărârii de condamnare.
Totodată, Înalta Curte a reţinut că, deşi contestatorul a susţinut că aspectul de nelegalitate invocat se referă la punerea în executare a sancţiunii penale privative de libertate, în realitate, criticile formulate vizează, pe de o parte, nelegalitatea titlului în baza căruia execută pedeapsa (respectiv a sentinţei penale de condamnare) ce ar decurge din faptul că acesta a fost emis de un complet de judecată a cărui compunere încalcă dispoziţiile imperative ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar, pe de altă parte, faptul că instanţa de control judiciar nu a remediat respectiva nelegalitate în calea de atac.
Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, contestaţia la executare nu reprezintă o cale ordinară sau extraordinară de atac, aspectele invocate de contestator care se circumscriu unor critici vizând nelegalitatea hotărârii ce se execută, dar şi a soluţiei pronunţate în apel (prin care sentinţa de condamnare a rămas definitivă) nu au putut fi examinate în prezentul cadru procesual întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a acestora, fapt ce nu este permis de lege. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care a statuat că, prin intermediul contestaţiei la executare, nu se poate reclama nelegalitatea hotărârilor penale definitive, ci doar nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea lor în executare (Decizia nr. 695 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 20 februarie 2019, paragraful 33).
În plus, Înalta Curte, a reţinut că, aşa cum rezultă din Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători, dar şi din motivele de apel depuse la Dosar nr. x/2018, cu prilejul susţinerii căii ordinare de atac, contestatorul condamnat A., cu toate că era asistat de avocat ales, nu a formulat critici cu privire la hotărârea primei instanţe din perspectiva nelegalei compuneri a completului de judecată care a pronunţat-o, deşi, potrivit susţinerilor apărării, la termenul de dezbateri avea cunoştinţă despre existenţa presupusei nelegalităţi, astfel încât trebuia şi putea să o invoce în calea de atac a apelului.
Omisiunea contestatorului de a invoca un motiv de apel care, în opinia sa, ar fi atras nelegalitatea hotărârii de condamnare în fond, nu poate fi, însă, suplinită pe calea contestaţiei la executare, împiedicarea invocată fiind, în esenţă, o problemă de judecată ce se impunea a fi dezlegată de către instanţa de control judiciar. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat în consideraţiile teoretice din debutul motivării, prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, aceasta putându-se realiza doar prin exerciţiul căii ordinare de atac a apelului.
Înalta Curte a constatat, totodată, că, prin motivele scrise ale contestaţiei la executare, condamnatul A. a invocat, în subsidiar, că Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme în Dosarul nr. x/2018 a fost dată după pronunţarea Deciziei nr. 417 din 03 iulie 2019 de către instanţa de contencios constituţional, dar înainte de publicarea sa în Monitorul Oficial al României, aşa încât efectele acesteia erau incidente în cauză, întrucât dosarul se afla încă în faza de apel.
Referitor la efectele Deciziei nr. 417 din 03 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 10 octombrie 2019, Înalta Curte subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării şi au putere numai pentru viitor, legiuitorul constituţional limitând, astfel, sfera cauzelor ce intră sub incidenţa acestora, în considerarea principiului stabilităţii raporturilor juridice. Aceste prevederi au fost reluate şi în paragrafele 169 şi 171 ale deciziei menţionate, Curtea Constituţională stipulând că efectele hotărârilor sale vizează doar situaţii juridice nedefinitiv consolidate.
Particularizând categoriile de cauze ce vizează asemenea situaţii juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora li se aplică decizia pronunţată, instanţa de contencios constituţional a făcut referire la cauzele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi, la data publicării deciziei, se aflau în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completurilor de 5 Judecători, remediul procesual în această situaţie fiind rejudecarea lor în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003 (paragraful 170).
