Operă arhitecturală. Raportul dintre dreptul de autor şi dreptul de proprietate asupra construcţiei. Drepturile autorului în cazul unei structuri arhitecturale. Dreptul proprietarului clădirii materializate ca urmare a executării operei de arhitectură de a dispune material şi juridic de bunul său. Reabilitarea construcţiei afectate de incendiu. Transformare permisă a operei arhitecturale. Inexistenţa încălcării dreptului de autor
Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe
Index alfabetic: operă de arhitectură
- drepturi patrimoniale de autor
- drept de proprietate
Legea nr. 8/1996, art. 22, art. 23, art. 35
C.civ. 1864, art. 970 alin. (2)
Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental în cadrul sistemului de drept în vigoare, potrivit art. 44 din Constituția României, iar dreptul de a dispune de bunurile proprii constituie un aspect tradițional și fundamental al dreptului de proprietate, astfel încât limitarea prerogativelor acestuia trebuie să rezulte expres din lege, convenție sau hotărâre judecătorească, conform reglementării Codului civil.
În conţinutul Legii nr. 8/1996 nu poate fi identificată o normă legală care să acorde titularului dreptului de autor asupra operei de arhitectură prerogativa de a limita exercitarea atributului proprietarului de dispoziție materială asupra construcției finalizate, prin condiționarea acesteia de un acord cu privire la utilizarea proiectului de arhitectură inițial în procesul de exploatare normală a clădirii, la modificarea operei arhitecturale sau prin obligarea proprietarului să contracteze serviciile arhitecturale pentru modificarea construcției cu arhitecții inițiali.
Art. 22 din Legea nr. 8/1996 instituie în sarcina proprietarului operei obligația de a permite accesul autorului operei și de a o pune la dispoziția acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor și cu condiția ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. De asemenea, dreptul proprietarului originalului operei de a o distruge este condiționat de oferirea acesteia autorului ei la prețul de cost al materialului, astfel cum prevede art. 23 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar în cazul unei structuri arhitecturale, alin. (3) al aceluiași articol prevede că autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Interpretarea gramaticală a acestei din urmă dispoziții legale conduce la concluzia că singurul drept al autorului operei de arhitectură, în cazul distrugerii, este acela de a fotografia opera și de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Această normă legală este în acord cu principiile de drept care reglementează exercitarea dreptului proprietarului de dispoziție materială asupra bunului său.
În ceea ce privește exploatarea și modificarea construcției edificate, contractul încheiat între arhitect și proprietarul imobilului implică, în virtutea art. 970 alin. (2) din C.civ. din 1864, limitarea prerogativelor dreptului de autor, în măsura necesară pentru ca proprietarul să poată folosi neîngrădit proiectul de arhitectură pentru exercitarea prerogativelor sale asupra construcției. Astfel, proprietarul construcției trebuie să aibă posibilitatea de a utiliza proiectul de arhitectură, planșele și memoriile arhitecturale în relația cu autoritățile, în cursul exploatării normale a imobilului, dar și pentru obținerea unei autorizații de construire pentru modificarea ulterioară a construcției conform unor eventuale noi preferințe estetice ale proprietarului.
Concluzia contrară, în sensul că orice modificare a construcției trebuie autorizată de arhitectul care a elaborat primul proiect, după care a fost edificată construcția, ar presupune o limitare aproape totală a dreptului proprietarului de a exercita prerogativa sa de dispoziție materială asupra bunului său. O astfel de limitare nu rezultă din dispozițiile legii dreptului de autor, care nu impune ca autorul operei de arhitectură să păstreze drepturi patrimoniale și morale asupra operei sale într-o manieră care ar implica necesitatea de a-și da acordul pentru orice nouă folosire a proiectului său, în speță, ca punct de plecare pentru proiectul modificator al aceleiași construcții.
Totodată este de menţionat că art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 stipulează categoric că transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este permisă dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor, textul fiind incident în cazul unor transformări constând în refacerea elementelor de fațadă în acord cu noile concepții, cerințe, standarde dar și cu opțiunile estetice ale proprietarului clădirii afectate în urma unui incendiu.
Prin urmare, având în vedere prevederile Legii nr. 8/1996 şi cele ale art. 970 C.civ. 1864, rezultă că, în lipsa unei stipulații exprese în sens contrar, convenția de servicii arhitecturale implică, prin natura ei, transferul prerogativelor patrimoniale asupra operei de creație intelectuală în măsura necesară exploatării ei normale, transformării sale materiale, această din urmă componentă implicând inclusiv distrugerea clădirii, fără a putea implica în mod tacit o limitare a dreptului proprietarului clădirii de dispoziție materială asupra acesteia.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1247 din 26 iunie 2023
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. şi H.: 1. obligarea pârâților la plata sumei de 450.000 lei pentru fiecare dintre reclamanți, reprezentând daune morale pentru încălcarea drepturilor morale de autor prevăzute de art. 10 lit. a), b), c) şi d) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, asupra operei de arhitectură X, din str. X, imobil înscris în cartea funciară nedefinitivă nr. x a Sectorului 2 București; 2. obligarea pârâților la plata sumei de 3.952.764 euro, reprezentând daune materiale pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor prevăzute de art. 12, art. 13 lit. f) şi i) şi art. 84 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, cu privire la opera de arhitectură sus-menționată; 3. obligarea pârâților la publicarea, pe cheltuiala acestora, într-un ziar de largă răspândire, a hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză, potrivit art. 139 alin. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996; 4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiul de față.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 15.04.2015, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii parţiale a cererii de chemare în judecată invocată de pârâta F. S.R.L. şi a dispus suspendarea judecăţii, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, cu motivarea din încheierea menţionată.
Prin decizia civilă nr. 473R/12016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis recursul formulat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.04.2015, a casat în parte încheierea recurată, în ceea ce priveşte măsura suspendării, şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 07.06.2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia perimării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta F. S.R.L.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 01.11.2017, tribunalul a încuviinţat pentru toate părţile proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul reclamantei persoană juridică, răspunsul la interogatoriu fiind depus la dosar.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 07.03.2018, tribunalul a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea arhitectură şi proba cu expertiza contabilă, ca nefiind concludente, pertinente şi utile cauzei.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1791 din 17.10.2018, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C. S.R.L., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H., invocată de acesta, ca neîntemeiată, a respins cererea reclamanţilor cu privire la toate capetele de cerere. Tribunalul a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâta E. S.R.L., în cuantum redus de 985.773,88 lei, şi către pârâta F. S.R.L., în cuantum de redus, de 33.724,73 lei.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin încheierea din 10.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat că transmisiunea calităţii procesuale nu poate opera pentru obligaţiile stabilite prin hotărârea primei instanţe care fac obiectul şi al apelului principal şi al unuia dintre apelurile incidente, cele două părţi rămânând parte în proces în nume propriu. Curtea a constatat că, în toate cazurile, în măsura în care transmisiunea ar fi valabilă şi eficace, se impune a fi păstrate părţile în proces în baza art. 39 alin. 2 C.proc.civ. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă dreptul de creanţă având ca obiect despăgubirea izvorâtă din încălcarea dreptului moral de autor poate fi sau nu cedat, instanţa a arătat că se va pronunţa prin hotărâre.
De asemenea, Curtea a încuviinţat proba cu înscrisuri, a respins proba cu planşele foto, precum şi proba cu expertiză pentru cuantificarea prejudiciului.
Prin decizia nr. 500A din 26.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a constatat că nu a operat transmisiunea calității procesuale active în ceea ce privește drepturile de creanță izvorâte din încălcarea drepturilor morale de autor, a respins excepția lipsei de interes a apelului principal, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C. S.R.L. şi D. împotriva încheierilor din 21.07.2017 și 7.03.2018, precum și împotriva sentinţei civile nr. 1791/2018 pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă.
Curtea a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de pârâta E. S.R.L. şi a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâții G. S.R.L. și H.
A admis apelul incident declarat de pârâta F. S.R.L. şi a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că au fost obligaţi reclamanții la plata sumei de 67.449, 46 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță către pârâta F. S.R.L. A menţinut restul dispozițiilor sentinței apelate.
A obligat apelanții-reclamanți la plata sumei de 6.000 euro (la care se adaugă TVA) reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta G. S.R.L., cu aplicarea art. 453 alin. 2 C.proc.civ., şi la plata sumei de 75.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta E. S.R.L., cu aplicarea art. 451 alin. 2 și art. 453 alin. 2 C.proc.civ.
4. Recursurile formulate în cauză.
Reclamanții A. și C. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 500/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, și a încheierilor premergătoare, solicitând casarea în parte și, în temeiul art. 497 C.proc.civ., trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată. Recurenții reclamanți au solicitat menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a apelului principal ca neîntemeiată, menținerea soluţiei de respingere ca tardiv formulat a apelului incident formulat de E. S.R.L. ca urmare a menţinerii soluţiei de admitere a excepţiei de tardivitate a acestui apel cuprinse în încheierea de şedinţă din 10.02.2021, precum și menținerea soluţiei de respingere ca nefondate a apelurilor incidente, cu înlăturarea considerentelor contrare acestei soluţii din cuprinsul deciziei.
În motivarea recursului, recurenții reclamanți A. și C. S.R.L. au expus pe larg situația de fapt rezultată din derularea raporturilor contractuale dintre părți și dintre acestea și terțe persoane referitoare la realizarea construcției X, precum și la modificările aduse acesteia. De asemenea, recurenții reclamanți au expus aspecte referitoare la realizarea lucrărilor de intervenţie pentru înlăturarea efectelor incendiului care a afectat clădirea și situația litigiilor declanșate de pârâta E. S.R.L. pentru angajarea răspunderii proiectanţilor și executanţilor pentru pretinse vicii de proiectare și execuţie, precum și pentru angajarea răspunderii asigurătorului.
În continuare, recurenții reclamanți au expus aspecte privind judecata cauzei în primă instanță, privind criticile și apărările formulate în faza procesuală a apelului și au redat dispozitivul deciziei pronunțate de curtea de apel.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., considerând că hotărârea nu a fost motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. și art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, recurenții reclamanți au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și au arătat că motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să exprime în mod neechivoc faptul că aceasta reprezintă rezultatul cercetării judecătoreşti și a argumentării logico-juridice efectuate în mod nemijlocit de instanţă, iar nu o simplă preluare a susţinerilor și argumentelor uneia dintre părţile litigiului, nesupuse unei analize proprii a instanţei.
În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții reclamanți au susținut că judecătorul din apel nu a efectuat o cercetare a litigiului sub toate aspectele cu privire la care s-a pronunţat prin hotărârea recurată, ci a preluat necritic, fără propriul filtru al raţionamentului juridic, argumente ale apelanților-pârâți, fără ca instanţa să argumenteze cum a interpretat, în maniera proprie, susţinerile respective și cum le-a corelat și analizat în contextul probator administrat, respectiv de ce le-a înlăturat pe cele exprimate în antiteză. Astfel, instanța de apel a arătat că pârâţii au învederat pertinent că anumite asemănări obiective de soluţii se datorează respectării coordonatelor urbanistice (identice) trasate prin PUZ, respectiv cerinţele privind aliniamente, înălţimi, retrageri. COT (coeficientul de ocupare a terenului), CUT (coeficientul de utilizare a terenului). Recurenții reclamanți au arătat că instanța nu a argumentat respectivele asemănări raportat la coordonatele reţinute, cu indicarea în concret a cerinţelor impuse și a modului în care modificările făcute au respectat acele cerinţe.
Recurenții reclamanți au arătat că, deși instanța a constatat că pârâții G. S.R.L. şi H. au efectuat doar indigenizarea proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană, nu a argumentat în niciun fel ce presupune reţinuta „indigenizare" și de ce această activitate nu se circumscrie în concret faptei ilicite reclamate, cu atât mai mult cu reclamanţii au susţinut coparticiparea ilicită a acestor pârâți în baza unor elemente concrete, incluzând caracterul ilicit per se al semnăturii de complezență, care nu se regăsesc analizate și înlăturate motivat de instanţa de apel, care doar a preluat pur şi simplu poziţia acestor pârâţi în sensul indigenizării. De asemenea, recurenții reclamanți au arătat că afirmația instanței de apel în sensul că autorizaţia de construire a expirat prin neefectuarea lucrărilor, ca urmare a demersurilor judiciare cu efect de obstrucţie iniţiate de apelanta C. S.R.L., a fost preluată ca atare din susţinerile pârâţilor, fără o argumentare proprie din partea instanţei de apel, primele acte ilicite realizându-se chiar înainte de incendiu, cu atât mai devreme de presupusele demersuri ale reclamanţilor.
Recurenții reclamanți au arătat că instanța nu a indicat în vreun fel, printr-un raţionament propriu, care sunt argumentele pentru care repararea prejudiciului nu ar trebui să se realizeze in integrum, ci ar trebui limitată la valoarea propusă de pârâţi, cu atât mai mult cu cât s-a probat că E. S.R.L. a plătit pentru proiectul modificator sume cu mult peste pretenţiile reclamanţilor.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. în privința modului în care instanţa de apel a analizat criticile reclamanţilor vizând încheierea de respingere a recuzării formulate împotriva judecătorului fondului. Recurenții reclamanți au considerat că întreaga motivare a instanţei de apel este limitată la prezentarea unor argumente și ipoteze pur teoretice și generale referitoare la situaţiile în care s-ar putea reține sau nu incompatibilitatea magistratului, prezentare limitată oricum la aspectul pur formal al soluţionării de către instanţă a unui incident procedural, fără nicio analiză concretă a motivelor de apel, respectiv a elementelor în raport cu care s-a susţinut în mod efectiv imparţialitatea primei instanţe în cauza dedusă judecăţii. Astfel, motivarea nu face posibilă identificarea raţionamentului instanţei asupra chestiunilor concrete cu care a fost învestită, situație în care nu au fost respectate exigențele impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ..
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., susținând încălcarea dreptului la un proces echitabil, lipsa de imparţialitate a instanţei, în acord cu dispoziţiile art. 6, art. 20 și art. 22 din C.proc.civ.. Din hotărârea recurată transpare în mod regretabil o indiscutabilă lipsă de imparţialitate a instanţei de apel vizibilă prin judecăţi de valoare, aprecieri pătimaşe, fondate pe opinia omului judecător, pe bagajul (vast de altfel) de cunoștințe non-juridice aplicate în mod subiectiv, care a afectat interpretarea și aplicarea legii. Recurenții reclamanți au arătat că, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc numeroase elemente de natură părtinitoare, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele erau lipsite de orice miză, respectiv nu prezentau niciun fel de relevanță din perspectiva unui raţionament juridic aplicabil față de limitele învestirii.
Recurenții reclamanți au considerat că aspectele invocate rezultă din: utilizarea cu iz peiorativ a sintagmei "operă de artă" în caracterizarea operei; controversele legate de aspectele constructive ale clădirii par a fi extinse asupra întregului subiect de analizat și prezentate într-o manieră aproape denigratoare la adresa personalităţii autorilor; menţionarea existenței altor persoane în cartuşul proiectului de arhitectură care nu și-ar fi asumat demersul judiciar - aspect lipsit de orice relevanță inclusiv în contextul argumentator al instanţei de apel, reţinut însă pentru a contura un cadru cu o conotație negativă în privinţa reclamanţilor; reţinerea lipsei datei certe a contractelor de cesiune de drepturi de autor încheiate între reclamanţi, chestiune despre care se reține că oricum nu prezenta nicio relevanță juridică însă conturând orientarea instanţei în sensul unei imagini negative și de adversitate față de reclamanţi; nechemarea în judecată a proiectantului german, în balanţă cu opţiunea reclamanţilor de a se îndrepta împotriva persoanelor fizice și juridice române, deşi chiar instanţa de apel reține că nu exista o astfel de obligație procesuală, instanţa de apel poziționându-se însă și de această dată într-o situaţie de adversitate față de reclamanţi și de părtinire față de pârâţii G. și H.; reţinerea unei pretinse culpe a reclamanţilor îndeosebi la punerea în operă a proiectului - în condiţiile în care instanţa de apel reține că nu este chemată să facă o atare analiză a culpei, și totuşi o face cu încălcarea gravă a autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care a exclus-o, reţinere al cărei scop este evident acela de a crea aparența unui pretins context conflictual preexistent între părți, pus de instanţa de apel în culpa reclamanţilor și care ar îndreptăți pârâţii la nesocotirea dreptului de autor prin nesolicitarea acordului arhitecţilor iniţiali pentru modificarea operei; întreaga expunere a instanţei de apel este circumscrisă ideii că, atât timp cât reclamanţii au încasat un onorariu pentru serviciile prestate, este nerezonabil să mai aibă pretenţii derivate din dreptul lor de autor - reţinere cu conotație generală negativă în privinţa reclamanţilor, dincolo de interpretarea greşită a legii - pretenţii cu privire la care oricum instanţa de apel se pronunţă a fi prea mari; pretinsa exercitare abuzivă a dreptului de autor, prezentată iniţial în mod ipotetic, dar apoi asociată în mod expres cu însăși cererea reclamanţilor prin care s-ar pretinde o sumă nejustificat de mare; analiza originalităţii, în cadrul căreia modul în care reclamanţii, autorii operei și singurii în măsură în atare situaţie să încerce a explica viziunea lor creatoare (premiată multiplu în mediile elitiste ale arhitecturii) este prezentată în mod depreciativ și ostentativ; critica adusă modului în care reclamanţii au furnizat lămuririle pretinse chiar de către instanţa de apel; consideraţii pătimaşe asupra modului în care autorii au perceput impactul modificărilor aduse operei fără acordul lor (minor versus magistral, eşuare categorică, modificări samavolnice); consideraţii absolut subiective asupra modului în care reclamanţii și-au imaginat inclusiv modificarea operei ce s-ar fi impus ca urmare a incendiului (și absolut firească din partea acestora în contextul în care clădirea exprima rodul creativităţii, personalităţii și viziunii lor creatoare și pe care, la fel de firesc, aceştia doresc ca opera lor să o exprime în continuare), instanţa de apel ducând totul într-o zonă comercială și de interese financiare care i-ar caracteriza pe reclamanţi în demersurile lor vizând dreptul lor de autor.
