Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2023
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 18.01.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că reclamantul este proprietarul exclusiv al bunurilor imobile terenuri menţionate în cuprinsul cererii, fiind dobândite în regim de bunuri proprii prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.11.2013 de către BNP Consensus.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35, art. 192 şi urm. C. proc. civ., art. 340 lit. g), art. 351 C. civ.
Prin sentinţa nr. 7181/16.06.2021, Judecătoria Constanţa, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa
Prin sentinţa nr. 1604/12.05.2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins acţiunea, ca nefondată; a obligat reclamantul la plata, către pârâtă, a sumei de 8925 RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 2/C/11.01.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat apelantul la plata, către intimată, a sumei de 4000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocat în cuantum redus.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 339, art. 340 alin. (1) lit. c) şi g), art. 345 alin. (2) C. civ.
În motivarea recursului, a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că recurentul trebuia să facă dovada unei opoziţii a intimatei la încheierea împrumutului şi că creditorul cunoştea această opoziţie, în considerarea prevederilor art. 249 C. proc. civ., pentru ca terenurile litigioase să fie considerate bunuri personale.
În situaţia datoriilor, prezumţia care funcţionează este cea a caracterului personal, iar nu aceea a comunităţii. Aşadar, cel interesat în a invoca o datorie contractată de unul dintre soţi, caracterul ei comun, trebuie să facă dovada că se regăseşte în vreuna din ipotezele prevăzute de lege. În cauză intimata nu a dovedit faptul că banii împrumutaţi reprezintă o datorie comună a soţilor, bani cu care s-a achitat preţul imobilului litigios de către recurent. Datoria a fost personală şi intimata nu a dovedit contrariul, deşi acesteia îi incumba obligaţia, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Pe de altă parte, ar fi fost practic imposibil de dovedit, întrucât obligaţia de restituire a împrumutului, adică datoria, nu s-a născut în ipotezele enumerate de art. 351 din C. civ., iar acest aspect nu o elibera pe intimată de sarcina probei. În plus, intimata a arătat că nu îi poate fi opus contractul de împrumut întrucât nu l-a semnat, deci este evidentă poziţia de negare a caracterului comun al datoriei în discuţie. Este la fel de clar şi faptul că intimata fie s-ar fi opus la contractarea împrumutului ca datorie comună şi achiziţionarea imobilelor litigioase ca bunuri comune, fie ar fi fost de acord ca împrumutul să fie personal şi terenurile să fie bunuri personale ale recurentului, întrucât nu o priveau sub nicio formă, nu avea niciun aport şi în consecinţă niciun avantaj sau dezavantaj financiar sau de orice altă natură.
Prin interpretarea prevederilor legale acordată de instanţa de apel s-a produs prejudicierea recurentului şi îmbogăţirea fără temei a intimatei. Intimata nu are niciun aport obiectiv şi subiectiv în achiziţia imobilului. Este injust să se considere că a dobândit proprietatea acestuia prin simplul fapt al căsătoriei încheiate cu recurentul.
Pe de o parte prezumţia datoriei comune nu a fost înlăturată, iar pe de altă parte prezumţia comunităţii de bunuri este răsturnată de toate elementele subiective şi obiective ce constituie achiziţia imobilului, respectiv decizia de achiziţie, încheierea contractului, părţile între care s-a încheiat, preţul achitat şi sursa banilor - împrumutul, care nu doar că a făcut posibilă tranzacţia, banii chiar au fost împrumutaţi special în acest sens şi maniera în care au fost restituiţi (după 4 ani de la divorţ), situaţia garanţiilor şi sarcinilor existente asupra imobilului la achiziţie, constituite, modificate şi stinse tot în contextul profesional al recurentului. Învederează că suma împrumutată a avut o valoare semnificativă, depăşind veniturile obişnuite ale recurentului şi ale intimatei pe timpul căsătoriei, care nu permiteau achiziţionarea unor astfel de imobile. În acest caz, se prezumă că preţul a fost achitat, în măsura corespunzătoare, din sume de bani reprezentând bunuri proprii recurentului, adică din banii proprii care au fost împrumutaţi şi restituiţi exclusiv de către acesta.
