Recunoaşterea dreptului de creanţă pretins prin acţiune, în cadrul răspunsurilor la interogatoriu. Efect întreruptiv al cursului prescripţiei. Lipsa caracterului de act întreruptiv de prescripţie al recunoaşterii reiterate prin concluziile scrise semnate de avocat, în absenţa unui mandat special
Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic: întreruperea cursului prescripţiei
- recunoaştere personală
- interogatoriu
- concluzii scrise
Decretul nr. 167/1958, art. 16 alin. (1)
Recunoașterea dreptului creditorului de către cel în favoarea căruia curge termenul de prescripţie constituie un act personal şi de dispoziţie, care produce consecinţe juridice împotriva autorului ei, astfel încât trebuie făcută, pentru a atrage efectul urmărit, de achiesare la un drept potrivnic, de însăși partea în litigiu sau de un mandatar cu procură specială.
Prin urmare, pentru ca manifestarea de voinţă să aibă natura juridică a unei recunoaşteri, este necesar să se concretizeze într-un act unilateral, act juridic personal şi de dispoziţie, mijloc de probă împotriva celui care o face şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţia sau apărarea pe faptul mărturisit.
Astfel, recunoaşterea de către partea pârâtă, prin răspunsurile date la interogatoriu, a contribuţiei reclamantului, prin bani şi muncă, la edificarea construcţiei, este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art.16 lit.a) din Decretul nr.167/1958, fiind o recunoaştere personală a dreptului de creanţă pe care acesta îl invocă.
Dacă în privinţa acestui act procesual se poate reţine recunoaşterea expresă din partea pârâtei relativ la dreptul de creanţă pretins, o astfel de manifestare de voinţă nu poate fi decelată în cazul concluziilor scrise, semnate de apărătorul părții pârâte în baza unui mandat convențional general de reprezentare, care nu cuprinde posibilitatea efectuării unor acte de dispoziție în numele și pe seama reprezentatului. Prin urmare, în raport de lipsa caracterului personal, un asemenea act procesual, fiind unul cu consecințe defavorabile autorului său, nu echivalează cu o recunoaştere a dreptului pretins, în înţelesul stabilit de legiuitor pentru a putea avea efect întreruptiv al cursului prescripţiei.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1098 din 13 iunie 2023
- Circumstanţele cauzei
Primul ciclu procesual
- Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la 16.11.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, astfel cum a fost modificată la 19.03.2013 şi, apoi, la 06.07.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus, în calitatea sa de constructor de bună credinţă, asupra imobilului proprietatea pârâtei, situat în mun. Bucureşti, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea modificată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 494 alin. 3 C.civ. şi pe dispoziţiile ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, iar pentru dovadă s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, depoziţii de martori şi expertiză tehnică.
Prin întâmpinarea formulată iniţial, înainte de modificarea cererii de chemare în judecată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
După comunicarea cererii modificatoare, prin notele scrise depuse la data de 5.10.2016, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, în principal pentru prescripţia dreptului la acţiune iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Motivând excepţia prescripţiei, pârâta a arătat că reclamantul putea să invoce un drept de creanţă în anul 2005 sau, cel mai târziu, în anul 2010, dar în nici un caz în anul 2012 sau 2016.
Prin notele scrise de la termenul din 2.11.2016, reclamantul a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă, atât pe fondul cauzei, cât şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
- Judecata în faţa instanţei de fond
Prin încheierea interlocutorie din 2.11.2016, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin sentinţa civilă nr. 1953 din 19.12.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 453.408 euro (echivalent în lei la data plăţii), reprezentând spor de valoare al fondului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 24.086 lei.
În pronunțarea acestei soluții, analizând susţinerile şi apărările părţilor, din perspectiva probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul a reţinut, în sinteză, următoarele:
Prin hotărârea judecătorească, irevocabilă, pronunţată în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/301/2010, s-a reţinut cu putere de lucru judecat, că raporturile juridice dintre părţi, analizate pe baza aceloraşi elemente factuale descrise şi în cauza de faţă, se plasează sub incidenţa dispoziţiilor art. 492, 494 din vechiul Cod civil, stabilindu-se că pârâta este proprietarul terenului, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantul, la data de 6.06.2003, precum şi asupra construcţiei ridicate, în baza accesiunii imobiliare, reglementate de art. 488 din acelaşi Cod civil, cu obligaţia de despăgubire către cel ce a edificat construcţia. Dreptul pretins de reclamant (constructor de bună-credinţă) asupra acelei construcţii a fost calificat ca fiind un drept de creanţă, conferit de dispoziţiile art. 494 C.civ., ce poate fi valorificat pe cale separată, iar nu un drept de coproprietate pe cote-părţi ori un drept de superficie, lipsind dovada convenţiei la care se referă dispoziţiile coroborate ale art. 644 şi 492 C.civ. şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4127/2013.
Faţă de aceste statuări, la momentul actual orice discuţie asupra existenţei ori inexistenţei unui drept de (co)proprietate al reclamantului asupra construcţiei în litigiu, ca şi asupra calităţii reclamantului de constructor de bună-credinţă, cu drepturile conferite de art. 494 C.civ., sunt definitiv tranşate, tribunalul reţinând că natura juridică şi conţinutul raporturilor juridice create prin edificarea acelei construcţii au fost deja lămurite în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 494 C.civ.; drept consecinţă, valorificând efectul pozitiv al lucrului judecat, reclamantul este dispensat de altă dovadă în privinţa elementelor esenţiale ale cererii sale de restituire a sporului de valoare adus fondului (terenului) proprietatea pârâtei, anume calitatea sa de constructor de bună-credinţă, care nu ar putea fi obligat la ridicarea construcţiei şi căruia i se cuvine o despăgubire constând fie în sporul de valoare, fie în contravaloarea materialelor şi preţul muncii (art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ.).
Acesta fiind obiectul (precizat al) pretenţiei deduse judecăţii, reclamantul cerând sporul de valoare adus fondului, s-a observat că pârâta, deşi avea un drept de opţiune între cele două variante de despăgubire, conferit prin dispoziţiile art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ., nu şi-a exprimat acest drept nici până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi nici ulterior, pe parcursul procesului, negând de principiu orice pretenţie a reclamantului în legătură cu acea construcţie; în atare condiţii, alegerea variantei de despăgubire, făcută de reclamant, trebuie considerată valabilă. S-a apreciat că o altă abordare a problemelor semnalate ar însemna o afectare în substanţă a dreptului reclamantului la un proces echitabil, acesta fiind expus situaţiei de a nu-şi vedea satisfăcută creanţa sa în contra pârâtei, din cauza deciziei acesteia de a nu acţiona (de a nu-şi exprima opţiunea conferită de lege), lăsând în incertitudine dreptul reclamantului, fără ca pentru aceasta, să existe o justificare rezonabilă.
În aplicarea dispoziţiilor art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ., tribunalul, reţinând că pârâta, ce are proprietatea şi posesia imobilului construit, nu a dezdăunat pe reclamant, a apreciat acţiunea formulată de acesta ca fiind întemeiată, obligaţia derivată din dispoziţiile legale evocate nefiind stinsă printr-o pretinsă restituire a vreunui împrumut, ce nu a fost în niciun mod probat.
Cu privire la cuantumul despăgubirii la care reclamantul este îndreptăţit, tribunalul a avut în vedere că, potrivit concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză, sporul de valoare adăugat fondului (teren iniţial neconstruit, proprietatea pârâtei), prin edificarea construcţiei (creşterea valorii de piaţă şi a vandabilităţii fondului) este de 453.408 euro, echivalentul a 2.063.505 lei. Obiecțiunea formulată de reclamant cu privire la calculul efectuat de expert a fost înlăturată, dat fiind că expertul a ţinut cont de documentaţia cadastrală, pe care a ataşat-o în anexele raportului de expertiză, documentaţie din care rezultă că suprafaţa utilă (totală) a construcţiei este cea rezultată din însumarea suprafeţelor utile ale fiecărui nivel al clădirii, potrivit releveelor de la filele 127-130 (adică 378,87 m.p., cât a reţinut şi expertul). Aşadar, nu s-a avut în vedere o suprafaţă utilă totală de 395,51 m.p. care nu concordă cu măsurătorile anexă la documentaţia de înscriere în cartea funciară.