Recurenții reclamanți au arătat că numeroase exprimări din hotărârea recurată se îndepărtează de un ton neutru și imparţial, în sensul că reclamanţii "se pretind", "sunt în realitate ofensaţi", "se plâng".
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., rezultând din încălcarea normelor de procedură vizând calificarea probelor; refuzul de a primi în materialul probator planşele ilustrate cerute tocmai de către instanţă; fundamentarea unor concluzii la fel de părtinitoare tocmai pe aceste probe. Recurenții reclamanți au arătat că, în şedinţă publică, instanţa de apel a solicitat apelanţilor reclamanţi lămuriri cu privire la diferențele reclamante ale celor două proiecte de arhitectură în discuţie și a solicitat acestora să ilustreze aceste diferențe într-o manieră care să exprime vătămarea expresiei lor artistice „pe înţelesul unui profan"; față de această solicitare a instanţei, la termenul de judecată din 21.10.2020, apelanții-reclamanți au depus planşe foto în acest sens. În şedinţa de la termenul de judecată din 10.02.2021, instanţa de apel a respins din probatoriu planşele foto conţinând lămuririle solicitate chiar de instanţa de apel cu motivarea că acestea "nu sunt mijloace materiale de probă și nici înscrisuri". În continuare, Curtea a dispus că acestea vor rămâne la dosarul cauzei exclusiv pentru un eventual control judiciar. Dincolo de însăși revenirea nemotivată, în acord cu exigențele impuse de art. 259 C.proc.civ., asupra unei probe pe care o ordonase să fie depusă la dosarul cauzei, o apreciase ca fiind necesară în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a încălcat normele de procedură vizând probele în procesul civil, reţinând că planşele foto depuse nu ar fi mijloace de probă în sensul Codului de procedură civilă - încălcare circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..
Recurenții reclamanți au invocat art. 265 și art. 341 alin. (2) C.proc.civ. și au considerat că, indiferent de calificarea pe care instanţa de apel o putea da planşelor foto depuse la dosarul cauzei, respectiv asimilarea lor înscrisurilor reglementate de art. 265 C.proc.civ. ori mijloacelor materiale de probă conform art. 341 alin. 2 C.proc.civ., este dincolo de orice îndoială că nu exista niciun temei legal pentru a refuza primirea acestei probe prin prisma argumentului că aceasta nu ar fi prevăzută de Codul de procedură civilă
Recurenții reclamanți au arătat că instanţa de apel, prin hotărârea recurată, își sprijină o parte din considerente (cele criticate pentru părtinire) tocmai pe aceste probe - „laude excesive" ale reclamanţilor, „materiale de prezentare elogioasă", aceste considerente intrând în contradicţie cu cele care susţinuseră neprimirea probei la dosar, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ..
Recurenții reclamanți au arătat că se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. și soluţia instanţei de apel de a înlătura aceste planşe foto din probatoriul în apel, față de nerespectarea dispoziţiilor art. 259 C.proc.civ., în condiţiile în care instanţa de apel se pronunţase deja cu privire la necesitatea și utilitatea planşelor foto prezentate de apelanții-reclamanți, din perspectiva informaţiilor urmărit a fi prezentate, solicitând ea însăși lămuriri cu privire la modificările operei și ilustrări ale modificărilor reclamante.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., susținând că stabilirea contextului prelitigios, dar și analiza originalităţii operei prin aplicarea unor filtre de ordin estetic s-a realizat pe baza unor aprecieri cu înaltă componentă de tehnicitate care exced în mod firesc limitărilor date de specializarea juridică. Hotărârea recurată a nesocotit normele care reglementează limitele analizei instanţei de judecată prin raportare la specializarea juridică a magistratului, acesta intrând în realitate într-o zonă de analiză care impune deţinerea unor cunoştinţe de specialitate în domenii de tehnică și arhitectură care depăşesc în mod raţional sfera unei chiar și foarte bogate culturi generale a magistratului, domenii în care sunt suverani specialiştii licenţiaţi ale căror concluzii, dacă le aprecia necesare, ar fi trebuit să le pretindă instanţa de apel în stabilirea situaţiei de fapt și soluţionarea pricinii.
Recurenții reclamanți au precizat că motivul de recurs nu vizează solicitarea de reanalizare a situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea recurată prin reevaluarea în acest scop a probelor, ci sunt avute în vedere două ipoteze care se circumscriu acestui motiv de recurs: depăşirea specializării juridice a instanţei în stabilirea situaţiei de fapt conform pct. II. 1 si VILI. din hotărârea recurată, care este în esenţă rezultatul unor aprecieri cu înaltă componentă de tehnicitate pe care însă magistratul le face și cărora le dă efecte juridice prin stabilirea unor elemente esenţiale ale situaţiei de fapt în raport de care soluţionează apelul - cu încălcarea autorităţii de lucru judecat (fie ea și provizorie) a hotărârii pronunţate în litigiul al cărui obiect îl reprezenta culpa în propagarea incendiului și față de care se tranşase definitiv că nu poate fi reţinută o dependență în soluţionarea litigiului privind drepturi de autor; depăşirea specializării juridice a instanţei în analiza originalităţii operei conform pct. VI din hotărârea recurată, care este în esenţă rezultatul unor aprecieri de ordin estetic și arhitectural, ce depăşesc sfera firească în care se poate recunoaşte ca s-ar putea manifesta marja de apreciere a instanţei în analiza originalităţii, magistratul substituindu-se astfel specialiştilor în domeniul estetic și arhitectural, chiar ajungând la o concluzie contradictorie elitiștilor din domeniul criticii de arhitectură, care au premiat opera în cauză.
Recurenții reclamanți au considerat că statuările privind efectele incendiului cauzate de culpa reclamanţilor reprezintă rezultatul unor interpretări ale unor expertize extrajudiciare comandate chiar de către pârâţi, rezultat contrar concluziilor instanţei de judecată chemate să le analizeze și contrar elementelor de probatoriu administrat de reclamanţi - fără ca instanţa de apel să prezinte un raţionament care să justifice înlăturarea probatoriului contrar, cu răsturnarea prezumţiei de autoritate de lucru judecat.
Recurenții reclamanți au subliniat că, dată fiind tranşarea definitivă a lipsei de relevanță a chestiunilor privind aspectele tehnice în analizarea încălcărilor specifice proprietăţii intelectuale, aceste elemente de probatoriu nici măcar nu au mai făcut obiectul dezbaterilor sau a apărărilor din partea reclamanţilor în apel, reţinerea lor în decizia recurată ducând în această manieră la o vătămare a dreptului la apărare. Astfel, cu autoritate de lucru judecat Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, prin decizia nr. 473R/2016 pronunţată în soluţionarea recursului formulat împotriva soluţiei de suspendare a judecăţii dispuse de prima instanţă în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., nu o chestiune pur formală, după cum în mod greşit instanţa de apel a interpretat, ci o analiză care vizează însăși relaţia între cele două chestiuni puse în discuţie - dreptul de autor pe de-o parte, și răspunderea delictuală față de modalitatea de execuţie, pe de altă parte, și care nu pot fi excluse din sfera limitelor statuate pentru cursul soluţionării cauzei. Prin hotărârea recurată, se reține că planşele foto aflate la dosarul cauzei ca şi datele de notorietate publică (art. 255 alin. 2 C.proc.civ.) relevă gravele consecinţe ale incendiului, care a afectat masiv faţada, finisajele şi instalaţiile interioare; instanța de apel a avut în vedere expertiza extrajudiciară întocmită de expert Y. și a reținut că faţada nu corespunde actualelor norme de protecţie la foc și nu era şi nu este posibilă refacerea ei conform proiectului iniţial precum și faptul că s-a constatat o soluţie parţial incorectă de delimitare a clădirii de altă clădire învecinată, preexistentă. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere raportul tehnic final întocmit de societatea J. S.R.L. pentru a reține că elementele de faţadă sunt deteriorate şi nu pot fi refolosite, precum şi pentru a reţine caracterul necorespunzător al materialelor, inclusiv al sticlei folosite, fiind detaliate o seamă de alte soluţii tehnice care trebuie reconsiderate în vederea reautorizării. Expertiza efectuată de experţi germani pentru asigurător (detaliază în mod amplu suprafeţele şi materialele afectate de incendiu şi recomandă măsuri concrete pentru etapa renovării clădirii, inclusiv soluţii tehnice şi materiale diferite.
Recurenţii reclamanţi au arătat că instanța de apel a reținut că, inclusiv raportul de expertiză tehnică relevă cu claritate atât necesitatea unor intervenţii de amploare asupra structurii de rezistenţă, prin cămăşuirea cu beton armat a stâlpilor metalici sau inserarea unor grinzi-amortizor suplimentare (diagonale), cât şi necesitatea înlocuirii elementelor de faţadă. De asemenea, prin raportul experţilor germani Z. s-a reţinut pertinent că 70 % din faţada vestică, 100 % din faţada sudică şi 50 % din faţada nordică, precum şi totalitatea interioarelor etajelor 3-19 sunt afectate, restul interioarelor fiind afectate parţial.
Recurenţii reclamanţi au arătat că instanța de apel a concluzionat că, faţă de amploarea intervenţiilor necesare, trebuie în orice caz judecat a fi legitim interesul proprietarului actual al clădirii de refacere a elementelor de faţadă în acord cu noile concepţii, cerinţe, standarde dar şi cu propriile sale opţiuni estetice, aceasta fiind o transformare permisă de scopul utilizării permise de autor, în sensul art. 35 lit. c) din Legea drepturilor de autor.
Recurenții reclamanți au susținut că apărările lor, respectiv trimiterile la elementele de probatoriu în susţinerea acestora, în sensul că probatoriul preluat de instanţa de apel din apărările pârâţilor nu susţin ipoteza reţinută a consecinţelor pe care incendiul le-a avut în privinţa stării clădirii și nici a acţiunilor/intervenţiilor asupra clădirii care s-ar fi impus față de starea clădirii post incendiu, au rămas neanalizate de instanţa de apel. În măsura în care instanţa ar fi apelat la probatorii adecvate tehnicităţii puse în discuţie ar fi putut să facă o evaluare cât mai justă, inclusiv a expertizelor extrajudiciare menționate în analiza sa. Clădirea, deşi afectată parţial de incendiu, ar putea fi folosită ca orice clădire în această situaţie. Incendiul produs în noaptea 26/27 iunie 2009 a durat, potrivit rapoartelor ISU, circa trei ore și jumătate și, în ciuda unor disfuncționalități ale personalului de administrare și ale unor sisteme ale clădirii, oricum în sarcina proprietarului, clădirea X a rezistat foarte bine, efectele incendiului nefiind nici pe departe pe atât de devastatoare pe cât au pretins pârâţii și au reţinut instanţele.
Recurenții reclamanți au arătat că elementele de probatoriu reţinute de instanţa de apel au fost înlăturate de instanța învestită cu pretenţiile formulate de proprietarul operei edificate și împotriva reclamanţilor tocmai pentru că sunt contrazise de rapoartele ISU și expertizele depuse la dosarul de fond. Singura nefuncționalitate a clădirii în urma incendiului a fost reprezentată de faptul că imobilul a fost afectat de fum, funingine și apă, neputând fi ocupat în condiţii corespunzătoare de către chiriaşi. Conform rapoartelor ISU, parapeții cu rol de protecţie au funcţionat, incendiul neextinzându-se de la un nivel la altul; nu s-a produs cedarea structurii faţadei. De asemenea, în ceea ce priveşte structura de rezistență nu s-au înregistrat avarii, protecţia la foc cu material Tecresa sau vopsea intumescentă aplicată la diagonale comportându-se în parametrii proiectaţi. De asemenea, opera edificată a păstrat elementele definitorii ce caracterizează viziunea arhitecturală a proiectului iniţial. Aşadar, în urma incendiului, clădirea și-a păstrat întreaga structură la nivelul tuturor etajelor sale, structura de rezistență nu a fost afectată, lifturile de care aceasta dispune sunt în stare de funcţionare, aspecte ce pot fi constatate printr-o banală cercetare la fata locului. Totuşi, concluziile instanţei de apel contrazic realitatea. După aproape 10 ani de la incendiu, în lipsa oricăror alte intervenţii realizate asupra clădirii decât cele de punere în siguranţă efectuate imediat după incendiu, clădirea se află în aceeaşi stare, există și în prezent în acelaşi stadiu, nu s-a dezintegrat, nu s-au desprins părți din aceasta, nu s-a prăbuşit, în tot ori în parte, nu s-a ruinat.
Recurenții reclamanți au arătat că, în baza unor elemente și aprecieri ce implică în mod evident un grad de tehnicitate ridicat, instanţa de apel a procedat la o vastă analiză a celor două proiecte de arhitectură puse în discuţie, a modificărilor reclamate, a caracteristicilor tehnice ale acestora, a esteticii și funcţionalităţii proiectelor, și mai cu seamă ale proiectului modificator din 2012, a planşelor și pieselor comparative ale celor două proiecte, a modificărilor aduse volumetriei, a elementelor faţadei, elementelor ornamentale-utilitare, a panourilor de sticlă, precum și a consecinţelor unor atare modificări și elemente tehnice.
De asemenea, făcând o analiză de înaltă tehnicitate, instanţa de apel se pronunţă cu privire la modificările volumetrice ale proiectului modificator, în sensul că acestea ar fi unele minore, prin raportare la o analiză pur formală și clar în necunoștință de cauză a suprafeţelor suplimentare de la nivelul fiecărui etaj, fără a înțelege contextul și impactul acestora în volumetria clădirii, așa cum acestea au fost argumentate de reclamanţi prin prisma pregătirii lor profesionale. În acelaşi mod, fără a avea specializarea necesară, tehnică, arhitecturală, estetică, instanţa de apel se pronunţă și în ceea ce priveşte efectele înlăturării elementelor ornamental-utilitare orizontale cu funcţia de parasolar, ducând chiar în derizoriu viziunea artistică arhitecturală a autorilor expusă tocmai pentru a argumenta modul în care conceperea și utilizarea acestora reflectă viziunea lor, reflectând o preluare tematică de la clădiri emblematice ale Bucureștiului anilor ’30 - ’40, precum și în ceea ce privește modificarea gradului de opacitate a ferestrelor a căror transparență a fost gândită de autori în mod voit pentru a asigura o legătură și intercomunicare a spațiilor interioare între ele și cu exteriorul totodată, instanța concluzionând însă că modificările ar fi minore, de ordin tehnic și estetic deopotrivă.
Recurenții reclamanți au considerat că, în aceeaşi linie argumentatoare a depăşirii specializării juridice a instanţei, se înscrie și analiza și statuarea instanţei de apel în sensul că înlăturarea parasolarelor nu ar modifica în niciun fel volumetria interioară ori a faţadelor și că nici nu ar exista modificări în privinţa suprafeţelor vitrate, placarea cu piatră, reducerea volumetriei de la nivelul de intrare, toate fiind opţiuni raţional posibile și neprejudiciabile pentru estetica clădirii, deşi problema reclamată nu a fost și nu putea fi în sensul că opera modificată ar fi mai frumoasă ori mai urâtă, tocmai pentru că protecţia dreptului de autor nu intervine pe criterii de estetică.
Lămurirea aspectelor pe care instanţa s-a pronunţat în sensul celor mai sus-menționate necesita cunoştinţe de specialitate în domeniul tehnic și arhitectural și, tocmai de aceea, legea prevede posibilitatea instanţei de a dispune efectuarea unei expertize în domeniile specializate. Fără a pune în discuţie cunoștințele vaste ale magistratului în orice domeniu de interes pentru acesta, doar un raport de expertiză întocmit de un expert în domeniul respectiv prezintă garanţii de exactitate și de utilizare a ultimelor date ale ştiinţei în domeniul său de activitate iar, pe de altă parte, raportul de expertiză prezintă avantajul de a fi discutat în contradictoriu de către părți și supus unui control efectiv în sistemul căilor de atac.
