Omisiunea indicării, în dispozitivul hotărârii, a instanţei la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. Aplicarea sancţiunii nulităţii pentru înregistrarea apelului la instanţa de control judiciar. Nelegalitate
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul
Index alfabetic: cerere de apel
- nulitate
- conţinutul hotărârii judecătoreşti
- dreptul de acces la instanţă
C.proc.civ., art. 425 alin. (3), art. 471 alin. (1)
Sancţiunea nulităţii prevăzută de dispoziţiile art. 471 alin. (1) C.proc.civ. este operantă numai în situaţia în care instanţa a cărei hotărâre este apelată se conformează obligaţiei legale prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (3) teza finală din acelaşi cod şi indică corect instanţa la care se depune calea de atac.
În caz contrar, aplicarea sancţiunii nu ar respecta exigenţele constituţionale în materia accesului liber la justiţie, astfel cum acestea au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Prin urmare, în condițiile în care în dispozitivul hotărârii, prima instanţa s-a limitat a menţiona doar calea de atac ce poate fi formulată, fără a indica şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, deşi dispoziţiile art. 425 alin. (3) teza finală C.proc.civ. instituie obligaţia informării părţilor asupra instanţei la care se depune calea de atac, sancţiunea nulităţii apelului, ca urmare a nedepunerii căii de atac la instanţa a cărei hotărâre se atacă, nu poate fi aplicată.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1984 din 7 noiembrie 2023
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecății:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă, la data de 17.02.2020, reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, a solicitat în principal obligarea pârâtei la plata sumei de 137.266,50 lei, inclusiv TVA reprezentând triplul remunerațiilor, drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitățile administrate: restaurant X, situat în București, în perioada ianuarie 2019-ianuarie 2020, terasa restaurantului, în perioada mai 2019-octombrie 2019, precum și în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta restaurantului; restaurant Y, situat in București, în perioada ianuarie 2017-ianuarie 2020, terasa restaurantului, în perioada mai 2017-octombrie 2017, mai 2018-octombrie 2018, mai 2019-octombrie 2019, precum și în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta restaurantului, suma datorată pentru comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale, fără autorizație licență neexclusivă; în subsidiar s-a solicitat plata remunerațiilor legal datorate pentru perioada menționată, incluzând penalități și TVA, cu cheltuieli de judecată.
I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:
Prin sentința civilă nr. 836 din data de 08.06.2021 Tribunalul București Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanta UCMR-ADA în contradictoriu cu pârâta A. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 110.557 lei reprezentând triplul remunerațiilor legal datorate, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale, fără a deține autorizație licență neexclusiva, în restaurantul X, în perioada ianuarie 2019-ianuarie 2020, terasa restaurantului X, în perioada mai 2019-octombrie 2019, în cadrul evenimentelor ocazionale în incinta restaurantului X în perioada ianuarie 2019-ianuarie 2020, restaurant Y, în perioada ianuarie 2017-ianuarie 2020, terasa restaurantului Y. în perioada mai 2017-octombrie 2017, mai 2018-octombrie 2018, mai 2019-octombrie 2019, în cadrul evenimentelor organizate în incinta restaurantului Y în perioada ianuarie 2017-ianuarie 2020; a respins cererea reclamantei de acordare a TVA; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 120 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și taxă ONRC.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:
Prin decizia civilă nr. 684A din data de 04.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 836/2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta A. SRL, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nulitatea acestuia, în temeiul art. 471 alin. 1 C.proc.civ., pentru nedepunerea cererii la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Această soluţie este consemnată în practicaua deciziei civile nr. 684A din 04.05.2022.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 684A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a, a declarat recurs pârâta A. SRL.
II.1. Motivele de recurs:
Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în temeiul art. 497 C.proc.civ., în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de constatare a nulităţii apelului formulat de pârâtă în baza dispoziţiilor art. 471 C.proc.civ. şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac.
Recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel de respingere drept nulă a cererii sale de apel, soluţie întemeiată în baza dispoziţiilor art. 471 C.proc.civ., cu motivarea că această cerere nu ar fi fost depusă mai întâi la instanţa a cărei hotărâre se atacă, respectiv la Tribunalul Bucureşti, ci a fost înregistrată direct pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, recurenta-pârâtă a considerat că soluţia instanţei de apel este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă, aspect ce se încadrează în motivul de casare indicat la art. 488 alin (1) pct. 8 C.proc.civ., respectiv atunci când „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Totodată, a susţinut că soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de apel formulate de pârâtă încalcă prevederile art. 474 alin. (1) C.proc.civ., fapt ce constituie motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., respectiv „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.
