Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2019, printre altele a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de contestatorul-condamnat A. în Dosarul nr. x/2019.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., prin prisma cerinţelor legale prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată instanţa supremă a constatat că, în speţă, excepţia a fost ridicată în faţa acestei instanţe de judecată (fiind iniţial învestită cu soluţionarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 11 din 27 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2014, de către o parte din proces (condamnatul A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 428 alin. (1) C. proc. pen.), şi pe care instanţa de contencios constituţional nu le-a declarat anterior neconstituţionale. Însă, se reţine că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.
Astfel, instanţa a reţinut că după expirarea termenului de exercitarea a căii de atac prevăzut de legea în vigoare la data pronunţării hotărârii sau după soluţionarea căii de atac exercitate în acel termen, dreptul de exercitare a respectivei căi de atac s-a epuizat. Nu există dreptul la exercitarea din nou a respectivei căi de atac, dacă legea nouă nu prevede în mod expres această posibilitate, de exemplu, ca în speţa de faţă, atunci când a expirat termenul prevăzut de legea veche, iar prin intrarea în vigoare a unei legi noi nu se prevede un alt interval de declarare a căii de atac.
În consecinţă, în baza unei asemenea prevederi, s-a apreciat că petentul este decăzut din dreptul de exercitare a căii de atac în termenul prevăzut de legea nouă atunci când fie şi-a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de legea anterioară, fie termenul respectiv a expirat fără exercitarea căii de atac.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că, în mod evident, nu poate avea legătură cu fondul cauzei o excepţie de neconstituţionalitate care se referă la repunerea în termenul de exercitarea a căii de atac, dacă se constată că petentul este decăzut din dreptul de a exercita calea de atac.
În acest sens, au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 784 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 202 din 6 martie 2018, prin care Curtea Constituţională a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Având în vedere că instanţa a examinat aptitudinea de a exercita calea de atac, constatând decăderea din drept şi inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, cerea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia vizând termenul de declarare a căii de atac este inadmisibilă. Instanţa soluţionând contestaţia în anulare nu a avut în vedere la pronunţarea soluţiei textul de lege a cărei neconstituţionalitate se invocă.
În prezenta cauză, contestatorul condamnat a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 11 din 27 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2014, invocând cazul prevăzut de dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen., constând în aceea că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii.
Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi a constatat că decizia împotriva căreia s-au formulat prezentele contestaţii în anulare a fost pronunţată la data de 27 ianuarie 2015, dată la care potrivit dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. (în forma în vigoare anterioară modificării apărute prin O.U.G. nr. 18/2016):
"contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere".
Totodată, s-a reţinut că, în conformitate cu art. 13 alin. (1) C. proc. pen.:
"Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii", iar O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016 nu a prevăzut dispoziţii tranzitorii referitoare la termenul de declarare a contestaţiei în anulare.
Din actele dosarului şi din evidenţele ECRIS, a rezultat că decizia penală contestată a fost pronunţată la data de 27 ianuarie 2015, iar contestatorul condamnat a luat cunoştinţă de aceasta fie la data de 17.11.2015 (când i-a fost comunicată apărătorilor aleşi o copie a deciziei),fie la data de 4.12.2015 (când contestatorul a formulat o cerere iniţială de contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2015).
Prin urmare, conform art. 428 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare la acea dată, contestatorul condamnat putea exercita calea extraordinară de atac în termenul prevăzut de lege în acest sens, respectiv în 10 zile de la data când a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere .
Pe cale de consecinţă, din analiza textului a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi a obiectului cauzei, se constată că nu există legătură între soluţionarea ce se va da în cadrul litigiului şi soluţia ce ar putea fi pronunţată de Curtea Constituţională.
II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2020 la data de 8 iulie 2020, sub nr. x/2019/a1.1 fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 5 octombrie 2020.
Concluziile apărătorului recurentului contestator şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 5 octombrie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de contestatorul A.. este nefondat.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine, ca prin cererea formulată la data de 28 octombrie 2019, contestatorul, prin apărător ales, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale apreciind că opţiunea legiuitorului de a reglementa un termen pentru introducerea contestaţiei în anulare, în situaţia cazului prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu este rezonabilă din perspectiva relaţiei existente între interesul general şi cel individual, această condiţionare impunând în sarcina individului o condiţie excesivă pentru exercitarea contestaţiei în anulare şi producând un dezechilibru în defavoare justiţiabilului.
În concret, contestatorul a arătat că, în situaţia în care nelegalitatea compunerii instanţei de judecată a fost constatată ulterior pronunţării hotărârii definitive de condamnare, dreptul persoanei condamnate de a formula contestaţie în anulare apare ca fiind formal, aceasta aflându-se în situaţia discriminatorie de a nu-şi putea exercită în mod efectiv calea de atac prevăzută de lege.
În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 53 (restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi), art. 124 (înfăptuirea justiţiei) cât şi dispoziţiile art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.
Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, se constată că acestea sunt îndeplinite: excepţia a fost invocată de contestator în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţiei penale având ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 11 din data de 27 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2014 de către o persoană având calitatea de contestator (A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. (ce reglementează termenul de introducere a contestaţiei în anulare şi respectiv cazul de contestaţie în anulare "când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate"), texte în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale.
În privinţa ultimei condiţii de admisibilitate, se reţine că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia criticată pentru neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.
În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este prevederea în lege a posibilităţii ca termenul de 30 de zile, de declarare a contestaţiei în anulare să înceapă să curgă de la data la care decizia de apel, comunicată părţii, cuprinde toate informaţiile necesare pentru ca partea să poată aprecia legalitatea hotărârii din perspectiva condiţiilor de exercitare a căilor extraordinare de atac, contestatorul urmărind o intervenţie de natură legislativă asupra textului supus analizei.
Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, se reţine că instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.
Nu în ultimul rând se reţine că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 206/2019 publicată în Monitorul Oficial al României în vigoare de la 04 iulie 2019 prilej cu care a statuat:" 18. (...) stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).
19. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a contestaţiei în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a) şi c) - h) din C. proc. pen., reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac drept modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală.
20. Totodată, Curtea constată că formularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare - cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat doar în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură în apel şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426 - 432 din C. proc. pen.. Aşadar, Curtea reţine că instituirea unui termen pentru formularea contestaţiei în anulare este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive (în acest sens, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 25).
Totodată, se reţine că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 Curtea Constituţională a statuat că ... stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".
(...) Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.
Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii."
Ca atare, faţă de argumentaţia ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale astfel că va respinge ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 octombrie 2020.
GGC - ED