Restricţii şi limitări impuse, prin acte de autoritate publică, activităţilor din domeniul HoReCa pe perioadă stării de alertă instituite pe teritoriul României în contextul pandemiei Covid 19. Criterii de calcul al remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în interiorul unei unităţi de cazare şi alimentaţie publică
Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe
Index alfabetic: fonograme de comerţ/publicate în scop comercial
- comunicare publică
- remuneraţii datorate artiștilor interpreți sau executanți
- unitate de alimentaţie publică
- unitate de cazare
- stare de alertă
- stare de urgenţă
Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, Anexă, pct. A
Legea nr. 55/2020, art. 5 alin. (3) lit. f), art. 8,
Deşi, Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 nu prevede că remuneraţiile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial se calculează în funcţie de gradul de ocupare ori de utilizare efectivă a spaţiilor, ci, în cazul unităţilor de alimentaţie publică în raport de suprafaţă, exprimată în metri pătraţi, iar în cazul unităţilor de cazare în funcţie de numărul de camere, aceste criterii nu pot fi avute în vedere pentru perioada stării de alertă sau în orice alt interval în care, prin acte de autoritate publică, obligatorii pentru operatorul economic, gradul de utilizare a spaţiilor de alimentaţie publică şi, eventual, chiar şi al celor de cazare a fost limitat.
Or, este de notorietate că, în contextul pandemiei de Covid-19, măsurile de limitare a contagiunii cu virusul transmis în mod facil pe cale respiratorie, mai ales în spaţii aglomerate, au cuprins limitări legale severe a funcţionării unităţilor de alimentaţie publică. În aceste coordonate, restricţiile respective trebuie valorificate pentru determinarea în concret a suprafeţei restaurantului, barului ori a altor unităţi similare care putea fi utilizată în condiţii licite, în sensul că doar pentru acea parte din suprafaţă care putea fi efectiv utilizată sunt datorate remuneraţii.
Metodologiile nu fac altceva decât să pună în aplicare dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nefiind posibil ca metodologia să deroge de la prevederile legale cu forţă juridică superioară. Or, din prevederile legii rezultă că remuneraţia este datorată de utilizatori pentru acte de comunicare publică, neputându-se avea în vedere pentru stabilirea utilizării acele suprafeţe (camere etc.) care nu puteau fi ocupate în mod legal cu public, căci în acest caz lipseşte însăşi starea premisă a comunicării publice.
Dimensionarea uzuală a remuneraţiilor cuprinse în metodologie prin raportare la o anumită capacitate a spaţiului în care se face comunicarea are în vedere numărul potenţialilor destinatari ai respectivei comunicări publice. Interdicţia folosirii spaţiilor, în tot sau în parte, relevă însă diminuarea sau chiar inexistenţa unui astfel de public ţintă.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1735 din 24 octombrie 2023
I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 11.12.2020, reclamantul CREDIDAM a chemat în judecată în calitate de pârâtă, societatea A., solicitând în urma dezbaterilor şi a probelor care vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligată pârâta la: plata sumei de 12.533,09 lei (10.532 lei fără TVA) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2018 - 31.12.2020; plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 5.460,60 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei solicitate pe capătul 1 calculate până la data de 20.10.2020 şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remunerației de mai sus; plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.proc.civ.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1037 din 23.06.2021, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM şi a obligat pârâta la plata sumei de 12.533,09 lei – remunerații cu TVA aferente perioadei 1.01.2018-31.12.2020 plus 4868,34 de lei – penalități calculate până la data de 20.10.2020 şi în continuare, până la plata datoriei principale şi la plata sumei de 1000 de lei cheltuieli de judecată.
3.Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 408A din data de 9.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de către apelanta-pârâtă A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1037/2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, ca nefondat.
A obligat apelanta la plata către intimata pârâtă a sumei de 900 lei cheltuieli de judecată în apel.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 408A/2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta.
După expunerea cursului procesului, recurenta susţine că decizia civilă nr. 408A/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă este nelegală, pentru motivele care urmează.
Prin decizia civilă nr. 408A/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 9 din C.proc.civ., coroborat cu art. 204 alin. 2 pct. 2 din C.proc.civ., prin raportare la notele scrise depuse de intimata - reclamantă la termenul de judecată din data de 28.09.2022 (art. 488 alin. 1 pct. 5 din C.proc.civ.).
Prin notele scrise depuse de intimata - reclamantă la termenul de judecată din data de 28.09.2022, pretenţiile iniţiale sunt recalculate şi diminuate de la suma de 12.533,09 lei (debit principal) la suma de 12.393,86 lei (debit principal), urmare a excluderii remuneraţiilor calculate pentru restaurantul X, care a fost închis din martie 2020.