De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu face vorbire sub nici un aspect cu privire la solicitarea subsidiară a pârâtei, de calificare a apelului principal în apel incident şi nu indică în cuprinsul hotărârii niciun temei în baza căruia respinge această solicitare. Prin urmare, a considerat că soluţia instanţei de apel este incompletă, fapt ce constituie motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., respectiv „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
Recurenta-pârâtă a susţinut că nu a avut cunoştinţă despre prezentul dosar şi l-a identificat în mod întâmplător, printr-o căutare pe portalul instanţelor de judecată, în momentul în care acesta se afla deja în faza apelului, respectiv după ce a fost înregistrat apelul reclamantei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, odată cu înregistrarea apelului reclamantei UCMR - ADA, dosarul a fost trimis către Curtea de Apel, aceasta fiind instanţa competentă pentru soluţionarea căii de atac.
A mai învederat faptul că nu i-a fost comunicată în mod procedural nici hotărârea Tribunalului Bucureşti, nici cererea de apel formulată de reclamanta UCMR - ADA. Ca atare, a înaintat cererea sa de apel către Curtea de Apel Bucureşti (instanţa pe rolul căreia se afla la acel moment dosarul).
Totodată, a arătat faptul că cererea sa de apel cuprinde un petit principal, respectiv repunerea în termenul de formulare a apelului principal, cu motivarea că pârâta se află în termenul procedural pentru a iniţia această cale de atac, în baza dispoziţiilor art. 446 C.proc.civ. şi un petit subsidiar, respectiv calificarea cererii de apel ca fiind cerere de apel incident, în conformitate cu dispoziţiile art. 472 şi urm. din Codul de procedură civilă, apel care se depune odată cu întâmpinarea.
Cu toate acestea, la termenul din 04.05.2022 Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie cererea formulată de apelanta-pârâtă, şi, cu ignorarea totală a celui de-al doilea temei juridic indicat în subsidiar, fără ca măcar să facă vorbire despre el, a calificat practic cererea acesteia ca fiind exclusiv apel principal şi a constatat nulitatea în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin (1) C.proc.civ.
Constatând aşa-zisa nulitate a apelului principal, instanţa de apel, pe de o parte, a comis o gravă eroare în interpretarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi, pe de altă parte, nu a analizat sub niciun aspect motivele de apel formulate de pârâtă, pronunţând o soluţie care nu cuprinde temeiul pentru care a fost respinsă cererea de apel incident.
S-a mai susţinut că sancţiunea nulităţii pentru nedepunerea cererii de apel la instanţa a cărei hotărâre se atacă, instituită prin art. 471 alin. (1) C.proc.civ. este similară cu sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 288 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă, care a fost declarată neconstituţională prin decizia Curţii Constituţionale nr. 303/2009, iar considerentele Curţii Constituţionale rămân valabile şi sub imperiul dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare, întrucât „aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impun ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze”.
Cu toate că art. 471 alin. (1) C.proc.civ. instituie regula depunerii apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii din raţiuni care ţin de buna administrare a justiţiei şi de celeritatea soluţionării acestei căi de atac, acest articol ignoră complet considerentele instanţei de contencios constituţional.
În cuprinsul deciziei sus-amintite, Curtea Constituţională se referă şi la vătămarea produsă de recurent (în cazul de faţă, apelant) prin depunerea greşită a cererii, stabilind că o cerere de recurs (în cazul de faţă, o cerere de apel) greşit îndreptată nu este susceptibilă să fie vătămătoare, atât timp cât principiile constituţionale privind liberul acces la justiţie şi folosirea căilor de atac impun „ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze”,
Deşi este bine cunoscut faptul că în cazul deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii atât dispozitivul, cât şi considerentele acestora, chiar şi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat această decizie. În urma unei simple analize, instanţa de apel ar fi putut constata că prin depunerea greşită, a cererii de apel nu s-a produs nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată.
Mai mult decât atât, cererea de apel a fost întemeiată în subsidiar pe dispoziţiile art. 472 şi urm. C.proc.civ. cu privire la apelul incident.
Potrivit dispoziţiilor art. 474 alin (1) C.proc.civ., apelul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471 alin. (4) din acelaşi cod.
A mai susţinut recurenta-pârâtă că nu i-a fost comunicată niciodată cererea de apel formulată de UCMR-ADA şi, ca atare, s-a aflat în imposibilitatea de a formula întâmpinare şi, respectiv, a depune cererea de apel odată cu întâmpinarea pe rolul Tribunalului Bucureşti, astfel cum greşit susţine Curtea de Apel Bucureşti.