Recurenții reclamanți au considerat că aceeaşi încălcare a limitelor specializării juridice a instanţei este aplicabilă și analizei pe care instanţa de apel a făcut-o în privinţa originalităţii operei de arhitectură; dincolo de elementele ce țin de însăși încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în analiza originalităţii și a însăși limitelor învestirii și contradicţiei dintre aceste considerente și dispozitiv (toate aceste aspecte fiind invocate distinct ca motive de nelegalitate prin recurs), recurenții reclamanți au considerat că analiza originalităţii operei s-a făcut de către instanţa de apel în afara limitelor și criteriilor de apreciere pe care legiuitorul le recunoaşte magistratului în aprecierea originalităţii.
Fără a nega că analiza originalităţii operei este un atribut al instanţei de judecată, recurenții reclamanți au arătat că această apreciere trebuie să fie bazată pe criterii obiective de apreciere a originalităţii, fără a se putea interpreta că judecătorul este chemat să facă o analiză specifică criticii în arhitectură, respectiv să aprecieze estetica arhitecturală.
Instanţa de fond a procedat la evaluarea și reţinerea originalităţii operei prin raportare la elemente de creaţie specifice autorilor, așa cum aceştia le-au avut în vedere la momentul la care au imaginat și au creat această operă, prin îmbinarea și alăturarea unor elemente care poate privite în mod singular ar putea să se înscrie într-o sferă a normalului, însă tocmai maniera de alăturare și folosire a acestora a dat naştere unui produs compact original, rezultat din gândirea și realizarea unor anumite spații ale construcţiei pentru a răspunde viziunii creatoare specifice, particulare autorilor.
Recurenții reclamanți au considerat că este important faptul că instanţa de fond a reţinut și recunoaşterea de care opera reclamanţilor s-a bucurat în mediul profesional, aşadar tocmai în rândul specialiştilor în domeniu.
Instanţa de apel a schimbat considerentele privind originalitatea - ca și condiţie de fond a acţiunii - prin raportare la elemente și aprecieri ce exced criteriilor practicii și inclusiv criteriilor prin prisma jurisprudenței invocate prin hotărârea recurată, respectiv criterii de ordin estetic, utilitar, funcţional. Deşi, într-un singur paragraf, a reţinut originalitatea operei confirmând în parte un argument al primei instanţe - în sensul existenței originalităţii date de îmbinarea diferitelor elemente avute în vedere de autori - instanţa de apel a modificat profund vătămător pentru reclamanţi considerentele primei instanţe, reţinând existenta unei originalităţii „reduse” corelativ căreia a reţinut și o „reducere" neprevăzută de lege a drepturilor de autor.
Concluzia instanţei de apel în sensul confirmării caracterului utilitar, funcţional și economic al operei edificate a primit în mod contrar logicii arhitecturale o conotație negativă, apreciindu-se că această situaţie califică opera ca nefiind circumscrisă noţiunii de „operă de artă" ce ar emana din concepţia originală a proiectantului general, intangibilă pentru cerinţele, gusturile și constrângerile beneficiarului, ci dimpotrivă. Mai mult, confirmarea scopului utilitar și funcţional al operei de arhitectură, scop intrinsec celei mai mari majorităţi a operelor de arhitectură, a fost greşit apreciată de instanța de apel ca deschizând posibilitatea pentru judecătorul chemat să protejeze creaţia intelectuală să se raporteze la considerente de ordin estetic.
Recurenții reclamanți au susținut că analiza originalităţii s-a făcut de către instanţa de apel în afara criteriilor conturate jurisprudențial și doctrinar și cu depăşirea limitelor de competență și specializare a magistratului, exprimându-se într-o critică în arhitectură care este în contradicţie de altfel și cu opinia exprimată de specialişti în domeniu, cu recunoaşterea de care opera s-a bucurat în mediul profesional al arhitecturii.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., susținând o contradicţie între considerentele hotărârii recurate și dispozitivul acesteia constând în aceea că, deşi au fost respinse apelurile pârâţilor, singurul apel admis fiind cu referire limitată la chestiunea cheltuielilor de judecată, condiţiile acţiunii de fond au fost schimbate defavorabil reclamanţilor, una dintre condiţii referindu-se la originalitatea operei. Potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, hotărârea este casabilă dacă există contradicţie între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, însă în dispozitiv instanţa a pronunţat o soluţie contrară.
Recurenții reclamanți au arătat că, în speţă, contradicţiile există între considerente, a căror analiză denotă înrăutățirea situaţiei apelanților-reclamanți în baza unei „achiesări" a instanţei de apel la susţinerile pârâţilor, a căror cale de atac a fost însă respinsă conform dispozitivului hotărârii recurate, și dispozitiv. Din această perspectivă, recurenții reclamanți au precizat că au în vedere considerentele ce nu sprijină soluţia de respingere a apelurilor cu privire la: originalitate, sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută, calitatea de autor. Astfel, considerentele hotărârii privitoare la originalitatea operei, condiţie de fond a acţiunii principale, în raport de care se poate reține sau nu însăși existența protecţiei, sunt opuse celor reţinute de Tribunalul Bucureşti, exprimând o agravare a situaţiei apelanților-reclamanţi în calea de atac, în contextul în care apelurile incidente criticând soluţia primei instanţe care a reţinut originalitatea operei au fost respinse de instanţa de apel ca nefondate.
Recurenții reclamanți au arătat că prima instanţă, printr-o interpretare și aplicare corectă a dispoziţiilor legale în materia dreptului de autor și ancorând într-o realitate pertinentă și obiectivă criteriile conturate de lege și de practica în domeniu cu privire la analiza originalităţii operei de arhitectură a reţinut că opera în cauză îndeplinește condiţia originalităţii de natură să îi asigure protecţia prevăzută de lege. Instanţa de fond a ţinut seama în special de faptul că opera realizată este expresia personalităţii autorilor și a spiritului lor creator, față de modul în care diferite elemente componente având o anumită semnificaţie și o anumită coerență în viziunea autorilor au fost îmbinate pentru crearea unui tot unitar care exprimă amprenta personalităţii lor. De asemenea, prima instanţă a dat eficiență, în mod obiectiv și cu respectarea specializării necesare într-un domeniu precum cel arhitectural, recunoaşterii de care opera s-a bucurat în chiar mediul profesional specific, nelăsând însă ca propria opinie personală să transpară în vreun fel în cadrul hotărârii pronunţate ca influenţând analiza făcută. Opinia personală, subiectivă, nu poate constitui un criteriu prin care o instanţă, chemată să se pronunţe în materia respectării și asigurării protecţiei dreptului de autor, să își fundamenteze raţionamentul juridic.
Recurenții reclamanți au arătat că instanţa de apel a calificat toate argumentele și prezentările autorilor cu privire la opera lor, aceştia fiind singurii în măsură să poată oferi explicaţii asupra modului în care au văzut, gândit, simţit creaţia, a ceea ce au intenţionat a transmite prin realizarea operei lor, ca fiind laude excesive, prezentări elogioase exagerate, subiectivism exacerbat, ducând în esenţă întregul efort și spirit creator al autorilor în derizoriu, inclusiv sub aspectul prejudicierii onoarei și reputaţiei lor, așa cum autorii au perceput-o în mod direct și indisolubil față de afectarea operei lor, conducând la statuarea faptului că în cauză nu am vorbi despre o „operă de artă" (din nou, o sintagmă folosită cu iz peiorativ), că originalitatea operei ar fi una redusă, modestă, cel mult medie.
Recurenții reclamanți au considerat că această analiză, tinzând la „ştirbirea" originalităţii operei și a însăși onoarei profesionale a reclamanţilor, este una care reprezintă o manifestare a opiniei estetice a omului judecător, dar care înrăutăţeşte în mod evident situaţia reclamanţilor față de cele câştigate în fața primei instanţe și fără corespondent în dispozitivul hotărârii - elemente ce susţin încălcarea principiului imparţialităţii instanţei și al dreptului la un proces echitabil și nelegalitatea în consecinţă a hotărârii astfel pronunţate, cât și nelegalitatea hotărârii derivând în sine din contradicţia existentă între considerente și dispozitiv.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., considerând că instanța de apel a interpretat greşit Legea nr. 8/1996 în sensul că, în situaţia operelor de arhitectură, originalitatea ar trebui demonstrată prin raportare la considerente estetice, asupra cărora instanţa de apel s-a și pronunţat cu încălcarea limitării date de specializarea juridică; fără a pune în discuţie nivelul de cunoștințe și simţul estetic, judecătorul nu se poate substitui criticului în arhitectură, de unde și motivul de casare cuprins în pct. 5 din art. 488 C.proc.civ., din cauza "utilităţii pregnante" specifice operelor de arhitectură.
Recurenții reclamanți au arătat că, analizând originalitatea operei, instanţa de apel a reţinut că, în cazul operelor de arhitectură, caracterul lor pronunţat funcţional face ca originalitatea să se reflecte în opţiuni estetice care, în cazul clădirilor cu destinaţie utilitară, au mai degrabă un caracter complementar și uneori chiar rezidual. Această manieră de apreciere a originalităţii operei de arhitectură este expresia unei interpretări greşite a Legii nr. 8/1996, în contra literei și a spiritului acesteia care este unul de încurajare a creaţiei și de recunoaştere a protecţiei acesteia, iar nu de excludere de la protecţie, dar și a esenţei arhitecturii. Astfel, este esenţial a se reține că Legea nr. 8/1996 recunoaşte în mod expres opera de arhitectură ca obiect al dreptului de autor, iar pe de altă parte, realizarea unei opere de arhitectură implică în mod indisolubil, prin însăși natura sa, doi factori esenţiali ce țin de proiectarea unei clădiri - Forma şi Funcţia. Funcţionalitatea este cel mai important aspect al proiectării unei clădiri, la fel de important ca forma clădirii sau estetica, arhitectura îmbinând în mod armonios și indisolubil aceste două elemente. Arhitectura în sine este arta sau practica de a proiecta și construi structuri și în special cele locuibile, funcţionale, funcţionalitatea fiind aşadar de esenţa arhitecturii.
Prin urmare, protecţia dreptului de autor în privinţa unei opere de arhitectură nu se poate analiza nici prin separarea celor doi factori, nici prin plasarea unuia mai presus decât celălalt și nici prin anihilarea unuia în raport de celălalt, întrucât în acest fel s-ar ajunge practic la limitarea nejustificată a criteriilor în raport de care se poate stabili existența protecţiei dreptului de autor în arhitectură și chiar la înlăturarea protecţiei, aspect evident neurmărit de legiuitor, care a înțeles să recunoască în mod expres protecţia dreptului de autor în cazul operei de arhitectură.
Or, analiza instanţei de apel separă în mod nepermis cele două elemente intrinseci ale operei de arhitectură - funcţionalitate și estetică și, mai mult, reține că, dată fiind existența funcţionalităţii, originalitatea, în scopul recunoaşterii protecţiei dreptului de autor, se limitează la opţiunile estetice pe care le și cataloghează ca având caracter complementar, rezidual chiar. Printr-o astfel de interpretare a legii, instanţa de apel introduce criterii și limitări suplimentare în ceea ce priveşte analiza protecţiei dreptului de autor al operelor de arhitectură.
Această abordare a instanţei de apel este contradictorie chiar și argumentelor de ordin general și jurisprudențial pe care însăși instanţa de apel le invocă în hotărârea recurată, în sensul că „originalitatea trebuie deosebită de o judecată de valoare cu caracter estetic, chiar dacă ea nu este străină de estetic în sine" și în sensul că, așa cum s-a reţinut întemeiat în jurisprudență „nu instanţele sunt chemate sa judece dacă o operă este frumoasă sau urâtă, dacă este banală sau inedită, dacă este utilă sau inutilă, sau dacă alegerile cu caracter estetic sunt inspirate sau nu" - or, analiza făcută și motivarea expusă în continuare cu referire la opera de arhitectură ce face obiectul cauzei este tocmai în sensul contrar celor invocate la nivel jurisprudențial. Astfel, deşi invocă aceste principii conturate în practică în analiza originalităţii operei de arhitectură, în realitate, instanţa de apel procedează tocmai în contra acestora și reține că, dat fiind caracterul covârşitor utilitar, funcţional și economic al clădirii, nu poate fi vorba despre o „operă de artă”.
Prin urmare, a reține că un caracter utilitar și funcţional al clădirii îi diminuează sau anihilează acesteia latura creatoare, viziunea arhitecturală exprimată în clădirea respectivă, este contrar nu numai normelor legale prin care legiuitorul a urmărit în mod expres să recunoască protecţia dreptului de autor în arhitectură, dar și esenţei arhitecturii ca modalitate de exprimare inclusiv a spiritului creator, alături de utilitatea și funcţionalitatea în sine a obiectului proiectării. Recurenții reclamanți au invocat Cauza C - 683/17 Cofemel - Sociedade de Vestuârio SA împotriva G - Star Raw CV și au arătat că nu este justificată excluderea a priori a obiectelor de artă din sfera protecţiei dreptului de autor numai din cauza caracterului lor (deopotrivă) funcţional. În jurisprudenţa naţională cât și internaţională s-a conturat practica în sensul că originalitatea unei opere de arhitectură nu derivă neapărat din elementele folosite luate separat, ci din modul în care acestea au fost alăturate și îmbinate prin prisma viziunii personale a autorului, care poartă amprenta personalităţii și spiritului creator al autorului, o operă neputând fi analizată prin separarea și analiza separată a elementelor sale componente, în niciun caz subsumate caracterului utilitar sau funcţionalităţii clădirii, ci prin raportare la ceea ce ea reprezintă, exprimă și reuşeşte să transmită în ansamblul său, tocmai din perspectiva rezultatului obţinut în urma activităţii creatoare a autorilor.
Recurenții reclamanți au invocat Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 11.06.2020 în Cauza C - 833/1S în care s-a statuat că un obiect utilitar, precum o bicicletă în respectiva cauză, poate fi protejat prin dreptul de autor.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. susținând interpretarea greşită a Legii nr. 8/1996 sub aspectul instituirii unor grade de originalitate și, respectiv, de protecţie a operei. Statuările instanţei de apel sunt rezultatul unei adăugări la Legea nr. 8/1996 sub aspectul criteriilor pe care legiuitorul a înțeles să le reglementeze pentru recunoaşterea protecţiei dreptului de autor, instanţa de apel instituind diferite de originalitate și de protecţie a dreptului de autor - distincţii pe care însă nici legea nu le prevede, și nici jurisprudența nu le consacră. Criteriul existenței unei creaţii intelectuale proprii autorului permite să se facă distincţie între obiectele care pot fi protejate prin dreptul de autor și cele care nu intră în sfera protecţiei sale. Totuşi, criteriul menţionat, pe care Curtea l-a denumit și „criteriul originalităţii", constituie totodată cerinţa maximă care poate fi impusă de statele membre pentru a beneficia de protecţia prin dreptul de autor, independent de valoarea artistică a obiectului în cauză.
Recurenții reclamanți au invocat Hotărârea Painer în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că dreptul de autor nu se poate aplica decât în cazul unei opere, "care este originală, fiind o creaţie intelectuală proprie a autorului său", în sensul că "reflectă personalitatea acestuia", și că "din momentul în care s-a verificat că fotografia portret în cauză prezintă calitatea unei opere originale, protecţia acesteia nu este mai redusă decât protecţia de care beneficiază orice altă operă" (paragraful 99). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a admis că ar exista grade de originalitate mai mici sau mai mari, în funcţie de categoria căreia îi aparţine o creaţie intelectuală originală, nici că ar exista grade de protecţie juridică mai mici sau mai mari.