Or, instanţa de apel nu a avut în vedere calculaţia efectuată de intimată la data de 28.09.2022, reducerea pretenţiilor prin excluderea remuneraţiilor calculate pentru restaurantul X, care a fost închis din martie 2020, respingând apelul formulat de către pârâtă.
Procedând în acest fel, apreciem că instanţa de apel a încălcat dreptul de dispoziţie al intimatei-reclamante, precum şi modificarea pretenţiilor acesteia, aşa cum a fost exercitată prin notele scrise depuse de intimata - reclamantă la termenul de judecată din data de 28.09.2022.
Prin decizia civilă nr. 408A/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, instanţa de judecată a interpretat greşit Metodologia privind comunicarea publica a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi ori executanţi aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019, coroborat cu art. 1351 C.civ. (art. 488 alin. 1 pct. 8 din C.proc.civ.).
Potrivit considerentelor instanţei de apel, tabelul anexă la Metodologie enumera activităţile vizate de aceasta şi care constituie, potrivit metodologiei, utilizare, referindu-se la pct.A (A 1 şi A2) la spaţii închise în oraşe, staţiuni turistice, respectiv în mediul rural - „Unităţi de alimentaţie publică - restaurante, baruri, cafenele, ceainării, braserii, fast-fooduri, rotiserii, pizzerii, shaormerii, crame, cofetării, săli de bal, săli pentru nunţi şi asimilate", precum şi la alte activităţi fără legătură cu restaurantul/sala de mic dejun. Pentru aceste spaţii se datorează o remuneraţie stabilită în funcţie de suprafaţa spaţiului unde se desfăşoară activităţile enumerate.
Cu toate acestea, instanţa de apel a concluzionat că în metodologie nu există o modalitate de calcul a remuneraţiei prin raportare la gradul de ocupare a spaţiilor sau la capacitatea de utilizare a acestora.
O astfel de interpretare a dispoziţiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016 şi a Deciziei ORDA nr. 60/2019 este eronată, deoarece remuneraţia a fost stabilită în funcţie de suprafaţa spaţiului, iar urmare a Hotărârilor Comitetului Judeţean Dolj pentru Situaţii de Urgenţă enumerate de apelantă şi depuse la dosarul cauzei, pârâta a funcţionat cu restrângeri de 30%-50% din capacitatea maximă a spaţiului.
Capacitatea maximă a spaţiului este evident legată de suprafaţa spaţiului unde se desfăşoară activităţile enumerate, criteriu care a fost avut în vedere la stabilirea remuneraţiilor.
Or, în condiţiile restrângerii activităţii operatorului economic impuse de instituţiile publice, este inechitabil ca acesta să datoreze remuneraţie în funcţie de suprafaţa integrală, deşi nu i s-a permis să folosească decât 30% din capacitatea locaţiei.
De exemplu, pentru restaurantul Pensiunii Y, reţinându-se restrângerea activităţii la 30%, s-ar ajunge de la o încadrare de la poziţia A.2.3 din Metodologie la poziţia A.2.1.
În consecinţă, considerăm că interpretarea instanţei de apel este una eronată, deoarece între suprafaţa spaţiului şi capacitatea maximă a spaţiului există interdependenţă, dacă nu similitudine.
Potrivit disp. art. 1351 C.civ: (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
Din art.1351 C.civ. sus redat rezultă că, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată din cauza unui eveniment de forţă majoră şi în situaţii speciale de caz fortuit, ea se stinge şi debitorul este liberat de obligaţie, forţa majoră fiind o cauză care înlătură cauzalitatea şi vinovăţia, adică o cauză exoneratoare de răspundere civilă. Forţa majoră operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de o clauză expresă, cu condiţia că părţile să nu fi convenit prin contract contrariul. Partea care invocă forţa majoră pentru imposibilitatea de a executa o obligaţie contractuală trebuie să dovedească însă legătura de cauzalitate dintre evenimentul de forţă majoră invocat şi neexecutarea obligaţiei, întrucât nu orice împrejurare imprevizibilă poate fi calificată drept forţă majoră.
Prin urmare, neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de plata s-a datorat incidenţei unui caz de forţă majoră, respectiv răspândirea coronavirusului SARS-Cov-2 la nivelul a peste 150 de ţări şi declararea "Pandemiei" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, cu consecinţa promulgării în România a Decretelor nr. 195/2020 şi respectiv nr. 240/2020. Aşadar, în executarea contractelor, pârâta este exonerată de răspundere civilă, datorită intervenţiei forţei majore, astfel că nu poate fi obligată la plata prejudiciului pretins de reclamantă.
În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488, pct. 5 şi pct. 8 şi următoarele din C.proc.civ.
5. Apărările formulate în cauză
Asociaţia Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 490 alin. 2 C.proc.civ., a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinând astfel decizia nr. 408/2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca fiind legală, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată.