Or, nu suntem în situaţia unei construcţii juridice fără suport în legislaţie aşa cum reţine instanţa de apel, ci în situaţia extrapolării unui raţionament logic şi just chiar al legiuitorului, precum cel aplicat în cazul subrogaţiei unui bun personal cu banii obţinuţi din vânzarea acestuia, aplicat şi în cazul subrogaţiei unei sume de bani ce constituie o datorie personală cu un bun personal. Scopul legiuitorului este clar de a proteja şi patrimoniul propriu al fiecărui soţ, căci numai în acest mod se poate realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei şi cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independenţe patrimoniale. Această interpretare a textelor legale şi a situaţiei de fapt prezintă relevanţă juridică şi îşi găseşte temeiul în toate normele invocate.
Cu privire la cel de-al doilea argument reţinut de instanţa de apel, în sensul că pentru a dobândi bunuri proprii în timpul căsătoriei, este necesar de acordul celuilalt soţ, acesta rezultă indubitabil din interpretarea şi aplicarea greşită a articolului 345 alin. (2) din C. civ.. Dacă am valida un asemenea raţionament, în sensul că pentru a dobândi bunuri proprii în timpul căsătoriei este necesar consimţământul celuilalt soţ, ar însemna că celălalt soţ trebuie să fie de acord inclusiv cu acceptarea unei moşteniri, de exemplu, sau în cazul achiziţionării unor bunuri pentru exercitarea profesiei etc. Mai mult, acesta s-ar putea opune într-o manieră abuzivă la achiziţionarea, de către celălalt soţ, a unor bunuri personale.
Elementul care contează este provenienţa banilor sau a bunurilor care substituie banii cu care se plăteşte o achiziţie a unui bun pe care un soţ îl doreşte ca bun personal. În speţă, este clar că terenurile au fost achiziţionate din bani care nu se confundă cu bugetul comun al familiei, ci reprezintă bani primiţi exclusiv de un soţ şi care au fost împrumutaţi de acesta cu un scop clar, acela de a achiziţiona terenurile, având în vedere contextul profesional. Un bun este calificat ca fiind comun sau personal prin lege, în raport de tot contextul achiziţiei, de la cine, când, în ce scop se achiziţionează ş.a., şi acest aspect nu depinde de poziţionarea celuilalt soţ de acceptare sau refuzare faţă de achiziţia în sine.
Prezumţia relativă a comunităţii de bunuri nu poate fi aplicată în abstract, respectiv fără a se ţine cont de tot contextul în unitatea sa. În mod evident intimata a fost total străină de achiziţionarea terenurilor litigioase, aceasta nefiind interesată de activitatea recurentului în exercitarea funcţiei sale şi neavând vreo pretenţie în acest sens, până la momentul în care şi-a dat seama că poate profita de conjunctură şi se poate îmbogăţi fără să aibă vreun merit sau drept în acest sens. În atare situaţie, o opoziţie expresă a acesteia la achiziţionarea terenurilor ar fi fost vădit lipsită de sens juridic întrucât intenţia de achiziţionare a imobilelor nu şi-a avut rădăcinile în căsnicia părţilor şi patrimoniul comun al soţilor. Pentru acelaşi raţionament, este greşită interpretarea instanţei de apel în sensul că creditorul trebuia să cunoască o atare opoziţie, pentru ca bunurile să intre în patrimoniul personal al recurentului.
Bunurile imobile terenuri nu au fost cumpărate de recurent cu intenţia de a spori patrimoniul comun al soţilor, adică bunurile comune, iar acest aspect are o relevantă semnificativă, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Patrimoniul comun al soţilor nu ar fi permis o astfel de achiziţie, aspect cunoscut de ambii soţi. Astfel, o achiziţie de genul în patrimoniul comun, din bani comuni, nici nu ar fi putut face subiectul unei discuţii sau intenţii a soţilor, cu atât mai puţin nu s-ar fi putut concretiza într-o astfel de tranzacţie. Din nou, şi din acest punct de vedere, un eventual refuz sau o eventuală opoziţie, cunoscută inclusiv de către creditor, ar fi fost irelevantă din punct de vedere juridic pentru a se concluziona natura de bunuri comune.