Drept consecinţă, reţinând şi lipsa oricăror obiecţiuni din partea pârâtei cu privire la concluziile expertului, tribunalul a admis în parte acţiunea, în limita sumei stabilite prin raportul de expertiză ca fiind echivalentul sporului de valoare a fondului, obligând pe pârâtă, în temeiul textului de lege menţionat, să plătească reclamantului acest spor de valoare, însemnând suma de 453.408 euro, în echivalentul ei în lei la data plăţii efective.
Împotriva sentinţei civile nr. 1953/2017 şi a încheierii de şedinţă din 2.11.2016, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive invocate, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a formulat apel pârâta B., criticând hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
- Judecata în apel
Prin decizia civilă nr. 1882 A din 23.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1953/2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, a schimbat parţial sentinţa şi încheierea de şedinţă din 2.11.2016, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, pe cale de consecinţă, cererea modificată, ca prescrisă.
Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei, cu aplicarea art. 274 alin.3 C.proc.civ. şi a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale încheierii, precum şi dispoziţia sentinţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată și a obligat intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei în apel, cu aplicarea art. 274 alin. 3 C.proc.civ..
În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune reprezintă o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Curtea de Apel notează incidenţa, sub aspectul regimului juridic aplicabil prescripţiei analizate, a Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi a Codului civil 1864, potrivit dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 al. 4 din noul Cod civil, acestea fiind actele normative în vigoare la data începerii prescripţiei analizate, în cauza pendinte, respectiv finalul anului 2010.
Potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, neexercitarea dreptului la acţiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acţiune. Termenul de prescripţie cu caracter general, aplicabil acţiunilor prin care se valorifică inclusiv obligaţii de a face pecuniare, este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripţie este de 3 ani (...)”. Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepţia cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripţie.
Potrivit art. 494 C.civ., „Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.
Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului”.
Potrivit practicii şi doctrinei juridice unanime în această direcţie, întrucât dreptul de creanţă pur şi simplu al autorului lucrării (constructorul) se naşte numai în momentul exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, este firesc, simetric, logic şi juridic, ca şi termenul de prescripţie să înceapă să curgă tot din acest moment, corespondent regulii instituite de prevederile art. 7 al. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.
Proprietarul terenului dobândeşte în temeiul accesiunii, un drept de proprietate pur şi simplu asupra lucrării construite, în momentul în care îşi manifestă voinţa de a o lua în stăpânire. Din această perspectivă, exercitarea dreptului de accesiune se transpune într-un act unilateral de voinţă al proprietarului terenului, care poate îmbrăca mai multe forme: introducerea unei acţiuni în revendicarea terenului, introducerea unei acţiuni în evacuare, o notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti sau orice altă formă, inclusiv una verbală, cât timp se poate face dovada manifestării de voinţă, potrivit regulilor de probă din materia actului juridic. Aşadar, acest act unilateral îmbracă şi alte forme decât acţiunea în revendicare.
Dând eficienţă în cauză acestor considerente de ordin teoretic, instanța de apel notează că, potrivit deciziei civile nr. 1085 din 19.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rezultă că prin întâmpinarea depusă de apelanta prezentă, la data de 29.10.2010, în dosarul civil având aceleaşi părţi procesuale şi, ca obiect, ieşirea părților din indiviziune asupra construcţiei prezente litigioase, această parte procesuală şi-a manifestat în mod inechivoc, voinţa de a lua construcţia în stăpânire, exhibându-şi expres, dreptul de proprietate asupra acesteia.
Astfel, instanța de apel reține că, în cadrul deciziei civile respective, s-a ilustrat conţinutul întâmpinării formulate de apelanta prezentă în faza procesuală a fondului, conţinut conform căruia: „Pârâta a susținut că reclamantul nu se încadrează în categoria subiectelor de drept apte să introducă o cerere de ieşire din indiviziune - nefăcând dovada calităţii de proprietar asupra imobilului supus partajării, cererea de ieşire din indiviziune putând fi formulată numai de partea care dovedeşte un drept de proprietate asupra unui imobil, reclamantul neîncadrându-se în această categorie.
(…) pârâta a arătat că este proprietara terenului intravilan în suprafaţă de 275,55 mp situat în Bucureşti, ‚ conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 981/06.06.2003 încheiat între A., în calitate de vânzător şi B., în calitate de cumpărătoare, iar pe acest teren a fost ridicată o construcţie S+P+1E+M, conform autorizaţiei de construire nr. 528/03.06.2003 - eliberate pe numele lui A. (întrucât la acel moment el era proprietar al terenului pe care urma să fie edificată construcţia), ulterior s-a eliberat pe numele subsemnatei autorizaţia de construire nr. 860/03.09.2004. De-a lungul timpului, pentru acest imobil au fost încheiate mai multe contracte de închiriere cu diferite societăţi comerciale sau persoane fizice. În prezent, se află în vigoare contractul de închiriere nr. 92163/14.12.2009 (înregistrat la Administraţia Financiară a Sectorului 5), prin care ea, în calitate de proprietar, a închiriat unei societăţi comerciale imobilul (S+P+2 E) situat în Bucureşti, termenul de închiriere fiind de un an.
Astfel, a susținut pârâta, că din analiza înscrisurilor anexate întâmpinării rezultă că ea este unicul proprietar al imobilului a cărui partajare se cere, iar atâta vreme cât reclamantul nu arată titlul în baza căruia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi nici bunurile asupra cărora părţile au un drept de proprietate comun, reiese că acţiunea de ieşire din indiviziune promovată de reclamantul A. apare ca inadmisibilă”.
Instanţă de apel constată, în cauza pendinte, că nici una dintre părţile procesuale din prezentul litigiu nu a infirmat primirea respectivei întâmpinări de către intimatul prezent, în cadrul procesului civil vizând ieşirea din indiviziune asupra imobilului. În egală măsură, Curtea constată că nici în cuprinsul deciziei civile enunţate (ca de altfel, nici în cel al celorlalte hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele inferioare în acel litigiu), nu se atestă vreo eventuală neregularitate a procedurii de comunicare judiciară a actului procedural al întâmpinării, către prezentul intimat reclamant (ce avea şi în acel litigiu, calitatea de reclamant).
Aşadar, din perspectiva acestor considerente care se contrapun constatărilor sub acest aspect, ale tribunalului din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 02.11.2016, Curtea constată că apelanta şi-a manifestat, în mod expres, voinţa de a lua în stăpânire imobilul construcţie, la finalul anului 2010, acest act juridic unilateral fiind notificat în mod oficial, intimatului reclamant, în cadrul procesului judiciar respectiv de ieşire din indiviziune, prin intermediul comunicării actului procedural al întâmpinării.
Deci, întrucât de la momentul exercitării dreptului de accesiune, aduse la cunoştinţă intimatului, s-a născut şi dreptul de creanţă în discuţie al autorului construcţiei, intimatul reclamant, rezultă că punctul de debut al curgerii termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, este finalul anului 2010.
Calculând acest termen de 3 ani, de la data indicată finalul anului 2010, Curtea constată că el s-a împlinit la finalul anului 2013.
Or, prezenta cerere de chemare în judecată formulată de intimatul reclamant, având ca obiect acordarea sporului de valoare înregistrat, cerere întemeiată pe a sa calitatea de autor al lucrării (constructor) şi fundamentată expres pe dispoziţiile art. 494 C.civ., este datată din 06.07.2016, adică la interval de ani după momentul epuizării termenului de 3 ani defipt legal.
Este corect faptul că dosarul prezent a fost înregistrat pe rolul instanţei de fond la data de 16.11.2012, însă Curtea constată că cererea sa de chemare în judecată, iniţială, avea un cu totul alt obiect, distinct de cel de faţă şi un alt temei juridic, fără legătură cu cel din prezenta cauză.