În esenţă, s-a arătat că neluarea în considerare a reducerii câtimii pretenţiilor nu constituie o neregularitate procedurală, iar pe fondul criticilor de nelegalitate substanţială, s-a arătat că metodologia aplicabilă nu prevede drept criteriu de stabilire gradul de ocupare al unităţilor administrate de pârâtă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii este lipsită de temei, iar recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În prealabil, urmează a fi respinsă excepţia nulităţii, întrucât criticile formulate de recurenta-pârâtă sunt susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., astfel cum rezultă din cele ce succed.
În ceea ce priveşte prima critică formulată, referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 şi de art. 397 alin.1 C.proc.civ., aceasta este fondată, având în vedere că la termenul de dezbateri în apel, intimata-reclamantă a depus note scrise şi calcule (prin care şi-a restrâns pretenţiile la suma de 10.346 lei. În această privinţă, Înalta Curte constată că regulile cu privire la micşorarea câtimii obiectului cererii sunt aplicabile şi în apel, în raport de art. 482 C.proc.civ. Doar majorarea câtimii pretenţiilor este, în principiu şi sub rezerva regulilor enunţate de art. 478 alin.5 C.proc.civ., incompatibilă cu regulile speciale edictate în materia apelului, în vreme ce micşorarea aceleiaşi câtimi este pe deplin admisibilă.
Instanţa de apel a omis însă să dea eficienţă acestei manifestări de voinţă a reclamantei, prin menţinerea soluţiei de obligare a apelantei-pârâte la 12.533, 09 lei remuneraţii. În temeiul soluţiei de respingere a apelului, intimata-reclamantă era în drept să înceapă executarea silită în temeiul sumei enunţate în dispozitivul sentinţei tribunalului, fără ca apelanta să fie în măsură să invoce pe calea contestaţiei la executare apărarea de fond referitoare la reducerea pretenţiilor, o atare apărare fiind o chestiune care trebuie invocată şi soluţionată în apel (cf. art. 713 alin.1 C.proc.civ.).
Aşa fiind, omisiunea de schimbare în parte a sentinţei apelate în sensul reducerii sumei acordate conturează incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.
În al doilea rând, Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor, interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, stabilită prin dec.civ. nr. 748A/26.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, şi publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, prevede în tabelul anexă, la pct.A (A 1 şi A2) cu privire la spaţii închise în oraşe, staţiuni turistice, respectiv în mediul rural - „Unităţi de alimentaţie publică - restaurante, baruri, cafenele, ceainării, braserii, fast-fooduri, rotiserii, pizzerii, shaormerii, crame, cofetării, săli de bal, săli pentru nunţi şi asimilate", că remuneraţiile se calculează în raport de suprafaţa unităţii de alimentaţie publică, exprimată în metri pătraţi.
Mutatis mutandis, acelaşi criteriu este enunţat de pct. A 2.2 din tabelul anexă la metodologie, în vreme ce în cazul unităţilor de cazare (pct. D 7 şi D 19) se utilizează criteriul numărului camerelor.
Astfel cum în mod pertinent învederează intimata-reclamantă Asociaţia CREDIDAM, criteriile relevante cuprinse în metodologie nu cuprind gradul de ocupare ori de utilizare efectivă a spaţiilor pentru care se datorează remuneraţii pentru comunicarea publică. Raţiunea metodologiei este de altfel decelabilă, constând în dificultăţile probatorii majore care ar interveni dacă ar trebui dovedită proporţia utilizării efective a unui bar, restaurant ori a altui spaţiu similar în perioadele deduse judecăţii, gradul de ocupare fiind fluctuant chiar şi pe parcursul unei singure zile.
Pe de altă parte, această modalitate pauşală de stabilire a remuneraţiei, în funcţie de numărul de camere (în cazul spaţiilor de cazare) ori a suprafeţei utile (în cazul unităţilor de alimentaţie publică precum restaurante şi baruri) are la bază o prezumţie subînţeleasă, potrivit căreia legile de poliţie şi siguranţă publică permit utilizarea respectivelor spaţii de cazare ori de alimentare la capacitatea lor nominală, fiind aşadar posibilă utilizarea licită la capacitate maximă a respectivelor spaţii.
Or, după cum este de notorietate, în contextul pandemiei de Covid-19 (Sars-Cov 2), măsurile de limitare a contagiunii cu virusul transmis în mod facil pe cale respiratorie, mai ales în spaţii aglomerate, au cuprins limitări legale severe a funcţionării unităţilor de alimentaţie publică.
În ceea ce privește starea de alertă, potrivit Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cunoscută și ca Lege de instituire a stării de alertă,
Art. 8 (1) Pe durata stării de alertă se poate suspenda consumul produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice în spațiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localuri publice, atât în interiorul, cât și la terasele din exteriorul acestora.