Referitor la al treilea argument reţinut de instanţa de apel, în mod nelegal şi netemeinic s-a interpretat că recurentul nu a dovedit că împrumutul contractat s-a încheiat în contextul profesional personal, respectiv că a împrumutat banii pentru a achiziţiona bunuri necesare exercitării profesiei, în condiţiile în care profesia este aceea de director de vânzări, iar bunurile imobile achiziţionate sunt imobile terenuri şi nu alte bunuri pe care un director de vânzări al unei companii care se ocupă de comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, gazoşi şi a produselor derivate, le-ar putea folosi în procesul de facilitare a vânzărilor.
Achiziţia terenurilor litigioase are legătură cu funcţia recurentului de director de achiziţii la o firmă care se ocupă cu comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, gazoşi şi a produselor derivate, având în vedere faptul că prin tranzacţiile încheiate s-au eliberat de sarcini aceste terenuri, iar aceste sarcini erau constituite asupra terenurilor în considerarea Contractului de vânzare-cumpărare de produse petroliere încheiate de vânzătoarea societatea angajatoare şi cumpărătoarea societatea C.. D. (cu reprezentant al administratorului persoana juridică la acea vreme E. - împrumutătorul) şi la care recurentul a deţinut calitatea de director de vânzări, profil activitate vânzare printre altele şi de produse petroliere, a deţinut calitatea de creditor ipotecar asupra imobilului litigios - terenuri imobile, debitor fiind societatea C. S.R.L. şi garant ipotecar societatea F. S.A., având în vedere raporturile comerciale desfăşurate între părţi - Contractul de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. x/11.04.2011 încheiat între D. vânzător şi C. cumpărător.
Aşadar, în considerarea calităţii recurentului şi a raporturilor juridice dintre societăţile menţionate mai sus, s-a încheiat un acord privind sarcinile existente pe imobilul litigios, prin care D. a fost de acord cu radierea ipotecilor, recurentul dobândind calitatea de fidejusor. Cu alte cuvinte, pentru degrevarea imobilului de sarcini, recurentul şi-a asumat individual şi exclusiv, garantarea unor creanţe, intimata nu a suportat niciun astfel de angajament şi nu a contribuit sub nicio formă la toată această situaţie care a definit parcursul imobilului în patrimoniul recurentului.
Toate aceste elemente contribuie la clarificarea situaţiei de bun propriu al recurentului a terenurilor litigioase şi atestă nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi dispunerea în consecinţă, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât recurentul nu circumscrie aspecte de nelegalitate motivului de recurs invocat.
În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Arată că au fost invocate, neprocedural, fără modificarea acţiunii introductive, două temeiuri de drept, respectiv art. 340 lit. c) şi art. 340 lit. g), ambele fără aplicabilitate în speţă.
Referitor la lipsa de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 340 lit. c)- respectiv bun destinat exercitării profesiei reclamantului, arată că bunurile de uz profesional sunt cele destinate exercitării efective a profesiunii unuia sau celuilalt dintre soţi, cum ar fi: instrumentele de lucru ale unei meserii, maşina de cusut sau ţesut, vioara unui muzician, biblioteca de specialitate a unui om de ştiinţă, atelierele de pictură, de sculptură etc. La dosarul cauzei, a fost depus un contract de muncă, din care rezultă că reclamantul avea calitatea de director de vânzări, într-o companie, care nu are nici o legătură cu aceste imobile. Mai mult, funcţia de director de vânzări, nu poate implica printre atribuţii să contracteze împrumuturi şi să achiziţioneze imobile.
Probatoriul administrat, nu face dovada utilizării acestor terenuri în scop profesional. De altfel, nici nu există această posibilitate, de a dovedi că o investiţiei în terenuri situate în zona rezidenţială, pot deservi exercitării profesiei unui director de vânzări la o companie având ca obiect de activitate comercializarea energiei electrice.
Referitor la lipsa de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 340 lit. g) - bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora, arată că recurentul nu a dovedit că bunurile provin din vânzarea unui bun propriu.
Recurentul a arătat că preţul a fost plătit din contractarea unui împrumut în timpul căsătoriei, nu prin vânzarea unui bun propriu. Dacă dispoziţia art. 340 lit. g) ar fi aplicabilă, în cazul contractării de bunuri în timpul căsătoriei prin contractarea de împrumuturi, ar însemna că toate bunurile dobândite prin împrumuturi bancare, ar fi bunuri proprii ale soţului care a contractat împrumutul. Or, cel mult, ar putea să determine o cotă de contribuţie diferită, un drept de creanţă şi în nici un caz achiziţia ca bun propriu.