Astfel, cererea introductivă de instanţă a vizat exclusiv obţinerea fructelor civile (sumele percepute cu titlu de chirie) ale imobilului construcţie, pretenţie justificată prin calitatea exhibată de intimat, de coproprietar al construcţiei şi fiind întemeiată în drept, pe prevederile art. 480 C.civ. şi dispoziţiile corespondente din noul Cod civil aferente dreptului coproprietarilor la fructele bunului aflat în proprietate comună.
Precizarea din 19.03.2013 a cererii introductive de instanţă nu a schimbat datele problemei, intimatul reclamant solicitând prin acest act procedural ulterior, aceleaşi pretenţii formulate în cadrul cererii iniţiale de chemare în judecată, cu recunoaşterea însă, a unei cote de 91% din construcţie în favoarea acestuia.
Din perspectiva acestei distincţii nete de obiect, cauză şi temei juridic dintre cererea de chemare în judecată iniţială (fie ea şi în forma precizată la data de 19.03.2013) şi cererea prezentă, vizând acordarea sporului de valoare înregistrat, a lipsei unei interdependenţe juridice între aceste două cereri, Curtea de Apel a reținut că nu poate fi translată data cererii de acordare a chiriilor către coproprietar, şi asupra cererii de acordare a sporului de valoare înregistrat, formulate în iulie 2016 de autorul lucrării.
Prin prisma acestor elemente expuse, Curtea de Apel a constat că respectiva cerere modificatoare privind acordarea sporului de valoare înregistrat, produce efecte sale juridice de ordin substanţial sau procesual, începând cu data formulării sale concrete - 6 iulie 2016 şi nu cu data cererii iniţiale diferite esenţial, categoric (2012), fie ea şi precizată (2013).
Aşadar, întrucât cererea modificată a fost promovată în anul 2016, rezultă că ea a fost formulată ulterior datei împlinirii termenului de prescripţie extinctivă (finalul anului 2013), astfel încât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se impunea a fi admisă.
Curtea reține și faptul că, potrivit art. 16 alin. 1 din decret, „Prescripţia se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; (…) Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.
Existenţa procesului civil de ieşire din indiviziune nr. x/301/2010, nu are valenţa unui act juridic întrerupător al prescripţiei extinctive, deoarece el a fost declanşat la data de 26.05.2010, el neputând constitui de plano o astfel de cauză de întrerupere, cauză care ab initio, trebuie să fie ulterioară din punct de vedere cronologic, datei de debut al prescripţiei extinctive (în cazul de față, finalul anului 2010).
Chiar dacă s-ar aprecia (prin absurd) că acest proces anterior ar avea această aptitudine juridică de întrerupere, Curtea de Apel nu ar putea decât a constata că dosarul de ieşire din indiviziune a fost soluţionat în sensul respingerii cererii în mod irevocabil, astfel încât, potrivit alineatului secund al normei juridice citate, prescripţia nu este întreruptă.
În egală măsură, Curtea notează în temeiul art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil („Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil”), că în cauză, nu este întrunită nici situaţia de excepţie prevăzută de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, întrucât această a doua cerere (adică chiar prezenta) este esenţial diferită decât prima, astfel cum deja s-a ilustrat şi, oricum, aceasta a fost promovată (la data de 06.07.2016) cu depăşirea termenului de 6 luni enunţat în textul legal, calculat de la data respingerii irevocabile a primei cereri (19.10.2015) şi chiar şi de la data motivării deciziei irevocabile de respingere a primei cereri (18.11.2015).
În fine, instanța de apel mai constată și împrejurarea că argumentele deciziei civile nr. 1085/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, similare de altfel, şi celor ale instanţelor de judecată inferioare care s-au pronunţat în respectiva cauză de ieşire din indiviziune, considerente care infirmă calitatea intimatului prezent de coproprietar asupra construcţiei edificate şi care recunosc chiar expres în patrimoniul acestuia, dreptul de creanţă presupus de art. 494 C.civ., nu pot fi interpretate decât ca având un caracter declarativ şi nicidecum constitutiv de drepturi, în privinţa naşterii dreptului de creanţă al constructorului intimat şi subsecvent, asupra naşterii dreptului material la acţiune aferent acestui drept personal, neexistând niciun argument care să determine ignorarea mecanismului juridic al naşterii acestor drepturi evocat în considerentele deja expuse.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 C.proc.civ., Curtea a admis apelul formulat, a schimbat parţial sentinţa şi încheierea de şedinţă din data de 02.11.2016, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, pe cale de consecinţă, cererea modificată, ca prescrisă, devenind în raport de această soluţie care s-a impus (în referire la motivul de apel vizând excepţia de prescripţie extinctivă), inutilă analiza celorlalte motive de apel invocate.
Pe cale de consecinţă, Curtea a obligat, aferent fazei procesuale a fondului, reclamantul să plătească pârâtei, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei, cu aplicarea art. 274 alin.3 C.proc.civ. (în raport de munca efectiv desfăşurată de avocatul ales, care nu a fost una de mare amploare, dar mai ales în raport de complexitatea concretă a cauzei ce prin prisma obiectului său – acordarea sporului de valoare înregistrat, nu a fost una sporită, soluţionarea grefându-se predominant pe efectuarea unei expertize judiciare evaluatorii a acestui spor) şi a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată și a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii de şedinţă apelate, precum şi dispoziţia sentinţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Curtea a respins cererea intimatului privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată, reținând culpa procesuală a acestuia în declanşarea şi desfăşurarea prezentei faze procesuale şi l-a obligat să plătească apelantei pârâte, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei în apel, cu aplicarea art. 274 alin. 3 C.proc.civ., reprezentând onorariu avocat ales redus, ca urmare a muncii efective a avocaţilor aleşi ai acestei părţi procesuale, apelul judecându-se în doar trei termene de judecată, din care la primul termen, cauza a fost amânată la cererea apelantei pârâte, pentru pregătirea apărării, astfel încât s-a apreciat că acest cuantum, redus, corespunde cerinţelor legale presupuse de art. 274 C.proc.civ.
Împotriva deciziei civile nr. 1882 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs reclamantul A.
- Judecata în recurs
Prin decizia civilă nr.1687 din 17.09.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1882 A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În pronunțarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut ca fiind întemeiate criticile recurentului susceptibile de încadrare în dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ. întrucât apărările formulate de intimatul-reclamant (referitoare la motivul din apel care viza modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune) nu au fost examinate de instanța care a pronunțat decizia recurată, în condițiile în care importanța acestor argumente era considerabilă din punct de vedere al examinării, riguroase și complete, a acestei excepții.
A mai reţinut instanţa de recurs că întreruperea prescripției extinctive, ce are ca efect înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea cursului unui nou termen de prescripție, operează, potrivit art.16 alin.1 din Decretul nr.167/1958, în cele trei cazuri, limitativ, prevăzute: recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, respectiv efectuarea unui act începător de executare. Dispozițiile art.16 alin.2 din decret, reglementează condițiile pe care trebuie să le respecte ultimele două cauze de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune pentru a-și produce efectul: instanța să nu fi pronunțat încetarea procesului, cererea de chemare în judecată sau de executare să nu fi fost respinsă, anulată sau perimată, iar autorul acesteia să nu fi renunțat la ea.
A apreciat că instanța de apel, în considerente, a examinat doar incidența dispozițiilor art.16 alin.1 lit b) din Decretul nr.167/1958 și, respectiv, a celor înscrise în art. 2539 alin. 2, teza a II a din noul C.civ., a căror verificare a fost realizată conform art.204 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind lăsate neanalizate argumentele esențiale prin care reclamantul a reiterat susținerile, formulate și în cursul judecății desfășurate în fața instanței de fond, referitoare la efectele juridice produse de actele de recunoaștere ale pârâtei, cu privire la creanța constând în participarea sa financiară, în calitate de constructor de bună credință, la edificarea construcției.