(2) Pe durata stării de alertă poate fi permisă prepararea hranei și comercializarea produselor alimentare și băuturilor alcoolice care nu se consumă în spațiile menționate la alin. (1), cu excepția teraselor unde se respectă măsurile de protecție sanitară.
De asemenea, potrivit art. 5 alin.3 lit.f) din această lege, măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc sunt: f) limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici.
Cu toate că efectele de notorietate ale pandemiei de Covid 19 au fost invocate de recurentă și în fața primei instanțe, tribunalul a omis nejustificat și contrar dispozițiilor art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ. să se pronunțe asupra acestei apărări esențiale a pârâtei.
În apel, criticile corespunzătoare au fost înlăturate de Curtea de Apel în considerarea inexistenţei în metodologii a remuneraţiei prin raportare la gradul de ocupare a spaţiilor sau la capacitatea de utilizare a acestora.
Acest raţionament, justificat în perioade normale, nu poate fi însă primit pentru perioada stării de alertă şi în orice alt interval în care, prin acte de autoritate publică, obligatorii pentru operatorul economic, gradul de utilizare a spaţiilor de alimentaţie publică şi, eventual, chiar şi al celor de cazare a fost limitat; în aceste coordonate, restricţiile respective trebuie valorificate pentru determinarea în concret a suprafeţei restaurantului, barului ori a altor unităţi similare care putea fi utilizată în condiţii licite, în sensul că doar pentru acea parte din suprafaţă care putea fi efectiv utilizată sunt datorate remuneraţii.
Trebuie observat că metodologiile nu fac altceva decât să pună în aplicare dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nefiind posibil ca metodologia să deroge de la prevederile legale cu forţă juridică superioară. Or, din prevederile legii rezultă că remuneraţia este datorată de utilizatori pentru acte de comunicare publică, neputându-se avea în vedere pentru stabilirea utilizării acele suprafeţe (camere etc.) care nu puteau fi ocupate în mod legal cu public, căci în acest caz lipseşte însăşi starea premisă a comunicării publice. Dimensionarea uzuală a remuneraţiilor cuprinse în metodologie prin raportare la o anumită capacitate a spaţiului în care se face comunicarea are în vedere numărul potenţialilor destinatari ai respectivei comunicări publice. Interdicţia folosirii spaţiilor, în tot sau în parte, relevă însă diminuarea sau chiar inexistenţa unui astfel de public ţintă.
Totodată, nu poate fi primită apărarea intimatei Asociaţia Credidam, potrivit căreia doar în ipoteza prezentării de documente care relevă sistarea activităţii este posibilă exceptarea de la plată a remunerațiilor pentru perioada stării de alertă. Un atare raționament poate fi uzitat și primit doar în perioade normale, în care nu există restricții statale cu privire la activitățile turistice și de servicii de restaurant, petreceri ori altele asemenea, situație în care, desigur, agentul economic care invocă suspendarea temporară a activităților sale trebuie să facă dovada corespunzătoare. Concluzia este diferită în cazul restricţiilor adoptate prin reguli de ordine publică în considerarea pandemiei de Covid – 19 sau a oricărei alte împrejurări similare, caz în care sarcina probei incumbă, dacă este cazul, organismului de gestiune colectivă care afirmă că limitările impuse de autorităţile publice nu ar fi fost respectate.
Constatându-se greşita aplicare a regulilor de drept material, astfel cum acestea trebuie interpretate în lumina regulilor speciale şi exorbitante aplicabile în perioada stării de alertă, Înalta Curte a reţinut că sunt incidente prevederile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., a admis recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi, în coordonatele prescrise de art. 497 C.proc.civ., a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi Curţi de Apel.
Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere că, în contextul stării de alertă, restricțiile au fost instituite, pe temeiul legii, prin acte administrative publicate, așa că nu se poate cere părții să facă individual dovada acestor măsuri cu impact general. Dimpotrivă, potrivit art. 252 alin.1 C.proc.civ., instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România.
În măsura în care va aprecia necesar, instanţa de trimitere este în drept să solicite autorităţilor competente lămuriri şi explicaţii cu privire la restricţiile concrete aplicabile în localităţile în care se află spaţiile pentru care au fost cerute remuneraţii, cu precizarea intervalelor de timp aferente, urmând ca apoi intimata-reclamantă să-şi cuantifice în mod corespunzător pretenţiile, prezentând un mod de calcul care să ia în considerare gradul de ocupare permis de actele administrative incidente pentru fiecare perioadă în parte, exceptând totodată în totalitate starea de urgenţă, în care unităţile de cazare şi de alimentaţie publică de natura celor avute în vedere în cauza de faţă au fost închise publicului.