Astfel, prin cererea de apel a arătat instanţei de apel că din certificatul constatator eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 211511 din 18 mai 2021 (Anexa nr. 3 la cererea de apel), precum şi din certificatul de înregistrare seria B nr. 4196232 eliberat la data de 20 mai 2021 (Anexa nr. 4 la cererea de apel) rezultă în mod clar că sediul social al pârâtei a fost mutat la adresa din Bucureşti, strada X nr. 5 începând cu data de 20 mai 2021.
Ca atare, la momentul dezbaterilor pe fondul cauzei desfăşurate în faţa Tribunalului Bucureşti (respectiv la termenul din 25.05.2021), precum şi la momentul pronunţării şi comunicării sentinţei civile nr. 836/2021 citarea şi comunicarea către pârâtă s-au făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv la o adresă greşită, adresa din Bucureşti, strada Y. nr. 2, la o locaţie unde recurenta nu îşi mai desfăşura activitatea, în loc să se comunice la adresa din Bucureşti, strada X nr. 5.
A mai învederat, totodată, instanţei de apel faptul că procedura s-a realizat în mod viciat cu pârâta pe toată durata desfăşurării litigiului, încălcându-se grav accesul la justiţie al recurentei.
Cu toate acestea, instanţa de apel a înţeles să nu analizeze sub niciun aspect niciunul dintre motivele indicate de apelanta-pârâtă, invocând singurul temei al nedepunerii cererii la instanţa a cărei hotărâre se atacă, temei care poate fi considerat valabil doar în cazul apelului principal, dar nu şi al celui incident.
Recurenta-pârâtă a reiterat în continuare criticile pe fondul cauzei aduse hotărârii primei instanţe, susţinând ă acestea nu au fost analizate sub niciun aspect de instanţa de apel.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 şi urm. C.proc.civ., art. 488 alin.1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., art. 497 C.proc.civ.
II.2. Apărările formulate în cauză:
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.
II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în sensul și în limitele considerentelor ce urmează a fi expuse.
Cu titlu preliminar, instanța reține că, în esență, prin motivele de recurs, pârâtul critică, pe de o parte, soluția dată excepției nulităţii apelului pe care l-a formulat, considerând că instanţa de apel a comis o gravă eroare în interpretarea dispoziţiilor art. 471 alin. 1 C.proc.civ., iar pe de altă parte susţine că instanţa de apel nu a analizat solicitarea subsidiară, de calificare a apelului principal în apel incident şi nu indică în cuprinsul hotărârii niciun temei în baza căruia a respins această solicitare.
De asemenea, a mai susţinut că soluţia de respingere a cererii de apel formulate de pârâtă, încalcă prevederile art. 474 alin. 1 C.proc.civ.
Procedând în continuare la analiza criticilor ce vizează greșita soluționare a excepţiei nulităţii apelului formulat de pârâtă, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), Înalta Curtea constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În primul rând, Înalta Curte constată că apelul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, iar nu la Tribunalul Bucureşti, cu toate că potrivit dispoziţiilor art. 471 alin. 1 C.proc.civ., care constituie dreptul comun în materie, apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 737 din 24.06.2008 şi nr. 303 din 03.03.2009 care au reţinut că sancţiunea nulităţii cererii privind exercitarea căii de atac pe motiv că nu a fost depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea este excesivă, comportamentul părţii putând să decurgă din necunoaşterea prevederilor de ordin procedural.
Reinstituirea acestei sancţiuni prin noul Cod de procedură civilă este justificată de împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. 3 teza finală C.proc.civ., în partea finală a dispozitivului, când hotărârea este supusă apelului sau recursului, se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.
Indicarea în chiar dispozitivul hotărârii că eventuala cale de atac se va depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă face ca partea interesată să fie informată şi să evite sancţiunea nulităţii căii de atac. Ca urmare, viciul de neconstituţionalitate care afecta vechea reglementare a fost înlăturat, iar norma prevăzută de noul Cod se află în vigoare, nefiind declarată neconstituţională.
Prin urmare, contrar recurentei-pârâte, sancţiunea nulităţii este operantă, iar nedepunerea apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă atrage sancţiunea nulităţii extrinseci, care este necondiţionată de existenţa unei vătămări (art. 176 pct. 6 C.proc.civ.).
Cu toate acestea, având în vedere coordonatele în care noua reglementare a menţinut sancţiunea nulităţii, respectiv informarea părţii cu privire la instanţa la care se depune calea de atac, sancţiunea nulităţii nu poate opera decât dacă instanţa a cărei hotărâre este apelată se conformează obligaţiei legale prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. 3 teza finală C.proc.civ. şi indică corect instanţa la care se depune calea de atac.