A reţinut că prin aceste apărări constante, cât și prin susținerile, punctuale, din cuprinsul cererii de recurs, reclamantul-recurent a pretins că prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă prin recunoașterea de către pârâtă a calității sale de constructor de bună credință și a participării financiare la edificarea imobilului, acte efectuate atât în cadrul dosarului de ieșire din indiviziune (cu referire la interogatoriul din 21.04.2011 și concluziile scrise depuse la 27.02.2014, în dosarul nr. x/301/2010), cât și în cadrul dosarului de față (trimiterea recurentului la notele scrise din 5.10.2016 și 24.10.2016, respectiv interogatoriul din 9.12.2016).
A constatat că, în cauza dedusă judecății, aceste aspecte esențiale nu au fost evaluate și nu au primit un răspuns din partea instanței de apel, ceea ce conduce la concluzia că instanța ierarhic inferioară nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecății, prin aceasta fiind înfrânte exigențele care rezidă din prevederile art.129 C.proc.civ. Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, prin prisma modului de aplicare și interpretare a dispozițiilor Decretului nr.167/1958 care guvernează materia prescripției extinctive.
Al doilea ciclu procesual
- Judecata în apel, în rejudecare
Prin decizia nr.136A din 6.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr.1953/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului suma de 226.826,82 euro, echivalent în lei la cursul BNR la data plăţii; a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.069 lei (cheltuieli de judecată în primă instanţă, respectiv taxă de timbru în condiţiile art.276 C.proc.civ. şi onorariu expert); a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.355 lei (cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariu avocaţial); a admis, în parte, cererea formulată de exp. X. pentru suplimentarea onorariului de expertiză şi a obligat apelanta-pârâtă la plata suplimentului de 1400 lei către expertul X; a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 15.472 lei (cheltuieli de judecată în apel, respectiv taxă de timbru în condiţiile art.276 C.proc.civ., onorariu avocaţial şi onorariu expert); a compensat obligaţiile părţilor de plată a cheltuielilor de judecată, urmând ca pârâta să achite reclamantului diferenţa de 4.952 lei.
În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, în limitele impuse de decizia de casare, la acest moment procesual, apelanta nu mai poate nega pretenţiile reclamantului din perspectiva dobândirii dreptului său de proprietate asupra construcţiei în temeiul Legii nr. 50/1991 întrucât cele reţinute în primul ciclu procesual de apel nu au fost contestate printr-un recurs propriu de către pârâtă.
A constatat că, în cauză, se impune cu putere de lucru judecat statuarea referitoare la faptul că termenul de prescripție extinctivă al prezentei acțiuni a început să curgă în urma depunerii întâmpinării în cadrul dosarului x/301/2010 de către B., la 29.10.2010 și că acesta era împlinit la momentul formulării cererii întemeiate pe dispoziţiile art.494 C.civ., respectiv la 6.07.2016, nefiind întrerupt în condițiile art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958 și nici în condițiile art.2.539 alin.2 teza a II-a din Codul civil, dispoziții incidente în temeiul art.204 din Legea nr.71/2011.
În analiza efectului întreruptiv al prescripției extinctive prin cele două acte procesuale din dosarul nr. x/301/2010 (interogatoriul din 21.04.2011 și concluziile scrise depuse la 27.02.2014), Curtea a reținut că, fiind acte procesuale îndeplinite în cadrul unui alt litigiu, nepercepute nemijlocit prin administrare în prezentul litigiu, nu pot avea decât valoarea unei recunoașteri extrajudiciare, cu valoarea probatorie proprie a unor înscrisuri în prezenta cauză, fiind astfel excluse de la aplicare dispozițiile art. 1205-1206 C.civ. 1864.
În raport de dispoziţiile art.16 alin. 1 lit. a şi art.17 din Decretul nr. 167/1958 a constat că se impune cercetarea valorii de recunoaștere a celor două acte procesuale invocate deoarece dacă numai interogatoriul din 21.04.2011 are efect întreruptiv, prezenta acțiune este în continuare prescrisă întrucât, chiar și de la acest moment, până la data modificării acțiunii - 6.07.2016, termenul de 3 ani era împlinit. Numai o nouă întrerupere (prin concluziile 27.02.2014) a acestui nou termen de prescripție poate conduce la respingerea excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește interogatoriile din 21.04.2011 administrate în dosarul x/301/2010, a reţinut că prezintă relevanță numai interogatoriul administrat pârâtei B., iar nu și cel administrat la inițiativa acesteia reclamantului deoarece recunoașterea întreruptivă de prescripție trebuie să aparțină ”celui în folosul căruia curge prescripția” și care, în cauză, este pârâta care opune excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În cadrul interogatoriului administrat la solicitarea reclamantului A., Curtea a constatat că întrebările 1 și 2, 8 - 10 privesc închirierea imobilului, întrebările 3 și 4 se referă la contribuția pârâtei la edificarea casei, iar întrebările 11 - 16 și 18 se referă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție, fiind astfel străine, prin teza probatorie, de o recunoaștere ce ar putea fi utilă în cauza de față.
A apreciat că sunt relevante următoarele consemnări din cuprinsul interogatoriului:
Întrebarea nr. 5: ”Recunoașteți că s-a ocupat de construirea casei din București? Dacă da, în ce fel s-a ocupat” a primit răspunsul: ”Reclamantul a fost ca un diriginte de șantier”
Întrebarea nr. 6: ”Recunoașteți că reclamantul a participat cu mijloace financiare proprii la edificarea casei din București? Dacă da, în ce fel a participat?” a primit răspunsul: ”Da, m-a ajutat financiar cu aprox. 50 - 60.000 euro”
Întrebarea nr. 7: ”Cine s-a ocupat - ca muncă și bani - de edificarea casei înainte de trecerea terenului pe numele dvs. și cine s-a ocupat de edificare după trecerea terenului pe numele dvs. și în ce fel?” a primit răspunsul: ”Când am cumpărat terenul nu era edificat nimic pe acesta. Eu am participat cu bani pentru casă; după ce i-am terminat am fost ajutată de reclamant. Cu muncă am participat amândoi”.
Întrebarea nr. 17: ”Ați avut cu reclamantul vreo înțelegere privind construirea casei din București, în coproprietate sau în alt fel?” primește răspunsul: ”Nu.”, iar întrebarea subsecventă: ”Dacă da, ce înțelegere ați încheiat cu reclamantul cu privire la construirea casei din București,?” primește răspunsul: ”Nu există”.
În condițiile puterii de lucru judecat reținute în mod corect de prima instanță în privința calității de constructor de bună-credință, a reţinut că reclamantul are, în temeiul art. 494 alin. 3 teza finală C.civ. dreptul de a i se înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii sau suma de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului”, drept dedus judecății prin cererea modificatoare din 6.07.2016 sub aspectul pretenției referitoare la sporul de valoare.
În aceste condiții, Curtea a apreciat că recunoașterea personală din cadrul răspunsurilor la întrebările 5 - 7 este o recunoaștere pură și simplă a contribuției (prin muncă și bani) reclamantului la edificarea construcției și, deci, a dreptului de creanță dedus judecății pentru care s-a invocat prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.
În contra acestei statuări, nu a fost reținută apărarea pârâtei referitoare la faptul că această recunoaștere ar fi numai una parțială (limitată la suma de 50-60.000 euro) deoarece aceasta a recunoscut expres și participarea directă a reclamantului, prin muncă proprie, participare care este cuprinsă atât în sporul de valoare, cât și în teza referitoare la muncă și materiale din cuprinsul dispozițiilor art. 494 C.civ..
Prin urmare, recunoscând efectul întrerupător al prescripției, în condițiile art. 16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, Curtea a constatat că de la data administrării acestui interogatoriu, 21.04.2011, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, împlinit, la rândul său, anterior cererii modificatoare, respectiv la data de 21.04.2014.
Anterior acestei date au fost depuse, la 27.02.2014, în cadrul dosarului x/301/2010, concluzii scrise de către pârâta B..