Recurenții reclamanți au mai menționat că, în cauza Cofemel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în Directiva 2001/29, nu există niciun element care să poată constitui temeiul unei distincţii în privinţa nivelului de protecţie a operelor de artă aplicată în funcţie de valoarea lor artistică, arătând că eventuala libertate acordată în acest sens statelor membre în virtutea articolului 17 din Directiva 98/71 nu ar putea fi recunoscută decât în ceea ce priveşte desenele și modelele industriale, neexistând niciun temei pentru a o extinde în cazul dreptului de autor.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. în sensul că, în privinţa calităţii de autor, s-a creat reclamanţilor o situaţie mai grea decât la fond. Din perspectiva calităţii de autor ce trebuia analizată în privinţa reclamanţilor, analiză circumscrisă atât calităţii procesuale, cât și ca element de fond al acţiunii în pretenţii față de încălcarea dreptului de autor reclamată, nu prezintă absolut nicio relevanță împrejurarea că opera a fost eventual creată și cu contribuţia altor persoane și cu atât mai puţin faptul că acestea nu s-au adresat instanţei cu privire la dreptul lor de autor. În egală măsură, în sfera analizei calităţii procesuale active a C. S.R.L., instanţa de apel a făcut o analiză (oricum eronată) a mai multor contracte, concluzionând, în privinţa atribuţiilor pe care C. S.R.L. și le-ar fi asumat cu privire la proiectul X, inclusiv în sensul că, la întocmirea detaliilor de execuţie pentru faţadă, C. S.R.L. ar fi fost doar consultată. Recurenții reclamanți au considerat că toate aceste statuări ale instanţei de apel, reţinute în analiza calităţii procesuale active a reclamanţilor și convergând în realitate spre o „ştirbire" a misiunii C. S.R.L. în calitate de proiectant iniţial, susţin contradicţia existentă între aceste considerente și dispozitivul de respingere a apelurilor pârâţilor, implicit sub aspectul calităţii de autor.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 8 C.proc.civ. sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor legale, art. 11 din Legea nr. 8/1996 și art. 1391 alin. 3 C.civ., în sensul interdicţiei cesiunii drepturilor litigioase vizând drepturile patrimoniale aferente încălcării drepturilor morale de autor. Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 8/1996 nu sunt incidente în situaţia cesiunii drepturilor litigioase intervenite în cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care acest text de lege vizează, instituind în mod indubitabil o interdicţie în acest sens, renunţarea ori înstrăinarea drepturilor morale înseşi iar nu pretenţii litigioase derivând din încălcarea acestora. Prin contractul de cesiune a drepturilor litigioase invocat în cauză, părţile contractante nu au dispus în niciun fel cu privire la drepturile morale de autor, aspect pe care instanţa de apel l-a și reţinut de altfel, după cum rezultă în mod expres din chiar conţinutul contractului de cesiune.
Recurenții reclamanți au arătat că obiectul cesiunii în discuţie, astfel cum a fost definit de părți, este reprezentat de un drept patrimonial, respectiv de dreptul la despăgubire evaluabil în bani și evaluat de părți la suma de 450.000 lei pentru fiecare dintre cedenţi. Drepturile patrimoniale cesionate își au izvorul în răspunderea delictuală a pârâtelor care sunt acuzate că și-au încălcat obligaţiile care le incumbau față de aceste drepturi, ele fac obiectul unui litigiu, astfel că devin drepturi litigioase, a căror cesiune nu este interzisă. Dispoziţiile art. 1391 alin. 3 C.civ. au fost interpretate și aplicate în mod greşit de prima instanţă și cu privire la dreptul la despăgubire pretins pentru încălcarea dreptului moral de autor, acesta fiind limitat exclusiv la drepturile la care se referă articolul 1391 în primul său alineat, respectiv despăgubiri în caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, dar nu și la dreptul moral de autor ca parte a sferei drepturilor personalităţii. Art. 1653 C.civ. prevede în alin. 3 că dreptul este litigios dacă există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa. Aşadar, chiar dacă însăși existența lui nu este stabilită, acesta poate face obiectului unui transfer, aceste dispoziţii neavând reglementate în mod expres limitări ori excluderi care să permită aplicabilitatea art. 1391 alin. 3 C.civ.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând interpretarea și aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 în sensul limitării drepturilor de autor ale arhitectului față de realizarea operei la comandă, plata serviciului și executarea clădirii. Recurenții reclamanți au considerat că hotărârea încalcă prevederile contractuale care stipulează neechivoc în sensul recunoaşterii dreptului de autor inclusiv sub aspectul asumării obligativităţii proprietarului material să obțină acordul proprietarului intelectual pentru orice modificare dorit a fi adusă operei de arhitectură. Raționamentul instanţei de apel privind limitarea prerogativelor dreptului de autor asupra operei în așa fel încât proprietarul clădirii să-și exercite mai departe nestânjenit și necondiţionat propriul său drept de proprietate asupra construcţiei edificate prezintă deficiențe majore cel puţin sub două aspecte: dreptul de autor nu este limitat în niciun fel, în mod implicit, prin executarea contractului de prestări servicii de arhitectură - întocmirea proiectului de arhitectură și executarea construcţiei; raportul dintre dreptul de autor și dreptul de proprietate nu poate implica limitarea absolută a dreptului de autor. Recurenții reclamanți au precizat că prima chestiune este circumscrisă în cele ce urmează criticii de nelegalitate antamate la acest capitol, a doua chestiune urmând a fi tratată într-un capitol distinct tot în sfera art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., apreciind că o atare statuare a instanţei contravine în mod fundamental normei legale privind dreptul de autor și protecţia acestuia.
Recurenții reclamanți au arătat că Legea nr. 184/2001 reglementează organizarea și exercitarea profesiei de arhitect și prevede, la art. 20 lit. d), dreptul arhitectului de a introduce în contractul încheiat cu clientul, de obicei beneficiar al proiectului, clauze privind protecţia dreptului de autor. În cazul în care în contractul de proiectare nu exista clauze în legătură cu drepturile de autor ale arhitectului, atunci înseamnă că drepturile de autor asupra proiectului de arhitectură au rămas ale arhitectului, atât drepturile patrimoniale pe care le poate exploata conform Legii nr. 8/1996, cât și drepturile morale. Recurenții reclamanți au arătat că, și dacă ar fi asimila contractul de proiectare cu un contract de comandă a unei opere viitoare, conform art. 46 din Legea nr. 8/1996, într-un astfel de contract de comandă, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului.
Prin urmare, prevederile Legii nr. 8/1996 referitoare la cesiunea drepturilor de autor și însăși raţiunea legii de a asigura protecţia autorului în mod prioritar contrazic statuarea instanţei de apel în sensul că încheierea contractului dintre beneficiar și arhitect implică, chiar și tacit, o limitare a prerogativelor dreptului de autor care l-ar îndreptăți pe proprietar să își exercite în mod nestânjenit și necondiţionat propriul drept de proprietate. Interpretarea instanţei de apel duce la încălcarea normei, a literei și mai ales a spiritului Legii nr. 8/1996, reduce practic activitatea arhitectului exclusiv la aspectele tehnice, la elementele circumscrise oricărui alt serviciu, anihilând total latura creatoare a activităţii arhitectului.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând încălcarea Legii nr. 8/1996 și a dispoziţiilor art. 1270 C.civ. sub aspectul dreptului moral de autor al reclamanţilor la respectarea integrităţii operei și de a se opune modificării acesteia, drept consacrat de părți și contractual. Dreptul autorului de a pretinde respectarea integrităţii operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa, reglementat de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, este un drept moral care exprimă practic dreptul conferit artistului de a veghea activ asupra integrităţii creaţiei sale artistice și este un instrument menit să asigure perenitate operei și care, totodată, înlătură posibilitatea ca personalitatea artistică a autorului să fie percepută distorsionat, ca rezultat al modificărilor pe care terţii le aduc operei sale. Încălcarea acestui drept a fost reţinută în practică în cazuri multiple și diverse, recurenții reclamanți invocând în acest sens jurisprudența franceză și belgiană.
Încălcarea acestui drept trebuie obligatoriu reţinută în cazul unei modificări aduse operei, a unei intruziuni în universul operei și al artistului, fiind vorba despre o atingere adusă spiritului operei chiar și atunci când nu este o modificare de natură materială asupra operei. Recurenții reclamanți au susținut că este greșită alăturarea condiţiei prejudicierii onoarei și reputaţiei inclusiv componentei de a pretinde respectarea integrităţii operei, astfel cum rezultă și din interpretarea gramaticală a textului: propoziţia condiţională „dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa" este subordonată sintagmelor „oricărei modificări" și „oricărei atingeri", nu și celei referitoare la respectarea integrităţii operei.
Recurenții reclamanți au considerat că este contrară Legii nr. 8/1996 și pretinsa încetare/transmitere/renunțare la dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei și de a se opune modificării operei, în cazul operei la comandă, odată cu realizarea operei, contrar măcar prevederilor contractuale. Astfel, dreptul moral de autor reglementat de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 nu a încetat ca urmare a faptului ca arhitectul a realizat opera la comanda beneficiarului și a încasat un preţ pentru serviciile prestate. Concluzia instanței de apel este contrară tocmai convenţiei părților care au înțeles ca, prin contractul de servicii arhitecturale, să stipuleze în mod expres în sensul recunoaşterii dreptului de autor al arhitecţilor proiectanţi și al păstrării acestora de către arhitecţi. Prin art. 5.1. din contractul nr. 700/02.04.1998 încheiat între K. S.R.L. în calitate de proprietar și C. S.R.L. în calitate de Arhitect/Proiectant General, părţile contractante au convenit că toate desenele, specificaţiile și orice alte documente întocmite de arhitect pentru acest proiect vor fi utilizate doar pentru acest proiect, că arhitectul este autorul acestora și că va păstra toate drepturile, inclusiv dreptul de autor. De asemenea, prin aceeaşi clauză, părţile au convenit în mod expres că proprietarul sau terţii nu vor utiliza documentele elaborate de arhitect pentru alte proiecte sau pentru finalizări ale proiectului de către alţii.
Pe de altă parte, și dacă s-ar reține opinia potrivit căreia dreptul la integritatea operei și de a se opune modificărilor și atingerilor, în întregul său, ar fi condiţionat de dovada prejudicierii onoarei și reputaţiei autorului, chiar și această condiţie este îndeplinită în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Prejudicierea reclamanţilor prin încălcarea drepturilor de autor s-a produs printr-un complex de fapte ilicite, prejudiciere care trebuie analizată din perspectiva circumstanţelor factuale care au însoțit opera de arhitectură în discuţie din punct de vedere istoric, dar și a apărărilor formulate de pârâţi în prezenta cauză în justificarea încălcărilor reclamate.
Nu poate rămâne neanalizat efortul enorm al pârâţilor de a contesta însăși existența vreunei protecţii în temeiul Legii nr. 8/1996, de a nega însăși existența unei forme concrete de exprimare, capacitatea operei de a trezi emoţie în ochii privitorilor, până la argumente agresiv de tranşante privind lipsa totală a originalităţii. Pârâții au ales să ignore notificarea în vederea respectării drepturilor de autor, dar au înțeles să coopteze și pe reclamanta persoana juridică în litigiul privind viciile clădirii. În acest fel, pârâţii și-au asigurat situaţia litigioasă preexistentă angajării unui alt arhitect pentru modificările de adus operei, situaţie îmbrățișată greşit de instanţa de fond și de apel ca temei al soluţiei de exonerare de răspundere.
Recurenții reclamanți au arătat că, prin încălcarea tuturor componentelor drepturilor de autor, au fost afectate onoarea și reputaţia lor, negându-se public atât calitatea de autor, cât și valoarea artistică a operei asupra căreia, cu nepăsare și lipsă de responsabilitate, s-a intervenit ilicit, viziunea arhitecturală a autorilor asupra proiectului fiind înlăturată prin modificările aduse.
Recurenții reclamanți au arătat că, dacă li s-ar fi permis apărarea ideii de nealterare a clădirii și reconstruirea acesteia conform operei iniţiale, li s-ar fi permis reabilitarea numelui lor și a ideii ce plana în spaţiul public - lansate tocmai de pârâţi - a vinovăţiei arhitecţilor la producerea incendiului - aspect contrazis însă de instanţele de judecată.
Calitatea reclamanţilor de autori ai operei X a fost făcută publică și recunoscută ca atare în mediul profesional în care aceştia activează și publicului larg; opera X este inclusă în portofoliul reclamanţilor și astfel, abilităţile, experienţa și capacităţile lor creatoare sunt recunoscute inclusiv prin prisma acestei creaţii care a contribuit la formarea recunoaşterii, onoarei și reputaţiei acestora. Opera X a fost prezentată de reclamanţi în cadrul a numeroase și importante evenimente de specialitate (Anuala de arhitectură, Festivalul de Arhitectură de la Barcelona, în reviste de specialitate, premii acordate în arhitectură) în cadrul cărora s-a recunoscut nu numai calitatea acestora de autori, dar și valoarea arhitecturală a acestei opere care rămâne una reprezentativă în domeniu, care defineşte valoarea și reputaţia reclamanţilor în calitate de arhitecţi. Reclamanţii sunt renumiţi pentru această creaţie, numele lor este legat de această operă, iar asupra operei lor, pârâţii au intervenit, au modificat opera, au alterat viziunea creatoare arhitecturală a reclamanţilor, fără acordul lor, ingerinţă care afectează în mod evident reputaţia acestora, cu atât mai mult cu cât pârâţii pretind a fi realizat o operă nouă pe care aceştia și-o arogă ca atare, o includ în propriul palmares și își formează reputaţia și prestigiul profesional în baza acesteia, deşi „creaţia" pârâţilor este în fapt opera X modificată.
Tocmai de aceea, modificarea operei reclamanţilor, fără acordul acestora și fără a da posibilitatea creării unui cadru care să nu mai afecteze onoarea și reputaţia profesională a acestora a condus la crearea și menţinerea unui prejudiciu continuu, care să se finalizeze cu o negare și cu o blamare a calităţilor profesionale ale reclamanţilor. Reclamanţii se bucurau de o carieră profesională ireproşabilă, fiind autori a numeroase opere edificate în Bucureşti și în țară, care se bucură de recunoaşterea calităţii și valorii acestora, au o mare expunere publică, consecinţele negative suferite de reclamanţi fiind unele evidente și greu de reparat.
Recurenții reclamanți au mai arătat că opoziţia lor la modificarea în forma propusă de proiectul de reabilitare și început a fi executată în baza autorizației de construire din 2012 este justificată de principiile după care se ghidează în exercitarea profesiei, principalul fiind cel al legalităţii. Recurenții reclamanți au apreciat că reputaţia lor profesională ar fi afectată față de chiar încălcarea prevederilor urbanistice, menționând că, în acest sens, au formulat o cerere de anulare a autorizaţiei de construire nr. 244/2012 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2014, cerere respinsă din argumente procedurale, privind lipsa de interes, iar nu pe fond. Proiectul de autorizare aduce o serie de modificări prin care se încalcă reglementările urbanistice ale zonei, aceste modificări fiind fără expresie arhitecturală și fără a mai asigura aceeaşi transparență.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând interpretarea și aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 în privinţa limitării dreptului de autor în raport cu prerogativele dreptului de proprietate. Instanţa de apel a reținut că principala chestiune care trebuie dezlegată în speţă este raportul dintre prerogativele conferite autorului unei opere de arhitectură de Legea nr. 8/1996 și prerogativele proprietarului clădirii materializate ca urmare a executării operei. Recurenții reclamanți au arătat că toată argumentaţia instanţei de apel dezvoltată la pct. V din hotărâre este în esenţă o înșiruire de argumente, premisa contrazicând însă argumentaţia. Deşi analiza pleacă de la ideea că "instanţele sunt ţinute să realizeze o punere în balanţă echitabilă a intereselor în conflict", argumentând mai departe că dreptul de autor nu limitează în niciun fel prerogativele dreptului de proprietate, față de împrejurarea că o atare limitare nu este prevăzută de Legea nr. 8/1996, continuă în sensul că, prin natura sa, convenţia de servicii arhitecturale implică transferul drepturilor patrimoniale (și chiar morale) de autor odată ce s-a primit plata serviciilor de arhitectură și mai departe, reţinând că singura prerogativă rezervată autorului este de a se opune folosirii proiectului său de arhitectură pentru o altă construcţie decât cea care a făcut obiectul contractului, mai exact pentru un alt amplasament pe care s-ar construi încă o clădire după acelaşi proiect.
Prin greşita interpretare a Legii nr. 8/1996, întreaga construcţie juridică a instanţei de apel este exprimată în esenţă în sensul că: în mod indiscutabil C.civ. accentuează caracterul absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale iar eventualele limite ale prerogativelor dreptului de proprietate trebuie să rezulte expres din lege, convenţie sau hotărâre judecătorească, potrivit art. 602 și urm. C.civ., iar Legea nr. 8/1996 nu cuprinde nicio dispoziţie care să permită concluzia, directă sau indirectă, că titularul dreptului de autor asupra operei de arhitectură ar avea cea mai mică îndreptățire să condiţioneze exercitarea prerogativelor de dispoziţie materială asupra imobilului finalizat de un acord cu privire la utilizarea proiectului de arhitectură iniţial ori cu privire la modificarea operei arhitecturale înseși. Acest raţionament este unul care contravine în mod fundamental dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, precum și însuși dreptului de autor care este înlăturat în privinţa operelor de arhitectură.
Recurenții reclamanți au arătat că limitarea prerogativelor dreptului de proprietate în cadrul raportului său cu dreptul de autor este unanim recunoscută în întreaga doctrină și jurisprudență naţională și internaţională, limitare ce se bazează tocmai pe dispoziţiile legale care reglementează dreptul de autor și care, prin ele însele, determină această limitare, absolut firească față de coexistența celor două drepturi și de imperativul respectării protecţiei dreptului de autor pe care legiuitorul, contrar opiniei greşite a instanţei de apel, nu l-a reglementat a înceta odată ce bunul în care s-a materializat procesul creator intră în proprietatea unei alte persoane, nici măcar în contextul în care vorbim despre o operă făcută la comandă.