Or, aşa cum s-a arătat chiar de către contestator, Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, dată în Dosarul nr. x/2018, a fost pronunţată anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 03 iulie 2019 în Monitorul Oficial al României, aşa încât la 10 octombrie 2019 cauza în care a fost trimis în judecată în calitate de inculpat condamnatul A. era în mod definitiv soluţionată.
Astfel, Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă şi situaţiei contestatorului condamnat A. întrucât, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, cauza în care acesta a fost condamnat nu se mai afla în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completului de 5 judecători, hotărârea rămânând definitivă la 7 octombrie 2019, prin pronunţarea Deciziei penale nr. 209 din aceeaşi dată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători.
De altfel, în paragraful 171 al deciziei menţionate, Curtea Constituţională a subliniat că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării deciziei, nu este atinsă.
În consecinţă, constatând că în cauză nu există nicio împiedicare cu privire la executarea Sentinţei penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017, definitivă prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 a Completului de 5 Judecători al instanţei supreme, dată în Dosarul nr. x/2018, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A.
II. Împotriva Sentinţei penale nr. 168 din 07 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 condamnatul A. în termen legal, a formulat contestaţie, criticând-o pentru netemeinicie pentru motivele expuse oral în şedinţa de judecată de la termenul din 6 iulie 2020, dar şi pentru cele menţionate în scris, în memoriul depus la dosar.
Cauza a fost înregistrată la data de 10 iunie 2020 pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi sub nr. x/2020, fixându-se aleatoriu, prim termen de judecată la 6 iulie 2020.
La termenul din data de 6 iulie 2020 nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul în dezbateri.
Susţinerile apărătorului ales al contestatorului condamnat şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al contestatorului au fost, în detaliu, consemnate în cuprinsul părţii introductive a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei contestate, atât prin prisma motivelor invocate de contestator, dar şi din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază contestaţia ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:
Raportând criticile de netemeinicie formulate de contestatorul condamnat în susţinerea contestaţiei formulate, la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători apreciază că argumentele invocate în susţinerea contestaţiei nu sunt de natură să modifice ori să infirme concluzia la care a ajuns, în mod justificat, prima instanţă atunci când a respins, ca nefondată contestaţia la executare.
Astfel, Înalta Curte Completul de 5 Judecători constată că demersul judiciar a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza-II C. proc. pen., contestatorul condamnat apreciind că există o împiedicare cu privire la hotărârea care se execută, urmare publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale.
În argumentarea cazului indicat ca temei de drept al contestaţiei la executare, condamnatul contestator a invocat nelegalitatea detenţiei sale, determinată de adoptarea Deciziei nr. 417/2018 a Curţii Constituţionale, decizie prin care, în soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, instanţa de contencios constituţional a statuat asupra caracterului obligatoriu al înfiinţării completurilor de judecată specializate în materia corupţiei potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000. Contestatorul a susţinut că de vreme ce prin decizia menţionată s-a evidenţiat concluzia nelegalităţii compunerii completelor de judecată care nu au fost specializate în sensul art. 29 din Legea nr. 78/2000, aceasta echivalează cu o condamnare dispusă de o instanţă nelegal constituită, necompetentă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, fapt care atrage nelegalitatea detenţiei în sine.
Prin urmare, a susţinut contestatorul, Sentinţa penală nr. 314 din 22 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin care a fost soluţionată cauza în fond de către un complet nespecializat în judecarea faptelor de corupţie, a devenit nelegală la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial al României, respectiv la data de 10 octombrie 2019, iar această nelegalitate nu a fost înlăturată de către instanţa de control judiciar în faza apelului, deşi avea o asemenea obligaţie având în vedere că încălcarea normelor de procedură referitoare la compunerea completului sunt sancţionate cu nulitatea absolută
Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că detenţia sa este arbitrară şi încalcă dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În examinarea criticilor formulate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, în C. proc. pen., contestaţia la executare a fost reglementată ca un procedeu jurisdicţional prin intermediul căruia să se soluţionează exclusiv incidente, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătoreşti, fără a se putea, însă, modifica soluţia pronunţată, soluţie care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate modifica o hotărâre, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat. Pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, fără a se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea.