În cadrul acestora, printre altele, se arată că:
”Înțelegerea intervenită între reclamant și pârâtă înainte de edificarea imobilului construcție. Prin această înțelegere, părțile au convenit ca reclamantul să împrumute subsemnata cu banii necesari edificării construcției, să achite din fonduri proprii parte din lucrări, urmând ca, după edificarea construcției împrumutul acordat să fie restituit din veniturile obținute de pârâtă din închirierea imobilului. Înțelegerea a fost respectată în totalitate de subsemnata, banii avansați de reclamant la construcție fiind restituiți în totalitate”. (...)
”În perioada 1.08.2005 - 17.11.2009, subsemnata, în calitate de proprietar, am încheiat mai multe contracte de închiriere ce au avut ca obiect imobilul din Bucureşti, iar întreaga chirie pe care urma să o încasez în această perioadă în calitate de proprietar trebuia să o plătesc reclamantului, A., pentru rambursarea împrumutului acordat. Aceasta era modalitatea prin care trebuia să-mi achit datoria în sumă de 60.000 euro, datorie pe care am recunoscut că o datoram reclamantului prin răspunsul la întrebarea nr. 6 din interogatoriul administrat de către acesta”. (...)
Făcând referire la o serie de înscrisuri, se arată că ”A. a încasat în total suma de 175.980 USD, sumă ce depășește cu mult contribuția acestuia la edificarea construcției, prețul materialelor și al muncii depuse de acesta în edificarea construcției”
”Reclamantul a avut calitatea de antreprenor în realizarea construcției, neridicând construcția în nume propriu sau pentru sine așa cum se pretinde în acțiune, ci pentru subsemnata, recuperându-și din chiria pe care am fost de acord să i-o cedez investiția efectuată” (...)
”În realitate, ceea ce s-a dorit și realizat a fost oferirea reclamantului a sumelor plătite de chiriași, ca remunerație pentru ajutorul financiar și fizic oferit la momentul construirii construcției și a posibilității de a intra în posesia acestor sume direct de la chiriași, fără ca subsemnata să mai trebuiască să încasez chiria și pe urmă să plătesc reclamantului datoria.” (...)
”Pârâta a acceptat ca materialele necesare edificării imobilului să fie achiziționate pe numele reclamantului pentru a-l ajuta pe acesta să le înregistreze ca și cheltuieli deductibile, în condițiile în care reclamantul lucra în domeniul construcțiilor și mai avea în desfășurare în aceeași perioadă și alte șantiere unde achiziționa materiale pe numele său, fapt recunoscut și de acesta și probat cu martori”
Curtea a constatat că pârâta și-a menținut poziția procesuală exprimată în cadrul interogatoriului și prin acest act procesual, recunoscând din nou contribuția prin muncă și bani a reclamantului la edificarea construcției.
Deși recunoașterea este, de această dată, una calificată, în privința raportului juridic, deoarece se susține că a existat un raport juridic de împrumut și una complexă, în privința faptului că datoria a fost achitată (chiar la nivelul a 175.980 USD), potrivit înțelegerii dintre părți, din sumele de bani obținute din închirierea imobilului și deși aceste concluzii au fost depuse în numele pârâtei de avocatul său, ele au pe deplin valoarea recunoașterii dreptului de creanță întemeiat pe art.494 C.civ. dat fiind că dispozițiile art.1206 C.civ. sunt aplicabile exclusiv mărturisirii judiciare, iar nu și celei extrajudiciare.
Prin urmare, recunoscând efectul întrerupător al prescripției, în condițiile art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, Curtea a constatat că de la data depunerii concluziilor scrise, 27.02.2014, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, neîmplinit la data formulării cererii modificatoare, 6.07.2016.
Referitor la motivul de apel prin care a fost criticată suma stabilită de prima instanţă cu titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului, Curtea a constatat că pârâta nu şi-a exercitat în faţa primei instanţe dreptul de opţiune între varianta despăgubirii la nivelul valorii materialelor şi a preţului muncii şi varianta despăgubirii la nivelul creşterii valorii fondului, conferit de dispoziţiile art. 494 alin. 3 teza a II-a C.civ., aceasta susţinând, în cuprinsul cererii de apel, pe de o parte, că şi-a exercitat dreptul de opţiune încă din 2005, când a fost de acord ca reclamantul să preia în contul manoperei şi materialelor chiriile obţinute din închirierea imobilului construit şi, pe de altă parte, că îşi exprimă explicit această opţiune de a achita numai manopera şi materialele, iar nu sporul de valoare.
Instanţa de apel a apreciat, contrar celor afirmate de apelantă, că aceasta nu şi-ar fi exercitat dreptul de opţiune în anul 2005 deoarece nu se poate reţine că sumele încasate de reclamant cu titlul de chirii ar fi fost încasate în contul materialelor şi a manoperei pentru construirea imobilului, neexistând o dovadă a acestei susţineri.
Cu privire la exercitarea dreptului de opțiune al proprietarului, prevăzut de art. 494 alin.3 teza finală C.civ. de la 1864, de a despăgubi constructorul de bună-credință, fie cu sporul de valoare, fie cu valoarea materialelor și a prețului muncii, Curtea a constatat că nu există un termen de decădere de drept material, iar termenul general de prescripție extinctivă (3 ani de la data formulării cererii modificatoare - 6.07.2016, până la data formulării cererii de apel – 14.12.2018) nu era împlinit la data exercitării acestui drept.
A apreciat că, deşi în fața primei instanțe pârâta nu și-a manifestat dreptul de opțiune, în conformitate cu dispoziţiile art.292 alin.1 C.proc.civ. de la 1865, părțile se pot folosi înaintea instanței de apel de motive, mijloace de apărare și dovezi invocate atât în primă instanță, dar și arătate în motivarea apelului, iar invocarea prin cererea de apel a îndreptățirii reclamantului la despăgubire numai în privința materialelor și a prețului muncii reprezintă un mijloc de apărare la care dispozițiile legale prevăzute de art. 294 alin. 1 C.proc.civ. de la 1865 fac referire, o apărare de fond, un mijloc procesual prin care partea invocă obiecţiuni împotriva pretenţiei formulate împotriva sa, urmărind respingerea acesteia ca neîntemeiată, după examinarea fondului şi a apreciat că manifestarea de voință a apelantei de a despăgubi pe reclamant numai cu valoarea materialelor și prețul muncii trebuie luată în considerare în prezenta cauză.
Instanţa de apel a reţinut că stabilirea valorii materialelor și a prețului muncii se raportează la momentul exercitării dreptului de accesiune deoarece acesta este momentul când are loc îmbogăţirea proprietarului terenului şi, ulterior analizării ansamblului probator administrat, a stabilit că această valoare, la nivelul anului 2010, este de 226.826,82 euro (manoperă – 77.142,83 euro și materiale – 149.683,99 euro). A reţinut că la această valoare nu se adaugă manopera realizată personal de către reclamant în calitate de conducător și coordonator al lucrărilor de construire deoarece din raportul de expertiză nu rezultă că această manoperă a fost exclusă de expert, determinarea manoperei fiind făcută global în raport de instrucțiunile buletinelor tehnice, reprezentând astfel valoarea manoperei integrale alocate edificării construcţiei.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art.274 şi art.276 C.proc.civ. în privinţa proporţiei acestor cheltuieli şi a compensării obligaţiilor stabilite în sarcina părţilor şi a constatat că apelanta-pârâtă se află în culpă procesuală în ceea ce privește cheltuielile de judecată pentru întocmirea rapoartelor de expertiză tehnică judiciară ce au avut drept obiectiv stabilirea sporului de valoare în primă instanță întrucât pârâta a rămas în pasivitate în privința exercitării dreptului de opțiune în primă instanță.
În primă instanţă, cheltuielile de judecată făcute de reclamant au fost în cuantum de 24.086 lei (din care 1500 lei onorariu expertiză şi restul taxă de timbru în măsura admiterii pretenţiilor). Întrucât în urma admiterii apelului, cererea reclamantului a fost admisă, în parte, Curtea a obligat pârâta la plata sumei de 15.069 lei (onorariu şi taxă de timbru proporţional pretenţiilor stabilite în apel, potrivit Legii nr. 146/1997), apreciind că cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocaţial 4500 lei) nu este întemeiată în raport de soluţia în privinţa cererii de chemare în judecată.