Drepturile artistului asupra creaţiei sale vin în concurență cu drepturile proprietarului asupra operei, iar aceasta este o consecinţă firească a realităţii, mai ales în cazul operelor de arhitectură exprimate sub formă de construcţii, care nu poate fi însă înțeleasă și apreciată ca o paralizare totală a dreptului de autor, ci dimpotrivă; prin reglementarea acestuia în forma exprimată prin Legea nr. 8/1996, dar și la nivel internaţional - Convenţia de la Berna, directive UE, este evident că legiuitorul a urmărit să asigure o protecţie dreptului de autor care nu încetează odată ce opera sa a ajuns în proprietatea unei alte persoane ci, dimpotrivă, coexistă, și limitele de acţiune ale celor două drepturi se întrepătrund și condiţionează reciproc.
Contrar celor reţinute de instanţele de fond, nu sunt incidente situaţiile de excepţie în care nu ar fi necesar acordul autorului, respectiv: cele prevăzute de art. 33 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996 - modificarea justificată pentru scopuri de siguranţă publică, în condiţiile în care punerea în siguranţă s-a realizat încă din anul 2009, în sfera autorizaţiilor de construire emise în regim de urgență în acest sens, iar modificările aduse de pârâţi nu sunt sub nicio formă circumscrise necesităţii asigurării siguranţei publice, ci reprezintă exclusiv modificări determinate de opţiunile economice și comerciale ale proprietarului - dovadă în acest sens fiind inclusiv faptul că aceste modificări nu au fost implementate asupra clădirii nici după 10 ani, iar clădirea este și astăzi „în picioare", integral, în depline condiţii de siguranţă publică; cele prevăzute de art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 - modificarea impusă de scopul utilizării permise de autor, în condiţiile în care clădirea este utilizabilă fără a fi necesară modificarea propusă. Aşadar, nu orice transformare este permisă câtă vreme se respectă scopul utilizării, ci numai acea operaţiune de transformare despre care se dovedeşte că este imperios necesară întrucât scopul utilizării nu poate fi atins altfel.
Recurenții reclamanți au criticat statuarea instanţei de apel în sensul că singura ipoteză în care, eventual, în dreptul românesc s-ar putea reține o reală interferenţă între dreptul moral al arhitectului și cel de proprietate privată asupra clădirii este cea a unor clădiri care alcătuiesc în sine o operă de artă care eclipsează net funcţia utilitară a clădirii, instanţa exemplificând Vila Minovici, Palatul Cantacuzino (ori Parcul Guell, Casele Battio sau Vicens realizate de Antonio Gaudi) - chestiuni reţinut a fi cu totul diferite de situaţia în litigiu. Această interpretare se bazează pe existența unor grade diferite de protecţie, în funcţie de grade diferite de originalitate - criterii pe care însă Legea nr. 8/1996 nu le reglementează și care nu pot fi ca atare reţinute în anihilarea dreptului de autor. Dacă opera este recunoscută ca fiind originală, ea se bucură de protecţia dreptului de autor, ca oricare altă operă originală; în mod evident, nu poate pretinde a se recunoaşte dreptul de autor doar în cazul Gaudi, Mozart sau al altor creatori a căror notorietate este indiscutabilă și pentru un nivel elementar de cunoştinţe și cultură generală.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând interpretarea greşită a art. 7, 10, 12, 13, 33, 84 din Legea nr. 8/1996 privind statuările referitoare la epuizarea drepturilor de autor, încălcarea drepturilor de autor și limitarea/excluderea posibilităţii autorilor de exercitare în viitor a drepturilor lor de autor. Modalitatea în care instanţa de apel a analizat reclamarea încălcării tuturor drepturilor de autor în cauză exprimă interpretarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, argumentarea instanţei de apel, circumscrisă unei ipoteze a epuizării dreptului moral de arhitect la prima exercitare ori față de neexercitarea acestuia până la momentul analizei instanţei paralizând practic orice posibilitate a reclamanţilor chiar de a se putea prevala în viitor de drepturile lor de autor, anihilând în esenţă însăși existența acestor drepturi. Faptele ilicite ale pârâţilor încalcă dreptul de autor - care trebuie văzut ca un drept unitar, componentele patrimoniale și morale ale acestui drept fiind în mod eronat disociate, analizate ca drepturi cu existență autonomă, respectiv chiar înlăturate.
Recurenții reclamanți au arătat că, în privința dreptului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoştinţa publică, instanţa a reținut că acesta ar fi fost exercitat prin contractarea lucrării iniţiale și epuizat prin edificarea operei de arhitectură aduse în materialitatea ei la cunoştinţa publică, dar și prin expunerea proiectului în cazul diferitelor bienale și expoziţii de arhitectură și că în niciun caz nu se poate pretinde că acest drept este pus în discuţie în cazul realizării unui proiect arhitectural modificator al construcţiei iniţiale. Aceasta abordare este greşită - sigur că în privinţa proiectului iniţial autorii și-au exercitat acest drept, însă încălcarea a fost reclamantă în contextul în care pârâţii au realizat un proiect de modificare a operei reclamanţilor, proiect pe care l-au înregistrat la autorităţile publice în vederea emiterii autorizaţiei de construire, fiind adus astfel la cunoştinţa publică, și care reflectă în mare parte opera iniţială a reclamanţilor. În orice comunicare publică, proiectul ce poartă în realitate asupra operei reclamanţilor, menţionează acum numele G. și H., aspect ce afectează în mod evident dreptul reclamanţilor de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoştinţa publică.
Recurenții reclamanți au arătat că esenţa încălcării reclamate - fapta ilicită a pârâţilor - a fost complet ignorată în optica instanţei de apel care disociază în mod categoric două opere - opera reclamanţilor și opera ulterioară (modificată), deşi ceea ce este fundamental a se reține este tocmai faptul că modificarea înglobează în mod covârșitor opera reclamanţilor, pe care o modifică.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că, odată construită opera, dreptul analizat încetează și orice modificare ulterioară a operei este în esenţă o operă complet distinctă ce nu mai poate pune în discuţie dreptul autorului iniţial, ipoteză lipsită de fundament, negând însăși existența și raţiunea dreptului de autor.
În ceea ce privește dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, instanţa de apel a reținut că acesta vizează exclusiv opera iniţială, neputând fi pus în discuţie în privinţa proiectului modificator care nu mai trebuie să îi menţioneze pe arhitecţii iniţiali. Opera materializată - clădirea X - există și va exista în viitor iar această operă are un autor, calitate care în mod evident aparţine și trebuie recunoscută în privinţa reclamanţilor. Nu se poate accepta ideea că preluarea operei într-un proiect ulterior modificator conduce la încetarea dreptului de autor al autorului iniţial și că opera X, așa cum va exista ea în viitor, va fi recunoscută ca fiind opera pârâţilor arhitecţi - este o ipoteză ce contravine grav principiilor în materia dreptului de autor încălcat în mod evident în privinţa reclamanţilor.
În acest context, analiza chestiunii privitoare la dreptul arhitectului de a-i fi înscris numele pe clădirile realizate de acesta s-a făcut în mod greşit prin raportare la o pretinsă inexistență a pretenţiei reclamanților în sensul că numele lor a fost înscris pe opera edificată și că pârâţii ar fi înlăturat o atare menţiune. Recurenții reclamanți au susţinut că, tocmai în virtutea dreptului lor de autor, ar fi îndreptățiți să solicite înscrierea numelui lor pe opera edificată, iar modul în care instanţa a analizat cauza împiedică orice manifestare în viitor a unui atare drept. Nu era obligatoriu ca această menţionare să se facă la momentul edificării, putând fi pretinsă de arhitect oricând pe durata protecţiei, or încălcarea dreptului de autor a făcut ca această componentă nici să nu mai poată fi pretinsă în viitor, ceea ce susţine tocmai încălcarea dreptului pretins.
În ceea ce privește dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, instanţa de apel a reținut că, în măsura în care s-ar putea reţine compatibilitatea acestuia cu operele de arhitectură, aceasta ar putea viza cel mult proiectul iniţial, nu și cel modificator. Dacă în virtutea dreptului la paternitate autorul poate pretinde recunoaşterea calităţii de autor, în baza dreptului la nume, nu există temei pentru a exclude aplicabilitatea acestui drept în materie de arhitectură - excludere care nici nu a fost motivată de instanţa de apel. Pe de altă parte, în teza subsidiară a reţinerii compatibilităţii sale cu opera de arhitectură, din nou instanţa de apel interpretează în mod eronat dispoziţiile legale privind dreptul de autor, pe care îl anihilează complet.
Recurenții reclamanți au arătat că autorul unei opere de arhitectură aflate sub protecţia Legii nr. 8/1996 are și dreptul de a retracta opera, conform art. 10 lit. e). Instanţa de apel reține că acest drept nu ar fi aplicabil în speţă. Legislaţia naţională prevede o singură excepţie de la regula retractării, respectiv în situaţia reglementată de art. 77 alin. 3 care se referă la programele pentru calculatoare. Legiuitorul a reglementat o limitare a acestuia în ipoteza exercitării acestui drept sub forma "distrugerii" unei structuri arhitecturale în dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 8/1996. Limitarea, de strictă interpretare, se referă la condiţionarea distrugerii de neexercitarea dreptului de a primi opera la costul materialelor, în situaţia exercitării limitându-se dreptul autorului la a primi fotografii ale operei și de a primi reproducerea proiectelor.
Recurenții reclamanți au susținut că, în acest context argumentator ce ține de însăși reglementarea legală expresă a acestui drept, este nelegală concluzia instanţei de apel în sensul că acest drept nu ar fost exercitat niciodată de reclamanţi față de pârâţi, care nu au notificat niciodată pârâta E. în sensul că solicită demolarea clădirii, nesocotind faptul că pretenţia dedusă judecăţii este că fapta ilicită reclamată a dus și la anihilarea acestei componente a dreptului de autor, având în vedere că în viitor acestea nu ar putea fi vreodată exercitate.
Din modalitatea în care instanţa de apel a analizat incidenţa și încălcarea drepturilor morale de autor rezultă concepţia acesteia în sensul că dreptul de autor s-a epuizat odată ce a fost exercitat la un moment dat sau chiar pentru că nu ar fi fost exercitat (până la data analizei instanţei - cum s-a pronunţat instanţa de apel în privinţa dreptului moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor cu referire la menţionarea numelui autorului pe clădirea edificată). O astfel de situaţie nu poate fi primită în soluţionarea unei cauze care reclamă încălcarea dreptului de autor și bazată pe însăși protecţia recunoscută autorului, raţiunea instanţei de apel fiind expresia unei interpretări profund eronate a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, în contra scopului acesteia și a naturii și esenţei dreptului de autor.
Recurenții reclamanți au arătat că Legea nr. 8/1996 a înțeles să recunoască dreptul moral de autor, având conţinutul prevăzut de art. 10, ca un complex de drepturi strâns legate de personalitatea autorului, expresie juridică a legăturii dintre operă și creatorul acesteia, cu posibilitatea exercitării pe durată nelimitată (unele chiar și după moartea autorului, de moştenitorii acestuia ori de organismul de gestiune colectivă - art. 11 alin. 2) și chiar să statueze un regim juridic specific în sensul imposibilităţii autorului de a înstrăina ori renunţa la drepturile morale - art. 11 alin. 1. Or, în acest context, dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel în sensul că dreptul moral de autor încetează, se epuizează odată ce a fost exercitat, înseamnă a anihila complet însăși existența dreptului de autor și raţiunea legii care l-a văzut în mod indubitabil ca un drept perpetuu și permanent, în considerarea celor de mai sus.
În ceea ce privește dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoştinţă publică, în mod greșit instanța de apel a considerat că acest drept ar fi încetat odată ce clădirea a fost edificată, în contextul în care opera în forma materializată a clădirii edificate se bucură de protecţie inclusiv (sau chiar mai ales) după comunicarea publică, iar autorul are și după acest moment dreptul de a decide cel puţin în ce (altă) modalitate aceasta mai poate fi adusă la cunoştinţa publică.
Faptul că dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, inclusiv prin manifestarea acestuia în sensul dreptului autorului de a-i fi menţionat numele inscripţionat pe clădire nu a fost exercitat la un anumit moment pe parcursul existenţei clădirii nu epuizează dreptul. Nici componenta dreptului moral constând în dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică nu se poate considera epuizată odată cu aducerea operei la cunoştinţa publică, pentru că oricând autorul poate decide să modifice sub ce nume aceasta este publică.
Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa, implică prin el însuşi continuitate.
Recurenții reclamanți au considerat că interpretarea instanţei de apel este greşită și contrară dispoziţiilor Legii nr. 8/1996; ea este deopotrivă greşită întrucât derivă într-o oarecare măsură și din disocierea și tratarea absolut distinctă și nejustificată a operei reclamanţilor pe de-o parte și a proiectului modificator pe de altă parte - exprimată prin ideea că drepturile autorilor pot viza numai opera iniţială, iar nu și modificarea - în contextul în care proiectul modificator vizează chiar opera reclamanţilor și tocmai modificarea a fost reclamată ca încălcare.
Deşi principalul demers al pârâţilor s-a referit la modificarea operei - proiect de arhitectură și operă edificată, cel mai la îndemână de încadrat în sfera art. 10 lit. d) și art. 84/85 din Legea nr. 8/1996, și reținând și cele de mai sus, complexitatea faptei ilicite demonstrează extinderea ei în paliere diverse apte să aducă atingere și care au adus în mod efectiv atingere tuturor componentelor drepturilor de autor atât morale, cât și materiale - aspecte ignorate în mod fundamental de instanţa de apel: proiectul - opera aparţinând reclamanţilor a fost divulgat cel puţin către proiectanţi de specialitate, către instituţiile avizatoare, către autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, prin alăturarea sa la proiectul modificator de reabilitare a operei edificate, într-o manieră neacceptată (nici măcar cunoscută) de reclamanţi, prin înlăturarea și uzurparea calităţii de autor a acestora. Recurenții reclamanți au arătat că, în măsura în care ar fi fost întrebaţi și li s-ar fi permis exercitarea dreptului de divulgare, în contextul existent al controverselor istorice legate de istoricul construcţiei clădirii, al efectelor incendiului, al normelor de urbanism a căror transpunere s-a realizat cu amprenta personală care reflectă abordarea lor artistică, cu siguranţa ar fi ales să procedeze la o divulgare în acord cu viziunea lor asupra creaţiei arhitecturale, de exemplu, astfel după cum s-a enunţat deja prin cererea de apel, prin trimitere la legendele pasărilor mitice longevive, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică și regenerarea din propria cenușă.
Recurenții reclamanți au arătat că pârâţii au expus public atât opera reclamanţilor cât și proiectul modificat, în cadrul procedurii de elaborare a modificărilor fiind implicaţi o serie de agenţii imobiliare, finanţatori, specialişti, proiectanţi și verificatori ai operei modificate și a modificărilor la aceasta, precum și în cadrul procedurii de avizare și autorizare în vederea obţinerii autorizaţiei de construire nr. 244/2012. În niciuna dintre comunicările efectuate de către pârâți, respectiv cu proiectanţii de specialitate, cu verificatorii de proiecte, cu antreprenorii și, nu în ultimul rând, cu autorităţile publice, nu a fost menţionat numele reclamanţilor persoane fizice care ar fi trebuit să apară ca arhitecţi ai operei originare. Încălcarea dreptului la paternitate și la nume trebuie înţeleasă (ca încălcare și ca prejudiciu al faptei) și prin raportare la consecinţele acestor încălcări - niciuna dintre componentele dreptului de autor nu va mai putea fi exercitată în viitor față de operă - proiect sau operă edificată, cu un exemplu expus prin cererea de apel ilustrativ - o viitoare expoziție de arhitectură; în intenţia de a exercita aducerea la cunoştinţa publicului atât reclamanţii, cât și pârâţii își vor disputa probabil paternitatea asupra acestei opere, atât opera iniţială, cât și modificările acesteia, modificări ce au fost efectuate fără autorizare din partea autorilor iniţiali.
Recurenții reclamanți au arătat că și prerogativele patrimoniale au fost încălcate în cauza de față prin fapta ilicită a pârâţilor, pentru argumentele expuse anterior.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., față de contradicţia existentă între considerentele hotărârii recurate și dispozitivul acesteia cu privire la sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută. Instanţa de apel reține că nu persoanele chemate în judecată ar putea fi ţinute răspunzătoare - elemente care au fost invocate de apelanţii pârâţi, chiar dacă circumscrise excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, și pe care, deşi instanţa de apel le-a îmbrăţişat, nu le-a dat eficiența și corespondentul firesc în dispozitivul hotărârii pronunţate.