Textul de lege este imperativ şi interpretarea lui nu poate fi extinsă (în această categorie: preţul vânzării unui bun propriu; bunul dobândit în schimbul altui bun propriu; sulta obţinută în urma schimbului unui bun propriu; bunul cumpărat cu preţul obţinut din vânzarea unui bun propriu).
Atât timp cât nu a fost făcută proba, provenienţei sumei de bani din vânzarea unui bun propriu, acest text legal, nu are aplicabilitate.
Modalitatea de dobândire ca şi bun propriu invocată de către recurent, nu exista în dispoziţiile legale.
Căsătoria a fost încheiată sub vechea reglementare, respectiv sub regimul comunităţii de bunuri.
În lipsa unei convenţii matrimoniale încheiate între soţi prin care aceştia să opteze pentru un alt regim, se va aplica regimul juridic al comunităţii de bunuri (art. 18 alin. (2) din Codul Familiei). Articolul 21 şi urm. din Codul Familiei reglementează regimul juridic al comunităţii de bunuri.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale celor doi soţi (fac parte din comunitatea de bunuri), indiferent de care dintre soţi au fost dobândite.
Comunitatea de bunuri nu include: bunurile dobândite înainte de căsătorie (nu este cazul în speţă) sau bunurile dobândite prin moştenire sau donaţie în timpul căsătoriei (nu este cazul în speţă).
Nici în noua reglementare, în absenţa unei convenţii matrimoniale, care să prevadă contrariul, nu există categorii de bunuri (exceptând bunurile dinaintea căsătoriei sau cele moştenite) care să poată fi dobândite ca şi bun propriu.
De altfel, dacă sursa banilor ar fi fost una proprie, acest lucru trebuia şi putea fi menţionat în contractul de vânzare cumpărare, în care, dimpotrivă, reclamantul a declarat că bunul intră în comunitatea de bunuri.
Din extrasele de carte funciară, rezulta calitatea intimatei de coproprietar asupra bunurilor.
În ce priveşte contractul de împrumut, arată că acesta este unul sub semnătură privată, încheiat de părti pro causa. Nu există încheiere de dată certă sau încheiere de autentificare şi nici dovada transferurilor de bani între cele două părţi. Mai mult, nu există nici o dovadă a plăţii acestei sume de către aşa zisul creditor către reclamant. Există doar o plată făcută de reclamant către împrumutător, evident pro causa, înainte de introducerea prezentei cauze pe rolul instanţelor de judecată.
Presupunând că este o operaţiune reală, naşte în sarcina debitorilor o obligaţie de restituire, fără legătură cu bunurile achiziţionate.
Astfel, în prezent, valoarea bunurilor este, conform grilei notariale, în cuantum de 264.000 euro. Prin urmare, aşa zisul debit este cu mult sub valoarea imobilelor.
Totodată, contractarea unui împrumut în timpul căsătoriei, fără acordul părţilor, împrumut de care intimata a aflat cu ocazia acestui litigiu, nu poate fi opus acesteia, atât timp cât nu a consimţit la încheierea lui, nu are calitatea de creditor.
Creditorul, se putea îndestula atât în perioada căsătoriei cât şi după, din alte bunuri aflate în patrimoniul debitorului său, creanţa nefiind legată de existenţa bunurilor în patrimoniul reclamantului.
Recurentul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nulitate, înlăturarea apărărilor formulate de către intimată şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul formulat în raport criticile susţinute şi de normele legale incidente, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează:
În cauza dedusă judecăţii, instanţele au avut a statua asupra regimului juridic al celor 29 loturi de teren achiziţionate de reclamant în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.04.2016 în timpul căsătoriei sale cu pârâta - căsătorie care, fiind încheiată la 26.03.2011, se află sub regimul comunităţii legale în virtutea dispoziţiilor tranzitorii ale art. 27 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - după cum acestea aparţin masei bunurilor comune (ale soţilor) ori categoriei bunurilor proprii, reclamantul invocând acest din urmă regim juridic cu trimitere la dispoziţiile art. 340 lit. c) şi g) din C. civ.