Totodată, având în vedere soluţia de admitere a recursului pârâtului, reclamanta a fost obligată şi la suportarea cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, respectiv 5.355 lei, onorariu avocaţial.
A reţinut că, în apel, în primul ciclu procesual, apelanta-pârâtă a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 11.741 lei şi chitanţe pentru achitarea onorariului avocaţial în cuantum de 9.150 lei.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată în prezentul apel, a reţinut următoarele:
- onorariul în cuantum de 1.500 lei pentru expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate efectuată de dna. exp. Y, având ca obiectiv identificarea cuantumului chiriilor încasate de intimatul-reclamant de la momentul încheierii primului contract și până la 29.10.2010 a fost achitată de apelanta-pârâtă potrivit ordinului de plată aflat la dosar. Cuantumul onorariului rămâne în sarcina apelantei, dat fiind că pretenţiile de deducere a cuantumului chiriilor nu au fost soluţionate favorabil.
- onorariul în cuantum de 1.500 lei pentru expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluare proprietăți imobiliare efectuată de dna. exp. Z., având ca obiective determinarea sporului de valoare la nivelul anului 2005 și la nivelul anului 2010 a fost achitat de apelanta-pârâtă, potrivit ordinului de plată aflat la dosar. Expertiza efectuată de exp. Z. nu a fost valorificată în prezenta cauză, însă culpa procesuală, inclusiv pentru administrarea acestei probe, aparține apelantei-pârâte care a solicitat administrarea unei probe care să determine manopera și prețul materialelor abia la data de 17.05.2021. În aceste condiții, onorariul pentru această expertiză va rămâne în sarcina sa. Totodată, prin cererea formulată la data de 9.02.2022, exp. Z. a solicitat suplimentarea onorariului de expertiză pentru realizarea suplimentului la expertiză având ca obiectiv determinarea manoperei și a materialelor cu suma de 500 lei. Cu toate acestea, în cadrul suplimentului la expertiză, expertul a concluzionat că nu poate realiza valoarea clădirii pe bază de cost, având la bază devize, deoarece lipsesc datele relevante pentru realizarea acestei lucrări. Prin urmare, Curtea a apreciat că nu se impune suplimentarea onorariului, la termenul din 11.04.2022 fiind desemnat un nou expert pentru a răspunde acestui obiectiv suplimentar.
- onorariul în cuantum de 600 lei pentru expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluare proprietăți imobiliare efectuată de exp. X a fost achitată de apelanta-pârâtă, potrivit ordinul de plată depus la dosar. Prin cererea depusă la data de 13.09.2022, expertul a solicitat majorarea onorariului de la 600 lei la 3000 lei. Având în vedere devizul detaliat de lucrări și materiale prezentat de expert, Curtea va admite numai în parte cererea de majorare, apreciind că nu se justifică tariful orar la nivelul a 90% din 3 salarii medii pe economie), respectiv va majora onorariul inițial stabilit cu suma de 1400 lei, în sarcina apelantei-pârâte.
- pe de altă parte, atât apelanta-pârâtă, cât și intimatul-reclamant au beneficiat de expert parte, respectiv fiind depuse la dosar co-raportul exp. W. și opinia exp. Q. Pe baza acestora, expertul tehnic judiciar desemnat de instanță a răspuns obiecțiunilor, revizuind concluziile expertizei inițiale, însă la dosar nu se regăsesc dovezi de achitare ale onorariilor experților parte.
- intimatul-reclamant a beneficiat de asistență juridică și reprezentare, dovada achitării onorariului în cuantum de 5000 lei aflându-se la dosar.
Având în vedere soluţia de admitere a apelului, precum şi cele detaliate anterior, Curtea a obligat intimatul-reclamant (a cărui proprie cerere în contextul acestei soluţii este neîntemeiată) la plata către apelantă a următoarelor sume: 4.322 lei, taxă de timbru proporţional admiterii pretenţiilor sale, respectiv diferenţei dintre suma acordată în primă instanţă şi suma acordată în apel, 9.150 lei, onorariu avocaţial şi 2000 lei, onorariu expert, aşa cum a fost admisă cererea de majorare.
Aplicând dispoziţiile art.276 C.proc.civ., din compensarea sumelor a rezultat că, în final, pârâta datorează reclamantului diferenţa de 4.952 lei, cheltuieli de judecată.
- Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B., formulând critici de nelegalitate.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 alin.1 pct.9 C.proc.civ., reclamantul A. a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art.294 alin.1 C.proc.civ. întrucât instanţa de apel a dat eficienţă opţiunii pârâtei pentru contravaloarea materialelor şi a manoperei, deşi această opţiune a fost exercitată direct în faza de atac a apelului, fiind modificat în această cale de atac obiectul judecăţii. A învederat că dreptul substanţial al pârâtei trebuia manifestat cu respectarea regulilor procedurale, obiectul procesului fiind determinat în funcţie de cererile şi apărările părţilor formulate în etapa judecăţii fondului, conform art.9 alin.2 C.proc.civ.
A susţinut că instanţa de apel nu a argumentat soluţia potrivit căreia exprimarea opţiunii pârâtei direct în apel echivalează cu formularea unei apărări de natura excepţiilor procesuale şi a arătat că această opţiune este o chestiune de fond care trebuia exprimată, probată şi susţinută în condiţii de contradictorialitate încă de la instanţa de fond, în caz contrar fiind înfrânt principiul dublului grad de jurisdicţie.
Recurentul a arătat că pe parcursul judecăţii fondului pârâta nu a manifestat opţiunea cu privire la contravaloarea materialelor şi a manoperei, astfel încât se poate considera că aceasta a achiesat la natura pretenţiilor reclamantului constând în sporul de valoare şi a acceptat judecata în aceste limite. Întrucât exercitarea opţiunii este o chestiune de fond deosebit de importantă în funcţie de care urma să se judece cauza, recurentul a susţinut că nu există niciun motiv pentru care să se poată accepta că exercitarea opţiunii este o apărare de natura unei excepţii procesuale ce poate fi invocată direct în apel, fără încălcarea limitelor devoluţiunii legale.
A învederat că acceptarea manifestării opţiunii cu privire la modalitatea de despăgubire direct în apel încalcă şi principiul disponibilităţii, limitele învestirii instanţei fiind cele stabilite prin cererea de chemare în judecată, care ar fi trebuit respectate şi de instanţa de apel.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art.304 alin.1 pct.9 C.proc.civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile referitoare la judecata după casare şi a depăşit limitele rejudecării prin administrarea de probatorii care nu au fost stabilite prin decizia de casare. Totodată, au fost încălcate şi dispoziţiile art.168 alin.3 C.proc.civ., fiind permisă revenirea apelantei asupra unei probe la care aceasta renunţase în mod expres. A învederat că, în precedentul ciclu procesual, în apel, instanţa a luat act de împrejurarea că pârâta a renunţat la proba cu expertiza având ca obiectiv stabilirea contravalorii materialelor şi a manoperei, iar instanţa de rejudecare nu mai era îndreptăţită să admită solicitarea pârâtei cu privire la această probă având în vedere că prin decizia de casare nu se dispusese suplimentarea probatoriului.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.304 alin.1 pct.7, 8 şi 9 C.proc.civ., pârâta B. a susţinut că valoarea de 135.000 USD, indicată şi recunoscută de reclamant în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, trebuia actualizată la data evaluării în prezentul dosar, însă instanţa de apel nu a solicitat expertului evaluator acest lucru. A susţinut că instanţa de apel nu a ajustat sumele stabilite prin expertiza evaluatorie contabilă cu sumele deja plătite, deşi în considerentele hotărârii instanţei de fond, pronunţată în dosarul de ieşire din indiviziune, care au putere de lucru judecat, s-a reţinut că reclamantul are un drept de creanţă, fiind considerat constructor de bună credinţă pe terenul altuia, iar înscrisurile administrate în cauză probează faptul că o parte din sumele încasate din exploatarea bunului litigios de către intimata pârâtă B., în calitate de proprietar al imobilului, au fost achitate apelantului pârât A. în contul creanţei deţinute de acesta.