Recurenții reclamanți au arătat că, în privinţa apelanților-pârâți G. și H., instanţa de apel a modificat în integralitate hotărârea primei instanţe, reţinând ca aceştia nu ar putea răspunde niciodată pentru modificarea operei (în teza subsidiară a acceptării dreptului la recunoaşterea integrităţii și a existenței restului de componente de drept de autor) câtă vreme ar fi efectuat „doar indigenizarea" proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană nechemată în judecată. Aspectul nechemării în judecată a societăţii germane nu a fost pus în discuţia părților, astfel că reclamanţii nu au avut posibilitatea să își formuleze apărări cu privire la acest aspect. Proiectul de arhitectură realizat pentru modificarea, reabilitarea clădirii, operei X a fost comunicat public prin îndeplinirea procedurilor privind autorizarea acestuia (depus la autorităţile competente - PMB) sub semnătura, în cartuşul proiectului, a pârâţilor H./G.
Recurenții reclamanți au considerat că, față de normele care reglementează profesia de arhitect, nu se poate reţine că activitatea pârâţilor G. și H. ar fi limitată la una de „indigenizare" și care ar fi doar o chestiune pur formală ci, dimpotrivă, proiectul de arhitectură își produce efecte juridice specifice conform legislaţiei române sub semnătura acestora și este apt să producă aceste efecte juridice exclusiv sub semnătura unui arhitect român, în speţă, pârâţii, care își asumă, în România și conform legislaţiei din România, obligaţiile aferente întocmirii proiectului, societatea din Germania neavând niciun fel de obligaţii și responsabilitate în acest cadru.
De asemenea, dincolo de faptul că semnătura pârâţilor în cartuşul proiectului de arhitectură produce efecte juridice prevăzute de lege aceştia nu își pot invoca propria culpă, susţinând ca semnătura lor ar fi fost una de complezență, în condiţiile în care legislaţia profesiei de arhitect interzice în mod expres și sancţionează disciplinar exercitarea semnăturii de complezență, reglementată în mod expres ca abatere disciplinară, prin art. 13 alin. 2 lit. b) și art. 37 din Codul deontologic al profesiei de arhitect, art. 97 alin. 1 lit. f) din Regulamentul Ordinului Arhitecţilor din România. Semnătura de complezență, interzisă de normele profesionale, implică în esenţă tocmai aplicarea parafei profesionale și a semnăturii olografe a arhitectului pe documentaţii/proiecte supuse autorizării și care nu au fost elaborate sub responsabilitatea sa. Or, pârâţii nu se pot apăra, cu succes, prin invocarea săvârşirii unei abateri disciplinare, a unei fapte interzise expres de normele de organizare a profesiei de arhitect, în condiţiile în care proiectul de arhitectură a fost supus aprobării sub semnătura și parafa profesională a acestora, aspect care este prezumat totodată a susţine și calitatea de autor pe tărâmul Legii nr. 8/1996 și totodată fundamentul răspunderii pârâţilor.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 sub aspectul criteriului utilizat în determinarea prejudiciului, precum și a dispoziţiilor art. 1357, art. 1349 și art. 1385 C.civ. privind repararea integrală a prejudiciului atât prin hotărâre, cât și prin încheierea de respingere a probei cu expertiză, ceea ce a dus inclusiv la încălcarea dreptului la apărare.
Recurenții reclamanți au arătat că, în privinţa determinării prejudiciului instanța de apel a acceptat ca punct de plecare onorariile recomandate de Ordinul Arhitecţilor din România, chiar dacă sunt orientative, fiind limpede că, în cazul de față, nu s-ar putea face decât un calcul ipotetic; a primit apărările formulate de pârâtul H. în sensul că în cauză nu pot fi avute în vedere decât acele onorarii care sunt aferente fazei DTAC, adică a proiectului de arhitectură aferent etapei obţinerii autorizaţiei de construire, iar nu și cele aferente etapelor ulterioare; a reținut că pot fi aplicate în cauză criteriile prevăzute de art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996 și folosite pentru calcularea prejudiciilor, în ciuda faptului că instanţa de apel a respins expertiza propusă de reclamanţi tocmai pentru a dovedi inaplicabilitatea criteriului stabilit de art. 139 lit. a) pentru determinarea întregului prejudiciu cauzat și reţinând astfel că nu sunt aplicabile prevederile lit. b) din acelaşi text de lege care instituie un criteriu constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, criteriu subsidiar celui de la lit. a), deci în ipoteza în care nu se pot aplica criteriile de la lit a); a interpretat în mod nefondat dispoziţiile art. 139 în sensul că, dacă se poate determina suma care ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, potrivit art. 139 lit. b), atunci este posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a).
Recurenții reclamanți au arătat că, față de art. 1357 și art. 1349 C.civ., prejudiciul cauzat trebuie reparat în integralitate, incluzând și pierderea şansei de a obţine un avantaj, extindere ce reprezintă tocmai expresia principiului reparaţiei integrale a prejudiciului cauzat. În sfera prejudiciului patrimonial al reclamanţilor intră elemente precum onorariul pe care ar fi putut să îl încaseze reclamanţii dacă aceştia ar fi realizat intervenţii asupra propriei opere, beneficiile pe care le-au realizat sau care ar putea fi realizate de pârâţi prin încălcarea dreptului de autor, cum ar fi onorarii încasate de pârâţii arhitecţi/proiectanţi, beneficii din chirii ca urmare a intervenţiilor făcute asupra operei, avantajele materiale aduse de includerea operei aparţinând reclamanţilor în palmaresul propriu al pârâţilor, care nu pot fi în integralitate determinate și cuantificate în cauză.
Recurenții reclamanți au considerat că tot în sfera prejudiciului material intră și consecinţele patrimoniale ale unor elemente ce țin de latura morală a dreptului de autor, respectiv consecinţele neincluderii operei X, astfel cum aceasta va exista, în palmaresul propriu al reclamaților, ale afectării prestigiului profesional prin alterarea operei lor și ale încălcării în sine a dreptului lor de autor. Altfel spus, dată fiind încălcarea drepturilor de autor, şansa reclamanţilor de obţinere a unor alte proiecte de arhitectură a fost pierdută, şansă însă pe care și-au mărit-o cei care și-au inclus pe nedrept în palmares opera reclamanţilor.
Recurenții reclamanți au susținut că, în cauză, nu pot fi aplicate criteriile stabilite de art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996 în raport de care să poată fi stabilit întregul prejudiciu cauzat; de altfel, incidenţa art. 139 alin. 2 lit. a) nici nu a fost motivată de instanţa de apel, mai ales în contextul în care instanţa de apel a respins proba cu expertiza propusă de reclamanţi tinzând a dovedi tocmai inaplicabilitatea lit. a) pentru determinarea întregului prejudiciu cauzat.
Recurenții reclamanți au susținut că nu poate fi limitat prejudiciul la onorariile aferente fazei DTAC, întrucât nu se răspunde principiului reparării integrale a prejudiciului, instanţa de apel reţinând această limitare fără o motivare proprie corespunzătoare și fără a se pronunța asupra cererii reclamanților de a se avea în vedere inclusiv preţul plătit de proprietarul E. pentru proiectul din 2012.
Recurenții reclamanți au mai invocat interpretarea greşită a art. 1385 C.civ., conform căruia răspunderea delictuală poate fi angajată și pentru acele consecinţe negative cauzate în mod direct prin săvârşirea unei fapte ilicite care constau în ratarea posibilităţii reale și serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru activitatea reclamanţilor care le-ar fi putut aduce împliniri în plan economic, prin realizarea unor alte proiecte. Pentru acoperirea unor astfel de prejudicii, a fost reglementată și situaţia de la lit. b) a art. 139 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
În ceea ce priveşte daunele morale, recurenții reclamanți au apreciat că suma solicitată prin acţiunea introductivă reprezintă o justă despăgubire pentru încălcarea dreptului de autor.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., susținând încălcarea dreptului la apărare prin respingerea în apel a probei cu expertiza pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a încălcării drepturilor patrimoniale de autor de către pârâtele din prezenta cauză, coroborată cu reţinerea de către instanţă a unei ipoteze contrare celei urmărit a fi probate. Pronunțându-se pe fondul cauzei în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului, instanţa a reţinut fără o motivare corespunzătoare, dar și cu interpretarea greşită a legii, că în cauză ar fi aplicabile criteriile prevăzute de art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar nu cele de la art. 139 lit. b), deşi respinsese proba propusă de reclamanţi tocmai pentru a susţine inaplicabilitatea criteriilor de la lit. a).
Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susținând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C.civ., raportat la art. 451 alin. 1 și 2 C.proc.civ.
Față de Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în procedura recursului în interesul legii, recurenții reclamanți au precizat că motivul de recurs nu vizează modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, chiar dacă îl apreciază vădit eronat. Ceea ce se critică este modalitatea greşită în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale în materia reparării prejudiciului în sfera răspunderii civile delictuale, răspundere pe care se fundamentează instituţia obligării părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenții reclamanți au considerat că, sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1349, 1357 și 1381 C.civ., dispunând atragerea răspunderii civile delictuale și obligarea la acoperirea prejudiciului pretins fără a fi îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile obligatorii ale acestei răspunderi și, în special, a condiţiilor privind existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.
După cum a reţinut instanţa de apel, pârâtele au pretins, cu titlu de cheltuieli de judecată, cheltuieli care nu reprezintă un prejudiciu cauzat de reclamanţi prin promovarea litigiului „pierdut", respectiv: cheltuieli pentru care nu a fost dovedită legătura directă cu litigiul de față, în condiţiile în care înscrisurile depuse de pârâta F. fac referire la onorarii plătite în temeiul unui contract de asistență juridică al cărui obiect nu este dovedit a privi acest litigiu; cheltuieli reprezentate de: costuri percepute pentru „gustări prânz de lucru”, costuri pentru activităţi pretins desfăşurate menţionate într-o manieră pur generală nefiind de natură a identifica în concret serviciile prestate - cu titlu de exemplu, sunt menţionate activităţi precum pregătire argumente, pregătire comentarii, analize strategice, aspecte probatorii, aspecte procedurale ca urmare a relocării dosarului și stabilirea unui nou termen, argumente cu privire la noul proiect etc, costuri pentru activităţi ce se dublează în mod nejustificat la intervale semnificative de timp și fără să existe o corespondență faţă de cursul efectiv al cauzei și al dezbaterilor în fața instanţei, costuri pentru activităţi care par să nu aibă nicio legătură cu cauza - cu titlu de exemplu: e-mail către dl. L. privind draftul de contract cu M., revizuire preliminară a draftului de contract cu M., analiza pe fond a motivelor legale de a elimina dovezile depuse anterior - Raportul W, conferinţă telefonică cu privire la modificările din tabelul de litigii, modificarea tabelului de litigii conform solicitării domnului N, costuri pentru activităţi care vizează alte dosare menţionate expres în rapoartele anexate facturilor prezentate. Niciuna dintre aceste cheltuieli nu reprezintă cheltuieli efectuate în legătură cu acest litigiu în care sunt pretise și nici nu sunt pricinuite de culpa procesuală a reclamanţilor, neputând a fi reţinută existența legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită pretinsă.
De asemenea, părţile pârâte au pretins cheltuieli aferente suspendării judecăţii cauzei în fața primei instanţe, dispusă la cererea acestora, și soluţionării recursului împotriva încheierii de suspendare, recurs promovat de reclamanţi și soluționat favorabil acestora în sensul admiterii recursului, casării încheierii și continuării judecăţii în fața primei instanţe, cheltuieli cu privire la care nu se poate reține existența faptei ilicite, a culpei procesuale ce constituie faptul generator al răspunderii.
Recurenții reclamanți au considerat că soluţia instanţei de apel este nu doar rezultatul aplicării greşite a normelor de drept substanţial mai sus menţionate, ci și a aplicării greşite a normelor legale sub aspect probator, instanţa de apel inversând sarcina probei. Pârâtele - titulare ale cererii de reparare a prejudiciului prin plata cheltuielilor de judecată - au eşuat în a-și proba propria cerere. În contextul în care pârâtele au înțeles să își probeze pretenţiile prin prezentarea unor rapoarte detaliate de activitate, care evidenţiază în mod clar activităţi și cheltuieli ce nu au legătură cu cauza ori ce nu pot fi asociate unei fapte ilicite a reclamanţilor, este nelegal a se refuza analiza îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale cu motivarea că pârâtele nu ar fi obligate să depună astfel de înscrisuri și să se rețină în acelaşi timp a fi fost dovedită cererea.
Dimpotrivă, în măsura în care instanţa, față de înscrisurile depuse de pârâţi, se consideră în imposibilitatea de a identifica/defalca/stabili în vreun fel cheltuielile care au, respectiv nu au legătura cu cauza, putea ordona, în exercitarea unui rol activ, efectuarea unei expertize.
Numai după o atare stabilire prealabilă și în limitele astfel reţinute, instanţa de apel putea să treacă la analiza incidenţei art. 451 alin. 2 C.proc.civ. pentru cheltuielile a căror existență și întindere s-ar fi demonstrat și să aprecieze asupra proporționalității. Norma cuprinsă în art. 451 alin. 2 C.proc.civ. are rol subsecvent celei de verificare a existenței și întinderii cheltuielilor. Astfel, este nelegală statuarea instanţei în sensul că aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C.proc.civ. ar acoperi și eventualele cheltuieli pretins de reclamanţi a excede activităţii avocaţiale; această statuare este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept, reducerea neputând să privească cheltuieli care în sine nu ar fi fost datorate.
Pe de altă parte, modul în care instanţa de apel a făcut interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C.proc.civ. este contrar și dispoziţiilor legale și voinţei legiuitorului în materia dreptului de autor, transpusă în plan procesual sub aspectul taxelor judiciare de timbru. Sub acest aspect, deşi nu poate fi reţinută în mod evident o legătură directă reglementată în mod expres ca atare în lege între taxele de timbru în materia dreptului de autor și cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat în această materie, o atare corelaţie este nu numai susceptibilă, ci și necesară prin raportare la voinţa legiuitorului de a proteja dreptul de autor și prin raportare la voinţa legiuitorului de a asigura și mijloacele procesuale efective și rezonabile care să permită o protecţie adecvată a dreptului de autor. Statul încurajează demersurile în materia drepturilor de autor prin reglementarea unor taxe de timbru modice, în ciuda complexităţii acestor tipuri de litigii, tocmai pentru a încuraja autorii să apeleze în mod efectiv la mijloacele necesare pentru a-și asigura protecţia dreptului lor și, în acest context, este nefiresc și contrar voinţei legiuitorului ca urmarea unui atare demers să conducă la sarcini absolut excesive în dauna autorilor care ar fi în mod rezonabil descurajaţi de orice demers viitor.
Recurenții reclamanți au apreciat că se impune păstrarea hotărârii primei instanțe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea pârâtei E., cât și schimbarea hotărârii primei instanţe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea F., solicitând instanţei de recurs să admită critica formulată de recurenţi în sensul respingerii acestor cheltuieli, pentru parte dintre acestea neputându-se reține culpa procesuală a reclamanţilor iar parte dintre acestea nu erau dovedite, iar în subsidiar, reducerea cuantumului sumelor pe care ar trebui să le suporte reclamanţii cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul de avocat dovedit în existență și întindere de E. și F.
Recurenții reclamanți B. şi D. au declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.02.2021 şi a deciziei civile nr. 500/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, solicitând admiterea acestui recurs, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenții reclamanți au solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, recurenții reclamanți B. şi D. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
Recurenții reclamanți au prezentat situația de fapt, expunând aspecte privind soluţionarea cauzei în primă instanţă, apelurile formulate în cauză şi soluţia Curţii de Apel Bucureşti.
Recurenții reclamanți au susținut că încheierea din 10.02.2021 şi decizia instanţei de apel sunt pronunţate cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., invocând în acest sens ignorarea probelor încuviinţate şi, respectiv, respingerea probei cu expertiza.
Recurenții reclamanți au arătat că, prin sentinţa primei instanţe, s-a reţinut că reclamanţii nu ar fi făcut dovada existenţei unei fapte ilicite, respectiv că le-ar fi fost încălcate drepturile reglementate de Legea nr. 8/1996, astfel încât, în etapa apelului, au invocat o serie de aspecte de fapt și probele din care acestea rezultă. Totuși, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că „este vădit nefondat şi, Curtea reiterează, chiar abuziv să se susţină că proiectul modificator ar prejudicia în orice formă onoarea sau reputaţia autorilor clădirii iniţiale prin estetica şi caracteristicile funcţionale propuse", respectiv că o „atare prejudiciere nu poate fi presupusă, ci trebuie argumentată temeinic şi dovedită, în conformitate cu art. 264 C.proc.civ., dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Or, soluţionând cauza în această manieră, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 13, art. 16 şi art. 22 C.proc.civ., în condiţiile în care aceasta nu a ţinut cont de probele relevante în contextul desfăşurării prezentei cauze.
Totodată, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat într-adevăr că probele aflate la dosarul cauzei nu ar fi de natură să lămurească situaţia de fapt, aceasta putea dispune completarea acestora, în temeiul art. 22 C.proc.civ., însă în cauză nu a fost dispusă o astfel de măsură.