Este legală soluţia instanţelor de fond care, în privinţa imobilelor supuse verificării jurisdicţionale, au reţinut că acestea se află sub regimul comunităţii legale, în privinţa lor acţionând prezumţia legală de comunitate care nu a fost răsturnată prin tezele susţinute de reclamant şi probele administrate de acesta, chiar dacă actul de dobândire s-a încheiat numai de unul dintre soţi (reclamantul) şi preţul a fost achitat cu banii proveniţi dintr-un împrumut contractat doar de acesta, însă în timpul căsătoriei.
În esenţă, teza împrumutului contractat doar de către reclamant fără înştiinţarea şi acordul pârâtei (potrivit motivelor din cererea de chemare în judecată), constatat prin înscrisul sub semnătură privată datat 14.11.2013, care ar fi generat o datorie personală a acestuia (şi nu una comună a soţilor) a fost invocată în justificarea calităţii de bunuri proprii a imobilelor terenuri cu trimitere la norma art. 340 lit. g) din C. civ.
Or, aşa cum corect s-a reţinut încă din faţa primei instanţe, pentru a se invoca regimul de bun propriu în temeiul dispoziţiilor art. 340 lit. g) din C. civ. (cazul de subrogaţie reală cu titlu universal) reclamantul ar fi trebuit să invoce şi să facă dovada că suma de 267.012 RON, achitată cu titlu de preţ al terenurilor, provine nu dintr-un împrumut, ci din valorificarea unui bun propriu, ceea ce acesta nici măcar nu a susţinut.
Teza datoriei persoanele generate de încheierea singur, doar de către reclamant, a unui contract de împrumut constituie o cauză distinctă şi autonomă în baza căreia acesta pretinde reţinerea regimului de bunuri proprii a terenurilor, pe care în mod confuz o asociază normei legale mai sus menţionate (potrivit susţinerilor proprii din memoriul de recurs, prin extrapolarea "unui raţionament logic şi just chiar al legiuitorului, ca cel aplicat în cazul subrogaţiei unui bun cu banii obţinuţi din vânzarea acestuia, aplicat şi în cazul subrogaţiei unei sume de bani ce constituie o datorie personală, cu un bun personal") deoarece, în mod evident, ipoteza acesteia - bunurile, sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu - nu se regăseşte în cauză şi nu are legătură cu situaţia de fapt a litigiului prezentată de parte. Or, o aplicare prin extrapolarea raţionamentului legiuitorului unei situaţii analoage celei reglementate printr-o normă de excepţie, după cum pretinde recurentul, nu e permisă, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Însă, după cum corect a reţinut instanţa de apel, nici teza datoriei personale nu justifică reţinerea regimului juridic de bunuri proprii în privinţa imobilelor terenuri şi aceasta tocmai întrucât un atare caracter nu a putut fi reţinut în privinţa datoriei generate prin încheierea contractului de împrumut din 14.11.2013.
Aşa cum susţine recurentul, spre deosebire de bunurile soţilor - guvernate de regula potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar cele expres şi limitativ prevăzute de lege - în materia datoriilor regula care permite calificarea acestora e inversă, datoriile soţilor sunt prezumate a fi personale, iar comune sunt numai datoriile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Una dintre datoriile expres şi limitativ prevăzute de lege ca fiind comună este cea evocată în cuprinsul art. 351 lit. a) din C. civ., respectiv obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, normă legală deplin incidentă şi în cazul contractului de împrumut datat 14.11.2013 (pe care însă recurentul o exclude nejustificat, deşi chiar ea dă regimul datoriei supuse analizei) despre care se afirmă că a procurat resursele materiale de achiziţionare a bunurilor imobile care, dobândite fiind în timpul căsătoriei soţilor, intră sub regimul comunităţii legale ca bunuri comune cât timp nu s-a demonstrat că fac parte din categoria de excepţie şi limitativ prevăzută a bunurilor proprii, corespunzătoare ipotezelor descrise în cuprinsul art. 340 C. civ.
Caracterul de datorie comună a celei izvorâte prin contractarea împrumutului utilizat în achiziţionarea bunurilor în litigiu decurge din dispoziţia legii - art. 351 lit. a) C. civ. - iar acest regim există ca atare indiferent că împrumutul a fost convenit doar de unul din soţi, chiar fără ştirea sau acordul celuilalt, de valoarea împrumutului ori de faptul restituirii sale doar de către unul dintre soţi, eventual (şi) după divorţul acestora.