A învederat că obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă formulate de pârâtă nu au fost avute în vedere, deşi aceasta a arătat că întreaga sumă datorată reclamantului a fost achitată.
Recurenta a susţinut că instanţele de fond ar fi trebuit să constate decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, depusă la 6.07.2016, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro reprezentând sporul de valoare adus imobilului, în calitatea sa de constructor de bună credinţă, în temeiul art.494 alin.3 C.civ. şi al îmbogăţirii fără justă cauză,
şi să declare inadmisibilă această modificare a cadrului procesual, în condiţiile în care pârâta nu şi-a exprimat, în mod expres, acordul cu privire la această modificare.
Recurenta a invocat şi încălcarea principiului rolului activ al judecătorului având în vedere că nu a stabilit cadrul procesual, în condiţiile în care prin apel, intimata pârâtă a arătat că şi-a manifestat dreptul de opţiune prevăzut de art.494 alin.3 teza a II-a C.civ., sens în care a arătat că reclamantul a solicitat sporul de valoare, iar instanţa trebuia să-i pună în vedere să precizeze expres dacă doreşte în continuare sporul de valoare sau este de acord şi cu valoarea materialelor şi a manoperei.
A arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1958 când a reţinut că atât interogatoriul administrat intimatei B. la 21.04.2011, în dosarul nr. x/301/2010, cât şi concluziile scrise depuse la 27.02.2014 în acelaşi dosar, reprezintă acte de întrerupere a cursului prescripţiei. A învederat că nu a recunoscut niciodată dreptul de creanţă al reclamantului, iar acţiunea iniţiată de acesta în dosarul nr. x/301/2010 nu poate întrerupe prescripţia întrucât a fost respinsă definitiv.
A susţinut că, pentru a produce efectul întreruptiv, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie trebuie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia şi să fie neîndoielnică, iar recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie nu produce efectul întreruptiv, însă dacă constă într-o plată parţială, are efectul prevăzut de art.20 din Decretul nr.167/1958. A învederat că nu sunt îndeplinite aceste cerinţe legale întrucât nici la 21.04.2011, nici la 27.02.2014, recurenta nu avea calitatea de debitor a reclamantului. Recurenta a susţinut că, prin decizia nr.1840 din 24.11.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/301/2010, nu a fost recunoscută reclamantului calitatea de proprietar al imobilului, astfel încât pretinsa recunoaştere a creanţei era îndoielnică în ambele momente analizate de instanţă întrucât nu exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care să statueze că acesta este proprietar sau are un drept de creanţă în raport cu imobilul care face obiectul litigiului.
A învederat că, la finalul anului 2013, termenul general de prescripţie de 3 ani era împlinit deoarece niciunul dintre actele procesuale din dosarul nr. x/301/2010, respectiv interogatoriul din 21.04.2011 şi concluziile scrise depuse la 27.02.2014 nu aveau cum să întrerupă, în mod legal, termenul de prescripţie, cu atât mai mult cu cât cererile de chemare în judecată din acest dosar au fost respinse în mod irevocabil şi abia la 6.07.2016, prin cererea modificatoare de acţiune, reclamantul a solicitat pentru prima dată sporul de valoare, în calitatea sa de constructor de bună credinţă, după finalizarea procesului anterior, la 19.10.2015.
A susţinut că, şi în ipoteza în care s-ar considera că pârâta a recunoscut, la interogatoriul din 21.04.2011, pretenţiile reclamantului, deşi acestea nu fuseseră exhibate încă, termenul de prescripţie ar fi fost împlinit la 21.04.2014, anterior modificării cererii de chemare în judecată din 6.07.2016. Referitor la concluziile scrise depuse şi semnate de avocat, nu de către pârâtă în nume personal, a arătat că acestea nu pot fi calificate ca o recunoaştere întrucât reiau tezele deja prezentate anterior în activitatea procesuală.
Subsumate motivelor de casare prevăzute de art.304 pct.7 şi 8 C.proc.civ., recurenta a formulat critici vizând faptul că instanţa de apel a motivat lipsa ajustării pretenţiilor reclamantului în temeiul prevederilor art.483 C.civ. de la 1864, potrivit cărora fructele se cuvin proprietarului, aspect contradictoriu şi nelegal, în condiţiile în care s-a reţinut cu putere de lucru judecat că reclamantul nu este proprietar al imobilului în litigiu.
- Apărările formulate în cauză
Reclamantul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului depus de recurenta pârâtă B., ca nefondat.
Recurenta pârâtă B. a formulat cerere de întoarcere a executării silite pentru sumele executate silit până la data pronunţării hotărârii din recurs, în eventualitatea admiterii recursurilor formulate de aceasta sau de recurentul reclamant.
Recurenta reclamantă B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul A., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art.304 C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinarea recursurilor declarate în cauză în ordinea subiectelor abordate în cuprinsul acestora, impune a analiza cu prioritate recursul pârâtei prin care aceasta a contestat decizia instanţei de apel sub aspectul legalităţii reţinerii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, urmând ca, în măsura în care se constată caracterul neîntemeiat al acestei critici, să fie examinate şi celelalte motive de recurs invocate de pârâtă, precum şi recursul reclamantului.
În esență, limitele rejudecării cauzei în apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, astfel cum au fost stabilite prin decizia de casare, au vizat analiza actelor procedurale efectuate de pârâtă în cadrul dosarului de ieșire din indiviziune nr. x/301/2010 (interogatoriul din 21.04.2011 și concluziile scrise depuse la 27.02.2014) şi examinarea consecinţelor juridice a respectivelor manifestări de voinţă în plan procesual, în sensul dacă acestea se circumscriu unor cauze legale întreruptive a cursului prescripţiei, mai exact dacă pot constitui acte de recunoaştere a dreptului de creanţă a reclamantului, reprezentat de contravaloarea participării sale financiare la edificarea construcţiei.
Instanța de apel a apreciat, referitor la interogatoriul din 21.04.2011, că recunoașterea personală din cadrul răspunsurilor la întrebările 5 - 7 este o recunoaștere pură și simplă a contribuției (prin muncă și bani) reclamantului la edificarea construcției și, deci, a dreptului de creanță dedus judecății pentru care s-a invocat prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, nefiind reținută apărarea pârâtei referitoare la faptul că această recunoaștere ar fi numai una parțială (limitată la suma de 50-60.000 euro) deoarece aceasta ar fi recunoscut expres și participarea directă a reclamantului, prin muncă proprie, participare care este cuprinsă atât în sporul de valoare, cât și în teza referitoare la muncă și materiale din cuprinsul dispozițiilor art. 494 C.civ..
În privinţa concluziilor scrise depuse la 27.02.2014, Curtea a constatat că pârâta și-a menținut poziția procesuală exprimată în cadrul interogatoriului și prin acest act procesual, recunoscând din nou contribuția prin muncă și bani a reclamantului la edificarea construcției şi a apreciat că acest act procesual are pe deplin valoarea recunoașterii dreptului de creanță întemeiat pe art.494 C.civ., dat fiind că dispozițiile art.1206 C.civ. sunt aplicabile exclusiv mărturisirii judiciare, iar nu și celei extrajudiciare, deși recunoașterea este, de această dată, una calificată, în privința raportului juridic, deoarece se susține că a existat un raport juridic de împrumut și una complexă, în privința faptului că datoria a fost achitată (chiar la nivelul a 175.980 USD), potrivit înțelegerii dintre părți, din sumele de bani obținute din închirierea imobilului și deși aceste concluzii au fost depuse în numele pârâtei de avocatul său.
Prin urmare, recunoscând efectul întrerupător al prescripției, în condițiile art. 16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, Curtea a constatat că de la data administrării interogatoriului, 21.04.2011, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, împlinit anterior cererii modificatoare, respectiv la data de 21.04.2014, însă anterior acestei date, pârâta a depus concluzii scrise, la 27.02.2014, moment de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, neîmplinit la data formulării cererii modificatoare, 6.07.2016.