În caz contrar, aplicarea sancţiunii nu ar respecta exigenţele constituţionale în materia accesului liber la justiţie, astfel cum acestea au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Or, analizând sentinţa civilă nr. 836 din 008.06.2021 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, împotriva căreia recurenta-pârâtă a formulat apel, Înalta Curte observă că în dispozitivul acestei hotărâri prima instanţa s-a limitat a menţiona doar calea de atac ce poate fi exercitată („Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare”), fără a indica şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, deşi dispoziţiile art. 425 alin. 3 teza finală C.proc.civ. instituie obligaţia informării părţilor asupra instanţei la care se depune calea de atac.
În aceste condiţii, sancţiunea nulităţii apelului formulat de pârâta A. SRL aplicată de instanţa de apel ca urmare a nedepunerii căii de atac la instanţa a cărei hotărâre se atacă (Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă) nu poate fi aplicată în cauză.
În consecinţă, este incident art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în condiţiile în care decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulităţii.
Această constatare este în sine suficientă pentru conturarea soluţiei ce se impune a fi pronunţată în cauză, respectiv casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta A. SRL.
Totodată însă, este întemeiată şi critica de nelegalitate referitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat solicitarea subsidiară formulată de apelanta-pârâtă, aceea de calificare a apelului principal în apel incident şi nu a indicat în cuprinsul hotărârii niciun temei în baza căruia a respins această solicitare, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 474 alin. 1 C.proc.civ. Omisiunea soluţionării acestei cereri conturează de asemenea incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.
Vătămarea părţii rezultă din aceea că, chiar dacă apelul principal ar fi fost nul pentru depunerea direct la instanţa de control judiciar, în cazul apelului incident, regula este diferită. Dispoziţiile art. 474 alin. 1 C.proc.civ. impun formularea apelului incident odată cu întâmpinarea la apelul principal. Prin urmare, rezultă că apelul incident se depune direct la instanţa de apel, la care se află deja dosarul cauzei. Or, în cazul de faţă, cererea de apel fiind depusă chiar la instanţa de apel - Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă (dată fiind derularea procedurii de pregătire a dosarului de apel de către instanţa de apel), solicitarea de calificare ca apel incident prezenta interes pentru recurenta-pârâtă, fiind de natură să înlăture sancţiunea nulităţii apelului principal (care nu a fost reţinută din alte considerente, independente de cele de faţă).
Însă, de vreme ce prima instanţă de control judiciar anulase apelul principal, era cu atât mai necesar să se pronunţe asupra calificării cererii ca fiind un apel incident, în privinţa căruia nu opera motivul de nulitate reţinut prin decizia recurată.
Interesul subzistă şi din perspectiva termenului de promovare a apelului principal (în speţă solicitându-se în principal repunerea în termenul de formulare a apelului principal, partea învederând că hotărârea atacată nu i-a fost legal comunicată), conţinutul normei reglementate de art. 472 alin. 1 C.proc.civ. dând posibilitate intimatului ca, la momentul la care i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac, să formuleze apel incident.
Pentru a da o rezolvare completă susţinerilor părţii, Înalta Curte reţine că în faţa primei instanţe, partea, deşi şi-a schimbat sediul, nu s-a conformat dispoziţiilor art. 172 C.proc.civ., întrucât nu a adus la cunoştinţă instanţei şi, cumulativ, părţii adverse prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire schimbarea sediului, invocată prin motivele de recurs. În aceste coordonate, sentinţa primei instanţe a fost legal comunicată la sediul indicat iniţial, fiind vădit nefondate susţinerile recurentei privitoare la încălcarea dreptului său la apărare în faţa acestei instanţe.
Pe de altă parte, după cum rezultă din prevederile art. 172 C.proc.civ., aceste considerente nu se extind şi asupra procedurii în faţa instanţei de apel, ulterioare schimbării sediului; ca atare, în tot cazul, se va ţine seama de această împrejurare, a schimbării sediului social, atunci când se va evalua, cu ocazia rejudecării apelului, dacă apelul incident a fost declarat în termenul legal.
De asemenea, Înalta Curte nu va analiza criticile pe fondul cauzei, aduse de pârâtă hotărârii primei instanţe şi reiterate în cererea de recurs, aceste aspecte urmând a fi analizate în rejudecare de instanţa de trimitere.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 684A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel doar în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta A. S.R.L. Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.