- Este îndreptăţită critica recurentului ce vizează considerentul instanţei de apel potrivit căruia, pentru dovedirea caracterului personal al datoriei izvorâte din încheierea contractului de împrumut, calea era dovedirea opoziţiei intimatei la realizarea împrumutului şi a cunoaşterii acesteia de către creditor.
Regimul comunităţii legale este - aşa cum o spune şi titulatura sa - în primul rând, unul legal, astfel că, atât bunurile dobândite, cât şi datoriile realizate de soţi în timpul căsătoriei aflate sub acest regim devin comune sau proprii după situaţia lor legală concretă (circumstanţele factuale calificate juridic conform ipotezelor descrise de lege pentru categoria de bunuri comune/bunuri proprii sau de datorii proprii/datorii comune) şi nu prin simpla manifestare de voinţă a soţilor de a le dobândi sau contracta ca bunuri/datorii comune sau proprii.
Consecinţa legală a acestui regim juridic este aceea că bunurile achiziţionate de reclamant în circumstanţele de fapt stabilite în faţa instanţelor de fond nu pot fi considerate proprii, în pofida convingerii acestuia că intimata nu a avut niciun aport obiectiv şi subiectiv la realizarea achiziţiei şi că toate elementele care au concurat la realizarea tranzacţiei îi aparţin (decizia de achiziţie, încheierea contractului, părţile acestuia, preţul achitat, sursa banilor din împrumutul realizat în acest scop, maniera restituirii, situaţia garanţiilor şi sarcinilor existente).
În egală măsură, nici poziţionarea intimatei faţă de realizarea împrumutului, printr-o eventuală opoziţie faţă de realizarea acestuia, cunoscută sau nu de creditor, nu califica datoria astfel născută ca fiind comună sau proprie unuia dintre soţi cât timp elementele situaţiei de fapt au relevat că sumele împrumutate au fost alocate achiziţiei de bunuri care, în raport cu dispoziţiile art. 339 şi 340 din C. civ., nu pot fi altfel calificate decât ca bunuri comune, fapt ce atrage incidenţa prevederilor art. 351 lit. a) în privinţa datoriei născute în conexiune cu achiziţia acestor bunuri, independent de faptul că reclamantul sau pârâta ar fi dorit sau nu ca aceasta (datoria) să aibă un alt regim juridic.
Considerentul criticat, utilizat în motivarea deciziei din apel, deşi greşit, nu schimbă cu nimic situaţia litigiului (soluţia adoptată fiind una corectă, al cărei suport e dat de celelalte considerente), fiind nerelevant şi indiferent în economia cauzei întrucât se bazează pe o ficţiune, pe o variantă ipotetică propusă de instanţă, dar neregăsită în realitatea obiectivă a cauzei.
Este corectă însă observaţia instanţelor de fond, anume că pentru a-şi susţine teza categoriei de bunuri proprii în privinţa bunurilor litigioase, reclamantul apelează la o construcţie juridică fără suport în legislaţie întrucât, aşa cum se înţelege din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată şi a memoriului de recurs, ceea ce se doreşte este validarea voinţei sale manifestată încă de la data dobândirii bunurilor, de a le achiziţiona ca bunuri proprii şi nu cu intenţia de a spori patrimoniul comun al soţilor, aşa cum o afirmă expres. Deşi consideră că voinţa sa, în conţinutul mai sus arătat şi care a stat la baza achiziţionării bunurilor, are o relevanţă semnificativă în determinarea regimului juridic al acestora (ca fiind bunuri proprii), recurentul greşeşte tocmai prin aceea că ignoră regimul legal al bunurilor sub care s-a desfăşurat căsătoria sa cu pârâta, caracterizat prin aceea că - aşa cum s-a reţinut anterior - legea, iar nu voinţa părţilor, dă calificarea bunurilor şi datoriilor ca fiind, după caz, proprii ori comune, în timp ce manifestarea de voinţă a soţilor poate să influenţeze acest regim doar în măsura în care se transpune în ipotezele legale descrise de lege pentru cele două categorii ale patrimoniului familiei, bunuri şi datorii.