Recurenta B. a contestat acest raționament, prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ. susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1958 când a reţinut că atât interogatoriul administrat intimatei apelante B. la 21.04.2011, în dosarul nr. x/301/2010, cât şi concluziile scrise depuse la 27.02.2014 în acelaşi dosar, reprezintă acte de întrerupere a cursului prescripţiei. În acest sens a învederat că nu a recunoscut niciodată dreptul de creanţă al reclamantului, iar pentru a produce efectul întreruptiv, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie trebuie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia şi să fie neîndoielnică, arătând, totodată, că recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie nu poate produce efectul întreruptiv.
Se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art.16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr.167/1958, aplicabil prescripţiilor extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare noului Cod civil, precum şi cele începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Legii nr.71/2011, de punere în aplicare a noului Cod civil, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Atât doctrina, cât şi practica judiciară sunt unanime în a considera că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia reiese din orice act sau fapt ce conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului creditorului.
Recunoaşterea voluntară, neîndoielnică, pură și simplă a dreptului este o manifestare unilaterală de voinţă a debitorului, prin care se atestă dreptul creditorului şi se renunţă la beneficiul termenului de prescripţie scurs până la momentul recunoaşterii.
Această recunoaștere constituie un act personal şi de dispoziţie, care produce consecinţe juridice împotriva autorului ei, astfel încât trebuie făcută, pentru a atrage efectul urmărit, de achiesare la un drept potrivnic, de însăși partea în litigiu sau de un mandatar cu procură specială, adică o procură în care să fie menţionat expres dreptul de a face recunoaşteri.
Aplicând aceste considerente teoretice în cauza pendinte, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de pârâtă, fiind nelegală soluţia instanţei de apel de menţinere a soluţiei tribunalului privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate de reclamant, prin reţinerea cauzei de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958.
Sub un prim aspect, se reţine că atât interogatoriul administrat pârâtei la 21.04.2011, cât şi concluziile scrise depuse la 27.02.2014 sunt acte procesuale efectuate în dosarul nr. x/301/2010 având ca obiect ieşire din indiviziune, astfel încât va fi analizată valoarea acestora de recunoaştere întreruptivă de prescripţie.
Astfel, pentru ca manifestarea de voinţă să aibă natura juridică a unei recunoaşteri, este necesar să se concretizeze într-un act unilateral, act juridic personal şi de dispoziţie, mijloc de probă împotriva celui care o face şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţia sau apărarea pe faptul mărturisit.
În analiza caracterului de act întrerupător de prescripţie al răspunsurilor la interogatoriul administrat pârâtei, se constată că, potrivit situaţiei de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art.304 C.proc.civ., pârâta B. recunoaşte, prin răspunsurile la întrebările 5-7, participarea reclamantului la edificarea construcţiei prin muncă (acesta ocupându-se ca un diriginte de şantier, participând la muncă alături de ea) şi prin bani (cu un ajutor financiar de 50-60.000 euro).
Înalta Curte reţine că recunoaşterea din cadrul acestor răspunsuri este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, fiind o recunoaştere personală a contribuţiei reclamantului la edificarea construcţiei şi, astfel, a dreptului de creanţă pe care acesta îl invocă.
Însă, dacă în privinţa acestui act procesual se poate reţine recunoaşterea expresă din partea pârâtei relativ la participarea reclamantului, prin muncă proprie şi contribuţie bănească, la edificarea construcţiei în legătură cu care s-a născut dreptul de creanţă dedus judecăţii, Înalta Curte, verificând condiţiile de valabilitate a recunoaşterii cu privire la concluziile scrise depuse de pârâtă la 27.02.2014, nu decelează o astfel de manifestare de voinţă, în raport de lipsa caracterului personal al recunoaşterii.
Contrar considerentelor instanţei de apel, ipoteza recunoaşterii de către pârâtă a dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reţinută în cauză în privinţa acestui act procesual întrucât, fiind un act cu consecinţe defavorabile, recunoaşterea nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială. Drept urmare, mărturisirea nu poate rezulta dintr-o recunoaştere a unui fapt făcută de o parte, în concluziile sale scrise, semnate de avocat, cât timp mandatul apărătorului părţii nu cuprinde şi dreptul de a face asemenea recunoaşteri, cum este cazul în speţă.
În raport de aspectele expuse, Înalta Curte va constata că formularea unor concluzii scrise de către apărătorul pârâtei, în baza unui mandat convențional general de reprezentare, care nu cuprinde posibilitatea efectuării unor acte de dispoziție în numele și pe seama reprezentatului, nu echivalează cu o recunoaştere a creanţei reclamantului, în înţelesul stabilit de legiuitor pentru a putea constitui efect întreruptiv al cursului prescripţiei.
Pornind de la împrejurarea că momentul de început al curgerii termenului general de prescripţie a fost reţinut prin decizia de casare ca fiind cel la care pârâta B. a formulat, la 29.10.2010, întâmpinare în dosarul nr. x/301/2010 şi recunoscând efectul întrerupător al prescripţiei, în condiţiile art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 doar interogatoriului administrat pârâtei în dosarul de partaj, se constată că de la data administrării acestui interogatoriu, 21.04.2011, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, împlinit la 21.04.2014, anterior depunerii cererii modificatoare de către reclamant, la 6.07.2016, prin care solicita sporul de valoare adus imobilului.
Pentru considerentele mai sus reţinute, constatând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, Înalta Curte, în temeiul art.312 C.proc.civ., a admis recursul, a modificat în parte decizia recurată în sensul că a schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din 2.11.2016 şi sentinţa civilă nr.1953 din 19.12.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul A., ca prescrisă.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, privind admiterea apelului, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi admiterea, în parte, a cererii de suplimentare a onorariului de expertiză, formulată de expertul X.
În raport de efectul produs prin analiza acestei critici, încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate de către recurenta-pârâtă, subsumate motivelor de casare prevăzute de art.304 pct.7 şi 8 C.proc.civ. şi a recursului formulat de recurentul reclamant.
Referitor la solicitarea recurentei B. de desfiinţare a actelor de executare efectuate în baza deciziei anterior menţionate, cu consecinţa întoarcerii executării silite, se reţine că, potrivit art.311 C.proc.civ., „Hotărârea casată nu are nicio putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.”
De asemenea, potrivit art.4041 alin.1 C.proc.civ., „În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia”.
În raport de aceste dispoziţii legale şi de soluţia pronunţată în cauză, de admitere a recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr.136A din 6.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel București-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, Înalta Curte a dispus întoarcerea executării silite pentru sumele executate silit prin poprirea a 1/3 din pensia recurentei.
Relativ la solicitarea recurentei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, se reţine că această parte a achitat, cu titlu de taxe judiciare de timbru, suma de 11.741 lei, în apel, în primul ciclu procesual, suma de 7201,75 lei, în recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual şi suma de 300 lei, taxă judiciară de timbru aferentă cererii de întoarcere a executării silite, în prezentul recurs.
Cu titlu de onorariu de avocat, recurenta a făcut dovada achitării, în primul ciclu procesual, a sumei de 4500 lei - la fond, de 9150 lei - în apel, şi de 5355 lei - în recurs, precum şi a sumei de 1500 lei în prezentul recurs.
În temeiul dispozițiilor art.274 alin.1 C.proc.civ., reţinând culpa procesuală a recurentului A., Înalta Curte l-a obliga pe acesta la plata către pârâtă, pentru toate fazele procesuale, a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 19.246,75 lei, cu titlu de taxe judiciare de timbru şi în cuantum de 15.000 lei, cu titlu de onorarii de avocat, reduse conform art.274 alin.3 C.proc.civ.
Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, potrivit art.274 al.3 C.proc.civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat”.
Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii onorariului perceput de către apărător în fazele procesuale de fond, apel şi recurs, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, a constatat că se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul cu acest titlu la suma de 15.000 lei, cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, s-a apreciat că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.