Totodată, Înalta Curte arată că, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (Cauza Brumărescu împotriva României).
Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii definitive în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.
Totodată, cazurile în care un condamnat poate formula contestaţie la executare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 598 lit. a) - d) C. proc. pen., respectiv:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza II C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo împiedicare cu privire la hotărârea care se execută.
Înalta Curte reţine că prin împiedicare la executare se înţelege existenţa unei cauze legale care determină imposibilitatea punerii în executare sau a continuării executării unei hotărârii.
De asemenea, instanţa supremă reţine că art. 598 alin. (1) lit. c) teza II C. proc. pen. nu exclude de plano posibilitatea ca o decizie a Curţii Constituţionale să reprezinte un impediment la executare, sub rezerva ca decizia să vizeze o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare care să constituie baza legală a executării sancţiunii.
În examinarea criticilor formulate se constată că, deşi contestatorul A. a susţinut că aspectul de nelegalitate invocat se referă la executarea sancţiunii penale privative de libertate, în realitate, criticile formulate vizează, pe de o parte, pretinsa nelegalitate a titlului în baza căruia execută pedeapsa (respectiv a sentinţei penale de condamnare) ce ar decurge din faptul că acesta a fost emis de un complet de judecată a cărui compunere încalcă dispoziţiile imperative ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar, pe de altă parte, faptul că instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva acestei hotărâri nu a remediat respectiva nelegalitate în calea de atac.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că prin Decizia nr. 417/2019 instanţa de contencios constituţional, învestită cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, a statuat asupra unei chestiuni care are legătură cu soluţionarea în fond a unei cauze aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, respectiv compunerea legală a completului de judecată.
În acord cu dispoziţiile art. 147 din Constituţie, o asemenea decizie nu ar putea avea efecte decât pentru viitor, respectiv asupra cauzelor pendinte aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau a celor viitoare.
De altfel, prin Decizia nr. 417/2019, în paragraful 171, Curtea Constituţională a prevăzut în mod expres că decizia nu produce efecte asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării în Monitorul Oficial:
"... Curtea subliniază că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă."
Legalitatea şi temeinicia Sentinţei penale nr. 314 din 22 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017 (sub aspectul existenţei faptei, a vinovăţiei şi a legalităţii pedepsei), au făcut obiectul verificării Completului de 5 Judecători al instanţei supreme care, prin Decizia penală nr. 209 din 7 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2018, a respins apelul promovat de contestator, moment din care hotărârea de condamnare la pedeapsa de 4 ani închisoare a devenit executorie şi a intrat sub puterea de lucru judecat.
Sentinţa penală nr. 314 din 22 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost aplicată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul a rămas definitivă la data de 7 octombrie 2019, anterior datei de 10 octombrie 2019, a publicării Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri nu a fost afectată şi nu poate fi invocată o nulitate a acesteia în baza celor statuate prin decizia instanţei de contencios constituţional. Totodată, de vreme ce hotărârea în baza căreia a fost pronunţată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul nu este afectată de vreo cauză de nulitate derivată din decizia Curţii Constituţionale nr. 417/2019, nici starea de detenţie pe care o implică executarea pedepsei nu este lovită de vreo nulitate având aceeaşi cauză.
Aşadar, pedeapsa privativă de libertate a fost stabilită definitiv, prin parcurgerea ambelor grade de jurisdicţie prevăzute de legea română, iar detenţia la care este supus contestatorul îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a) teza I din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la existenţa unei condamnări şi a legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi privarea de libertate.
În raport cu precizările de mai sus, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii ce se execută, nu constituie o împiedicare la executare în înţelesul prevederilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., motiv pentru care va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 168 din 07 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020 şi, întrucât acesta se află în culpă procesuală, îl va obliga în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei potrivit 275 alin. (6) din C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 168 din 07 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 iulie 2020.
GGC - ED