- În mod nefondat este criticat considerentul instanţei de apel, sprijinit pe interpretarea per a contrario a art. 345 alin. (2) C. civ., potrivit căruia pentru dobândirea de bunuri proprii în timpul căsătoriei, ar fi necesar acordul şi al celuilalt soţ, întrucât recurentul scapă din vedere atunci când formulează critica şi când deduce concluzia sa (în sensul că s-ar ajunge în situaţia absurdă că ar trebui ca un soţ să-şi dea acordul la acceptarea moştenirii celuilalt soţ sau pentru achiziţia de bunuri necesare exercitării profesiei acestuia), că instanţa are în vedere o ipoteză specifică, anume a achiziţiei de bunuri proprii de o valoare însemnată din fonduri/bunuri comune ale soţilor (art. 341 C. civ.), în timpul căsătoriei. Or, exemplele pe care recurentul le foloseşte spre a combate afirmaţia instanţei - care consideră în mod pertinent că, într-o astfel de ipoteză, nu se menţine mandatul tacit acceptat legal ca existând între soţi atunci când e vorba de achiziţionarea de bunuri comune - nu se verifică şi nu demontează argumentul folosit.
- În sfârşit, în mod corect instanţa de apel a înlăturat şi teza calităţii de bunuri proprii a imobilelor litigioase susţinută de reclamant cu trimitere la dispoziţiile art. 340 lit. c) din C. civ. şi explicată la nivel factual prin contextul profesional în care a acţionat acesta, luând un împrumut de la acţionarul societăţii al cărei angajat era (pe un post de director de achiziţii la o societate ce se ocupă cu comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, gazoşi şi al produselor derivate) pentru a plăti preţul imobilelor şi a elibera terenurile de sarcinile care le grevau.
Potrivit art. 340 lit. c) din C. civ., nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.
Aşadar, astfel de bunuri sunt proprii în considerarea destinaţiei, a afectării lor exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, apartenenţa bunurilor în litigiu la această categorie neputând fi justificată ori demonstrată prin ceea ce recurentul a descris a constitui "contextul profesional" în care s-a aflat atunci când a achiziţionat terenurile, context care, departe de a corespunde categoriei juridice avute în vedere de legiuitor, corespunde mai degrabă unei relaţii de afaceri şi interese care însă nu poate da calificarea de bunuri proprii imobilelor astfel achiziţionate.
Este, deci, corectă observaţia instanţei de apel potrivit căreia contextul profesional în care reclamantul a intrat în posesia unei sume de bani şi a achiziţionat bunurile imobile litigioase nu are corespondent în lege, deoarece acesta nu are nicio legătură cu categoria juridică descrisă în cuprinsul art. 340 lit. c) din C. civ. şi care se referă - precum s-a arătat -la bunuri destinate, afectate ori care servesc în mod direct unei îndeletniciri cu titlu profesional. Or, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, profesia reclamantului nu are legătură cu bunurile achiziţionate ori cu categoria acestora (loturi de teren intravilan dintr-un ansamblu rezidenţial), iar relaţiile de afaceri existente între societăţile vânzătoare a terenurilor, cea titulară a garanţiilor care este şi angajator al reclamantului, având ca acţionar pe cel ce a oferit suma de bani împrumut nu corespund nici categoriei juridice a bunurilor proprii prevăzută de art. 340 lit. c) din C. civ. şi nici unei alte categorii dintre cele prevăzute în acelaşi text de lege.
Este, prin urmare, conformă legii concluzia instanţei de apel în sensul apartenenţei bunurilor în litigiu categoriei bunurilor comune, regim legal care nu este influenţat ori determinat, contrar susţinerilor recurentului, de intenţia cu care el ar fi achiziţionat imobilele (de a deveni bunurile sale proprii), de costul ridicat al tranzacţiei care depăşea patrimoniul comun al familiei ori de restituirea împrumutului la patru ani de la intervenirea divorţului doar de către acesta (împrejurare care, eventual, îndreptăţeşte pretinderea de către soţ a unei contribuţii mai mari la dobândirea bunurilor comune, dar care nu e de natură să califice retroactiv bunul dobândit sub regimul comunităţii legale ca fiind unul propriu).
În considerarea acestor motive, apreciind ca nefondat recursul formulat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă iar în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurent să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 5950 RON, constând în onorariu de avocat pentru plata căruia au fost depuse la dosar dovezi la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2/C din 11 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 5950 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte B..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.