Recurenții reclamanți au criticat încheierea din 10.02.2021 prin care a fost respinsă proba cu expertiză, arătând că aceasta a fost solicitată în cadrul apelului ca urmare a reţinerii de către instanţa de fond a faptului că nu s-ar fi probat în mod concludent pretenţiile deduse judecăţii, astfel încât au apreciat că administrarea acestui mijloc de probă nu era doar utilă, ci chiar necesară. În virtutea rolului activ al judecătorului, Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt. În egală măsură, instanţa de fond avea obligaţia de a respecta dreptul la apărare al apelanţilor, în acest sens fiind şi jurisprudența instanţei supreme în această materie.
Recurenții reclamanți au invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului arătând că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a reţinut că se impune menţinerea soluţiei de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii în raport de prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, în prezent, art. 37 din textul de lege respectiv, potrivit cărora: „Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este permisă în următoarele cazuri: [...] c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor." (subl. ns.). Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că apelanţii - reclamanţi ar fi decăzuţi din dreptul de a combate incidenţa dispoziţiilor respective, potrivit art. 478 alin. (2) C.proc.civ., întrucât acestea nu ar fi fost dezvoltate prin motivele de apel, ci doar prin concluziile scrise. Or, apelul are un caracter devolutiv, în raport de prevederile art. 477 C.proc.civ. în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă.
Faţă de efectul devolutiv al apelului şi, respectiv, capetele de cerere cuprinse în motivele de apel, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la criticile apelanţilor în raport cu întreaga soluţie pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în primă instanţă, sub aspectul netemeiniciei acesteia. Din acest punct de vedere, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996, fapt pentru care temeinicia acesteia a fost criticată în raport de prevederile Legii nr. 8/1996, în ansamblul acestora, dar şi sub aspectul dispoziţiilor legale la care sentinţa a făcut trimitere.
Prin urmare, recurenții reclamanți au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că ei nu ar fi formulat critici cu privire la art. 35 din Legea nr. 8/1996, în ansamblul său, din moment ce temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii şi, corelativ, excluderea oricărei situaţii de excepţie de la prevederile legale care presupun atragerea răspunderii pârâţilor a făcut în egală măsură obiectul criticilor formulate în apel, acestea fiind, bineînţeles, dezvoltate în cadrul apelului.
Recurenții reclamanți au considerat că, în acest mod, în egală măsură instanța de apel a aplicat greşit principiul disponibilităţii, sub aspectul dreptului apelanţilor de a stabili temeiul juridic aflat la baza apelului promovat, reglementat de art. 9 C.proc.civ., care constă în posibilitatea părţilor de a stabili obiectul şi limitele procesului prin cererile acestora. Or, în cazul de faţă, apelul a fost exercitat împotriva întregii soluţii date de Tribunalul Bucureşti, atât din punct de vedere al prevederilor legale pe care instanţa de fond le-a considerat inaplicabile, cât şi din perspectiva celor apreciate ca având incidenţă în cauză.
Recurenții reclamanți au considerat că instanţa de apel a soluţionat astfel cauza cu nerespectarea normelor art. 9 şi art. 477 C.proc.civ., care reglementează principiul disponibilităţii şi, respectiv, limitele efectului devolutiv în raport de ceea ce s-a apelat.
Recurenții reclamanți au invocat încălcarea normelor de procedură reglementate art. 451 alin. (2), art. 452, art. 455 C.proc.civ., arătând că apelul promovat în cauză de către apelanții - reclamanți a vizat în egală măsură și soluţia dată asupra cheltuielilor de judecată, fiind criticat atât faptul că sentința este nemotivată sub acest aspect, cât și caracterul vădit disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate.
Sub un prim aspect, recurenții reclamanți au considerat că nu pot fi menţinute motivele instanţei de apel în sensul că ar fi justificate cheltuielile de judecată acordate pârâtei E. S.R.L. în raport de calitatea procesuală a acesteia, respectiv de rolul său în raporturile deduse judecăţii, aceasta fiind „principala persoană interesată". Faţă de art. 451 alin. (2) C.proc.civ., rolul părţii în contextul cauzei sau valoarea economică a litigiului nu ar putea constitui considerente pentru acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum atât de mare precum cel stabilit de prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel, neexistând o justificare în acest sens în textele de lege incidente.
Sub un al doilea aspect, recurenții reclamanți au susținut că sunt greșite considerentele instanţei în sensul că nu ar putea „fi primită critica (ea însăşi generică) a evidenţierii generice a activităţilor facturate, legea neobligând părţile să înfăţişeze devize detaliate", întrucât, contrar deciziei pronunţate de apel, o atare obligaţie este prevăzută de lege, şi anume de art. 452 C.proc.civ., dispoziții care obligă partea care solicită cheltuielile de judecată să probeze existența, dar și întinderea acestora.
Având în vedere că, în speţă, cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu avocaţial au fost calculate şi solicitate în baza unor onorarii avocaţiale orare, dovada prestării efective a serviciilor în baza cărora acele onorarii au fost percepute se impune, astfel încât instanţa, în momentul în care aceasta este învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată să poată verifica în ce condiţii acestea pot fi acordate, în baza dovezilor ce le-ar putea justifica.
În situaţia de faţă, nu numai că instanţa de apel nu a analizat documentele justificative depuse în susţinerea cheltuielilor de judecată acordate în fondul cauzei (aceasta, de altfel, nici nu a negat că activităţile în baza cărora s-au solicitat cheltuielile de judecată nu ar fi detaliate), ci doar a reţinut, în mod generic, faptul că, fiind agreate între partea din litigiu şi reprezentantul convenţional al acesteia, şi în raport de complexitatea cauzei, acestea ar fi justificate.
Recurenții reclamanți au arătat că în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real realizate în limita unui cuantum rezonabil.
Sub un al treilea aspect, recurenții reclamanți au arătat că, având în vedere contractul de cesiune de drepturi litigioase intervenit între părţi la data de 20.10.2020, prin care au fost transferate drepturile litigioase, respectiv drepturile patrimoniale legate de prezentul litigiu, putea fi făcută aplicarea prevederilor art. 455 C.proc.civ.. Având în vedere preluarea drepturilor litigioase de către apelanţii - reclamanţi A. şi C., prin aplicarea prevederilor legale invocate, s-ar fi putut admite apelul principal şi reduce cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi, proporţional cu poziţia lor în proces.
În ipoteza în care instanţa de recurs ar aprecia că acest motiv de recurs s-ar circumscrie mai degrabă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții reclamanți au solicitat încadrarea acestuia în prevederile legale respective şi analizarea sa ca atare.
Recurenții reclamanți au arătat că decizia instanţei de apel este redactată cu încălcarea prevederilor art. 18 C.proc.civ., aceasta fiind parţial redactată cu trimitere la practica instanţelor din Franţa, a Tribunalului Federal Elveţian, precum şi a altor instanţe străine, considerentele pentru care apelul principal a fost respins fiind, în egală măsură, întemeiate şi pe pasaje reţinute în acest sens, care însă nu sunt redate în limba română, ci în limbi străine. În această situație, sancţiunea incidentă este nulitatea absolută a deciziei, în raport de art. 174 alin. (2) C.proc.civ.
Recurenții reclamanți au arătat că decizia Curţii de Apel Bucureşti nu este motivată în raport cu toate argumentele aduse prin apelul principal formulat şi, totodată, conţine considerente contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
Recurenții reclamanți au mai arătat că instanţa de apel a preluat în mod unilateral apărările intimaţilor - pârâţi, sub aspectul soluţiei date asupra motivelor de apel referitoare la cheltuielile de judecată.
Sub un prim aspect, prin motivele de apel, soluţia acordată asupra cererii de obligare a apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată a fost criticată dintr-o serie de considerente, după cum urmează: faptul că sentinţa instanţei de fond nu este motivată sub aspectul considerentelor pentru care acestea au fost acordate în cuantumul stabilit, de 985.773,88 RON şi, respectiv 33.724,73 RON; faptul că multe activităţi ce ar fi fost efectuate în legătură cu litigiul de către reprezentanţii convenţionali ce au asigurat asistenţa juridică şi reprezentarea în cauză erau descrise în rapoartele de activitate într-un mod general, fără a putea oferi o detaliere a serviciilor efectiv prestate; faptul că o serie de activităţi se regăsesc de mai multe ori (dublate) la intervale foarte reduse de timp şi fără a exista o corespondenţă faţă de cursul efectiv al cauzei şi al dezbaterilor în faţa instanţei; figurează diverse activităţi ce nu sunt de natură să asigure reprezentarea în cadrul procesului („prânz de lucru"); în privinţa altor activităţi, s-a arătat că acestea nu sunt de natură să permită identificarea unei legături cu litigiul de faţă cum ar fi, de exemplu, „e-mail către dl. L. privind draftul de contract cu M.", „revizuire preliminară a draft-ului de contract cu M.", „analiza pe fond a motivelor legale de a elimina dovezilor depuse anterior - Raportul W.", „conferinţă telefonică cu privire la modificările din tabelul de litigii', „modificarea tabelului de litigii conform solicitării domnului N.”; alte activităţi se referă la alte dosare, astfel cum rezultă din rapoartele de activitate prezentate.
Recurenții reclamanți au considerat că, deşi instanţa de apel a oferit o motivare deciziei pronunţate, aceasta nu a analizat, practic, nici unul dintre argumentele avansate prin motivele de apel promovate, reţinând, în esenţă, faptul că onorariile avocaţiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată deja au fost reduse în proporţie de 50%, precum şi că în raport de complexitatea cauzei, cheltuielile care au fost acordate, au fost stabilite în mod corect.
Criticile apelanţilor - reclamanţi nu au vizat însă întregul cuantum al cheltuielilor de judecată, astfel cum acestea au fost solicitate, ci faptul că, până şi în cuantumul acordat, acestea sunt oricum excesive, pentru toate considerente expuse în cele de mai sus.
Cu toate acestea, hotărârea instanţei de apel nu analizează în mod efectiv motivele de apel sub acest aspect, respectiv considerentele pentru care apelanţii-reclamanţi au susţinut că, până şi prin raportare la valoarea cheltuielilor ce a fost acordată, aceasta nu se justifică.
Sub un al doilea aspect, soluţia instanţei de apel dată cu privire la motivele de apel privind cheltuielile de judecată conţine considerente contradictorii, în condiţiile în care prin aceasta se reţine, pe de o parte, că „suma de 2.000.000 lei onorariu avocaţial a fost „apreciată în mod judicios ca fiind vădit disproporţionată", iar pe de altă parte că, totuşi, suma acordată cu titlu de cheltuieli, de aproximativ 1.000.000 lei, nu este disproporţionată, în ciuda faptului că acestea nu se justifică.
Recurenții reclamanți au considerat că, la baza soluţiei pronunţate de instanța de apel, s-au reţinut anumite aspecte care nu au un temei propriu-zis, instanţa fie dispunând anumite măsuri bazate pe considerente contradictorii, fie nemotivând hotărârea în raport de motivele de apel formulate. Această neregularitate a deciziei relevă lipsa motivării acesteia, sub aspectul considerentelor pentru care instanţa a reţinut că motivele şi susţinerile lor nu ar fi întemeiate. Faţă de cele prezentate, prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti. Prevederile art. 425 alin. (1) C.proc.civ. trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 264 alin. (1) C.proc.civ. potrivit cărora: „Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor." - în speţă, probele respective constând în dovezile aferente cheltuielilor de judecată solicitate.
Or, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina sa prin dispoziţiile legale citate, sub aspectul motivării hotărârii pronunţate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză (e.g/., ignorarea probelor solicitate şi, totodată, interpretarea contradictorie a probelor care au fost administrate, raportat la cele solicitate în apel), fapt ce relevă, dincolo de orice echivoc, nelegalitatea soluţiei date.
Recurenții reclamanți au arătat că o motivare necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării, practica instanţei supreme fiind orientată în acest sens. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudența consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat „ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.
Recurenții reclamanți au susținut că încheierea din 10.02.2021 şi decizia au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material invocând în acest sens motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în ceea ce priveşte soluţia asupra contractului de cesiune. Instanţa de apel nu a reţinut transmisiunea calităţii lor procesuale către ceilalţi apelanţi - reclamanţi în urma contractului de cesiune din data de 20.10.2020, dispunând menţinerea lor în cauză. Recurenții reclamanți au arătat că drepturile deduse judecăţii devin drepturi litigioase, pe cale de consecinţă pot forma obiectul vânzării sau al cesiunii, aspect ce reiese din interpretarea prevederilor art. 1.650, art. 1.651 şi urm. C.civ. acesta din urmă stabilind că: „Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel".
Din moment ce legea nu face distincţie cu privire la natura dreptului ce face obiectul cesiunii, reiese că pot face obiectul vânzării de drepturi litigioase drepturi reale, drepturi de creanţă, drepturi corporale sau incorporale, fiind relevant ca dreptul vândut să constituie fondul dreptului litigios asupra căruia s-a declanşat procesul. În atare condiţii, în raport de specificul vânzării de drepturi litigioase, precum şi de modalitatea de reglementare a contractului încheiat între părţile reclamante, reiese că acesta îndeplineşte condiţiile necesare pentru a opera în mod valabil, având în vedere că drepturile cedate constituie în continuare obiectul dedus judecăţii, iar procesul nu a fost încă soluţionat.
Recurenții reclamanți au susținut că sunt greșite considerentele instanţei de apel în sensul că drepturile ce au format obiectul cesiunii ar fi incesibile în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 8/1996. Astfel, drepturile patrimoniale cesionate sunt generate de atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor - pârâţi iar, în condiţiile în care acestea au fost deduse judecăţii, ele devin drepturi litigioase. În acest context, interdicţia reglementată de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 reprezintă, de fapt, o modalitate de a asigura protecţia creaţiei autorului şi a autorului în sine, nu însă şi un impediment din perspectiva posibilităţii sale de a încheia acte de cesiune a unor drepturi litigioase în situaţii precum cea de faţă. Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care cesiunea drepturilor litigioase a operat în mod valabil, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, trebuia acordată eficienţă prevederilor art. 39 alin. (2) C.proc.civ., prin scoaterea recurenţilor din cauză, în calitate de cesionari.
Recurenții reclamanți au arătat că decizia pronunţată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 8/1996. Considerentul principal pentru care instanța de apel a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii sunt neîntemeiate a constat, în esenţă, în faptul că, din moment ce E. este proprietarul clădirii X, acesta are totodată dreptul de proprietate asupra cărţii tehnice, respectiv a documentaţiei aferente, inclusiv asupra proiectului de arhitectură şi, ca atare, ar avea posibilitatea să modifice proiectul arhitectural, indiferent de modul în care acesta ar fi modificat.
În raport de acestea, instanţa de apel a aplicat greşit art. 7, art. 10, 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996. Astfel, dacă prevederile art. 10, 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996 reprezintă normele generale, care conferă autorului unei opere dreptul de a decide „soarta" acesteia, respectiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa; art. 84 din acelaşi text de lege, reglementează în mod direct ipoteza arhitectului şi obligaţia terţilor de a obţine acordul acestuia în contextul edificării unei opere de arhitectură bazate - chiar şi parţial - pe proiectul său.
În acest sens, art. 84 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu face distincţie între situaţiile în care opera arhitecturală bazată pe un alt proiect de arhitectură ar fi realizată, dacă aceasta vizează aceeaşi construcţie sau o construcţie diferită. Concluzia ce rezultă este că drepturile arhitectului vor fi aceleaşi, indiferent dacă este în discuție aceeaşi construcţie pentru care acesta a realizat proiectul de arhitectură sau de o nouă construcţie, în cadrul căreia se reia, total sau parţial proiectul său.
Prin urmare, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, prevederile legale invocate de către reclamanţi nu ar fi incidente exclusiv în situaţia în care un terţ ar folosi din nou proiectul pentru o altă construcţie amplasată în alt loc decât prima, dar care o reproduce pe aceasta. Aceasta întrucât, după cum s-a arătat şi în faţa instanţei de apel, argumente ce nu au fost însă avute în vedere, drepturile arhitectului de a se opune reutilizării operei acestuia de către alte persoane, inclusiv în cazul aceleiaşi construcţii, rezultă din interdependenţa dintre viziunea originală a arhitectului (concretizată prin realizarea proiectul de arhitectură) şi proiectul edificat, conform acelei viziuni.
Recurenții reclamanți au arătat că proiectul arhitectural reprezintă, în esenţă, viziunea originală a acelui arhitect care l-a întocmit, exprimată fizic prin construcţia edificată - în speţă, clădirea X. În cazul în care intervin modificări asupra proiectului respectiv, de natură să afecteze viziunea arhitectului iniţial, acele modificări sunt de natură să aducă atingere onoarei şi reputaţiei arhitectului, prin prisma faptului că identitatea acestuia, ca arhitect al construcţiei, este deja cunoscută de la început şi asociată cu construcţia în sine. În speţă, întrucât clădirea X şi, implicit, stilul arhitectural iniţial al acesteia, au fost aduse la cunoştinţa publicului în forma creată de către apelanţii - reclamanţi, modificările intervenite asupra proiectului de arhitectură fără acordul acestora sunt de natură să afecteze în mod grav drepturile de care aceştia beneficiază, în temeiul Legii nr. 8/1996. Că este aşa rezultă prin corelarea prevederilor art. 84 alin. (2) cu art. 10 din Legea nr. 8/1996, acestea din urmă reglementând drepturile morale aferente autorului.
În speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prevederile legale invocate sunt incidente, părţile din cauză aflându-se în situaţia încălcării dreptului de a se respecta integritatea operei şi de a se opune oricărei modificări, respectiv atingeri aduse operei sale. Acest drept, este, de altfel, recunoscut şi prin Convenţia de la Berna, care stabileşte că „autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei şi de a se opune oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputaţia.".
Recurenții reclamanți au arătat că aceeaşi optică se regăseşte şi în practica instanţelor naţionale fiind reflectată în hotărâri pronunțate în speţe similare.
În acest context, recurenții reclamanți au arătat că, şi prin art. 5 din Contractul nr. 700/1998, încheiat între C. şi K. S.R.L. (antecesorul E.) s-a stabilit că piesele scrise, desenate şi alte documente pregătite de către Proiectantul General sunt instrumente ale prestărilor Proiectantului General, acesta urmând să fie considerat autorul documentelor şi să îşi rezerve toate drepturile legale, inclusiv dreptul de autor.
Totodată, în ceea ce priveşte susţinerile instanţei de apel în sensul că „apelanţii-reclamanţi [...] au eşuat în mod categoric în a demonstra alterarea operei iniţiale şi, cu atât mai mult, vreo prejudiciere a onoarei şi reputaţiei lor prin modificările promovate, ei nefiind în drept să pretindă intangibilitatea operei şi refacerea clădirii exact în forma sa iniţială", nici acestea nu pot fi reţinute. Pe de o parte, alterarea operei de arhitectură a fost probată, însă dovezile prezentate în acest sens au fost ignorate de către instanţa de apel, iar, pe de altă parte, în speţă nu se pretinde intangibilitatea operei iniţiale, ci respectarea drepturilor de care apelanţii-reclamanţi beneficiază în baza Legii nr. 8/1996.
Nu în ultimul rând, contrar celor reţinute de Curtea de Apel, în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, care ar permite transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, atunci când transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor. Aceasta întrucât, chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că prevederile respective ar fi aplicabile în situaţii precum cea de faţă, ar trebui probat faptul că actele şi faptele intimaţilor-pârâţi ar putea fi incluse în sfera acelor transformări impuse de scopul utilizării permise de autor, ceea ce în situaţia de faţă nu s-a realizat.
Recurenții reclamanți au invocat interpretarea greşită a normelor materiale din Statutul Profesiei de Avocat de către instanţa de apel care, deşi a făcut trimitere la Legea nr. 51/1995 şi la Statutul Profesiei de Avocat, a ignorat unele prevederi esenţiale. Statutul Profesiei de Avocat stabileşte, în art. 129 alin. (4), că onorariul orar şi cel fix se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale.
Criteriul privind valoarea pricinii este un criteriu obiectiv, însă munca depusă de avocat reprezintă un criteriu subiectiv, care poate fi cenzurat în situaţia în care există o disproporţie vădită între munca prestată şi onorariul solicitat. Astfel, există posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, pe considerentul că activitatea instanţei nu afectează raportul juridic de drept civil născut, prin încheierea contractului de asistenţă juridică, între avocat şi clientul său, ci se referă la un alt aspect, respectiv acela al modului de calcul al sumei datorate cu titlu de cheltuieli de către cel ce a căzut în pretenţii. Sub acest aspect, prin Hotărârea din 24.02.2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora”. Tot în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26.05.2005 - Cauza Costin c. României, Hotărârea din 21.07.2005 - Cauza Străin şi alţii c. României) s-a reţinut că, şi în dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Pârâta F. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva deciziei nr. 500/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, solicitând admiterea recursului incident şi, pe cale de consecinţă, casarea în parte a deciziei recurate în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor D. şi C. S.R.L., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei recurente; înlăturarea considerentelor instanţei de apel cu privire la originalitatea operei pretinsă de reclamanţi şi înlocuirea cu propriile considerente ale instanţei de recurs în sensul că opera nu este originală şi, prin urmare, nu este susceptibilă de protecţie prin drept de autor; obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.
În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că intimaţii-reclamanţi C. S.R.L. şi D. au calitate procesuală activă, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 8 C.proc.civ.. Recurenții pârâți au considerat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 C.proc.civ. întrucât era necesară verificarea identităţii dintre părţile litigante şi cele din raportul juridic litigios, nefiind suficientă, așa cum a considerat instanța de apel, o afirmare a acestor aspecte.
Recurenta pârâtă a arătat că, în realitate, intimatul D. nu are calitate procesuală activă întrucât nu este menţionat în niciunul din planurile şi planşele asupra cărora reclamanţii au pretins drepturi de autor prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, la dosarul cauzei nu există nicio listă de semnături ale arhitecţilor ataşată autorizaţiei nr. 691/2003, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală activă din această perspectivă. De fapt, documentaţia ataşată autorizaţiei de construire nr. 691/2003 - memoriul tehnic general şi memoriul tehnic de arhitectură - este semnată doar de intimatul B., ceea ce confirmă concluzia că intimatului D. nu i se poate recunoaşte calitatea de autor al pretinsei opere deduse judecăţii, astfel că acesta nu este parte din raportul juridic pentru a putea pretinde drepturi.
Recurenta pârâtă a considerat că sunt, de asemenea, neîntemeiate şi considerentele instanţei de apel potrivit cărora intimatul-reclamant D. ar avea calitatea de autor întrucât această calitate i-ar fi recunoscută prin diferite materiale publice. Existenţa acestor materiale nu poate să confere calitatea de autor atât timp cât aceasta nu derivă din chiar operă. De asemenea, un arhitect care participă la elaborarea unor planuri are obligaţia de a exercita dreptul de semnătură pe toate documentele întocmite de acesta, conform art. 6 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001 şi art. 35 din Codul deontologic al profesiei de arhitect.
Recurenta pârâtă a arătat că, în ceea ce priveşte intimata C. S.R.L., instanţa a reţinut în mod greşit aceleaşi motive din care ar decurge calitatea procesuală activă a acesteia.
Recurenta pârâtă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., arătând că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pârâta F. S.R.L. are calitate procesuală pasivă, încălcând prevederile art. 36 C.proc.civ., întrucât era necesară verificarea identităţii dintre părţile litigante şi cele din raportul juridic litigios, nefiind suficientă o afirmare a acestor aspecte.
Recurenta pârâtă a considerat că, deşi în contractul-cadru de colaborare încheiat cu O. GmbH este prevăzută posibilitatea ca societatea pârâtă să se ocupe de elaborarea de planuri arhitecturale, această împrejurare nu este de natură să conducă la concluzia că ar avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece contractul-cadru de colaborare încheiat între F. şi P. reglementa de principiu relaţia de colaborare de durată existentă între cele două societăţi cu privire la diverse proiecte imobiliare desfăşurate pe teritoriul României.
Recurenta pârâtă a arătat că aspectele particulare ale relaţiei de colaborare dintre F. şi O. GmbH în legătură cu proiectul privind clădirea X erau reglementate prin Actul Adiţional încheiat la data de 07 august 2009, or, potrivit acestui act adiţional, societatea nu şi-a asumat prestarea de servicii de proiectare în legătură cu clădirea dedusă judecăţii, ci doar activităţi de management de proiect, de supervizare şi de control al măsurilor necesare aferente.
Recurenta pârâtă a expus activităţile concrete pe care actul adiţional menţionat le instituia în sarcina sa: coordonarea măsurilor de siguranţă necesare în interiorul şi exteriorul clădirii; activităţile generale de management al proiectului; estimarea costurilor pentru realizarea măsurilor de renovare necesare; organizarea licitaţiilor şi încheierea contractelor de lucrări de construcţii pentru repararea clădirii în vederea asigurării utilizării ei complete. Recurenta pârâtă a considerat că activităţile sale în legătură cu această clădire nu cuprind activităţi de proiectare sau de modificare propriu-zisă a operei de arhitectură. Numai activităţile de realizare a unui proiect arhitectural pot reprezenta o încălcare a dreptului de autor, iar nu şi activităţile de management de proiect.
În al doilea rând, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, pentru a se putea reţine calitatea procesuală pasivă a F., trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunile întreprinse de aceasta şi prejudiciul pretins de autorul operei. Or, în cazul de faţă, activităţile întreprinse de managerul de proiect nu cuprind activităţi de proiectare sau de modificare propriu-zisă a operei de arhitectură, activităţi de natură să determine încălcarea drepturilor de autor pretinse de reclamanţi.
Recurenta pârâtă a arătat că, în cazul în care, prin absurd, s-ar fi constatat că proiectul de reabilitare a clădirii X încalcă drepturile de autor ale intimaţilor-reclamanţi, pretinsa încălcare s-ar fi produs indiferent dacă în cauză s-ar fi desfăşurat sau nu activităţile de management de proiect. Aşa fiind, nu se poate reţine existenţa vreunei legături de cauzalitate între activităţile de management de proiect desfăşurate de societate şi pretinsa încălcare a drepturilor de autor, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să constate că societatea nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Pentru aceleaşi motive, nici împrejurarea că autorizaţia de construire nr. 244/2012 a fost emisă la cererea societăţii nu era de natură să conducă la reţinerea calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză. Solicitarea unei autorizaţii de construire nu este şi nu poate fi un act de încălcare a drepturilor de autor, deoarece nu reprezintă în sine o activitate de proiectare sau de modificare a operei de arhitectură.
Recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pretinsa operă dedusă judecăţii ar avea caracter original, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. În acest sens, recurenta pârâtă a arătat că instanţa a încălcat prevederile art. 7 din Legea 8/1996 atunci când a ajuns la concluzia că opera are un caracter original şi a solicitat ca, în temeiul art. 461 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de recurs să modifice aceste considerente ale instanţei de apel. Validarea opiniei instanţei că orice proiect incorporează amprenta personală a autorului ar avea drept efect, încă o dată, protejarea oricărei clădiri prin drept de autor, având în vedere că se presupune că fiecare proiect ar purta amprenta personală a autorului. În mod evident, admiterea faptului că orice proiect e protejat de drept de autor ar extinde protecţia şi asupra clădirii X, însă o astfel de interpretare este greşită şi nocivă.
Cu privire la originalitatea clădirii, nici instanţa, nici reclamanţii nu au arătat în ce constă amprenta personală a acestora, ideea generatoare şi inovatoare care dă originalitate clădirii, aceştia mulţumindu-se să prezinte o serie de aspecte teoretice şi să recurgă la formulări poetice de genul „mixtură aparte de minte şi suflet" sau "toate aceste scenarii posibile...sunt virtual pline de sentimentele oamenilor", precum şi la comparaţii cu alte tipuri de opere literare (precum „pastelurile de Alecsandri"), dar care nu au relevanţă în prezenta cauză.
În cazul clădirii X, reclamanţii nu au specificat şi nu au identificat existenţa unei idei generatoare, deşi au enunţat în repetate rânduri că ar fi autorii unei clădiri originale, fără însă a-şi argumenta această susţinere. Din descrierea făcută, rezultă că edificiul X se defineşte, sintetizat, ca fiind o clădire foarte înaltă de birouri. În egală măsură, nici instanţa de apel nu a identificat în concret care ar fi ideea generatoare care ar conferi originalitate clădirii deduse judecăţii. Oricum, conceptul creat de reclamanţi nu este unul nou, el fiind inventat şi folosit prima dată încă din a II-a jumătate a secolului XIX, în Statele Unite ale Americii. De atunci, conceptual vorbind, tipologia acestor clădiri nu a evoluat foarte mult iar recurenta pârâtă a expus, în cadrul cererii de recurs, caracteristicile principale ale acestor clădiri.
Recurenta pârâtă a arătat că, din modul în care şi-au argumentat pretenţiile, s-ar putea deduce că reclamanţii consideră că amprenta personală este dată de faţade. Reclamanţii au susţinut că faţada clădirii X „a reinventat elemente de tratare a arhitecturii zonelor de colţ din epoca interbelică cu elemente verticale originale aşa cum este clădirea Y" şi că „ferestrele largi, faţada cortină nu pot fi considerate alegeri comune". Recurenta pârâtă a considerat că nu au fost identificate, în înscrisurile prezentate de reclamanţi nici un studiu care să susţină intenţia reală a arhitecţilor clădirii X de a reinterpreta elemente ale clădirii Y.
Recurenta pârâtă a arătat că diferenţele dintre cele două imobile pornesc de la elemente generale de compoziţiei (simetrică pe cele două laturi şi echilibrată în cazul Y şi dezvoltată exclusiv pe verticală, într-o compoziţie asimetrică în cazul clădirii X, precum şi prezenţa unui element de tip turn cu o volumetrie uşor de recunoscut, octogonală, rotită în plan la 450 susţinută de prezenţa ceasului din vârf, în cazul clădirii Y, şi absenţa acestor elemente în cazul clădirii X) ducând până la elemente de detaliu (raportul ferestrelor în câmpul faţadei Y, unde predomină zonele opace din zidărie şi perete, prin raportare la peretele cortină de sticlă care domină faţadele clădirii X).
Recurenta pârâtă a considerat că, la data realizării proiectului şi ridicării construcţiei, faţada cortină era întocmai o alegere comună, astfel cum se poate observa la o simplă analiză superficială, comparativ cu celelalte clădiri de birouri ale vremii. Cu privire întocmai la faţade, s-a reţinut în jurisprudenţa franceză că „dacă faţada unui imobil, lucrată de un arhitect pentru un proprietar, relevă un studiu artistic serios şi constituie o creaţie originală, care o diferenţiază de lucrările similare, întruneşte condiţiile unei creaţii şi ale unei munci personale şi arhitectul este în drept să revendice proprietatea artistică a lucrării sale." Din Anexa 8 la întâmpinarea din dosarul de fond rezultă întocmai similaritatea ridicată dintre clădirea X şi alte clădiri de birouri, atât în ce priveşte faţadele, cât şi clădirea în ansamblul ei.
Cu privire la noutate, recurenta pârâtă a considerat că, chiar dacă lipsa noutăţii nu lipseşte opera de originalitate, instanţa de apel trebuia să dea relevanţă existenţei operelor similare/identice la momentul proiectării şi realizării operei arhitecturale, aceasta mai ales având în vedere că un criteriu pentru a stabili originalitatea unei opere este minimul de efort creator. Or, din analiza clădirilor de birouri existente la acel moment (şi care s-au extins până în prezent), X este doar o manifestare a unui trend de tipul „copy-cat" arhitectural, nefiind o manifestare artistică, ci un simplu răspuns la o cerere crescândă pentru clădiri de birouri.
Aşadar, clădirea X în forma realizată de reclamanţi nu reprezintă o creaţie originală întrucât atât în ansamblul său, cât şi în părţile sale componente, este rezultatul unor operaţii de proiectare banale care implementează soluţii tehnice comune determinate în principal de cerinţele prevăzute în normativele şi reglementările de specialitate pentru construcţia de clădiri, obligatorii pentru toţi proiectanţii de arhitectură şi urbanism de pe teritoriul României.
Recurenta pârâtă a arătat că, spre exemplu, analizând documentele prezente la Cartea Construcţiei, în care sunt evidenţiate datele tehnice ale sistemelor de faţadă utilizate, reiese că faţada clădirii este rezultatul punerii în aplicare a unor soluţii uzuale, de catalog, de serie, în variantele lor clasice, acestea fiind expuse în detaliu de recurenta pârâtă în cererea de recurs.
Recurenta pârâtă a arătat că, în cazul în care un proiect de orice natură reprezintă o aplicare a unor astfel de soluţii comune, opera nu este originală; în mod similar a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în analizarea noţiunii de originalitate în baza Directivei nr. 2001/29 privind drepturile de autor, statuând astfel că: „Cu toate acestea, dacă interfaţa grafică cu utilizatorul necesită un efort intelectual, se mai impune, în temeiul articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/29, ca aceasta să fie, pentru a relua exprimarea Curţii, un obiect original în sensul că acesta reprezintă o creaţie intelectuală proprie autorului. Dificultatea în privinţa stabilirii originalităţii interfeţei grafice cu utilizatorul provine din faptul că majoritatea elementelor care o compun au scop funcţional, întrucât vizează facilitarea utilizării programului pentru calculator. Prin urmare, maniera de exprimare a acestor elemente nu poate fi decât limitată, întrucât, astfel cum a indicat Comisia în observaţiile scrise, exprimarea este dictată de funcţia tehnică pe care o îndeplinesc elementele amintite. Este, de exemplu, cazul mouse-ului care se deplasează pe ecran şi care este acţionat cu ajutorul butonului de comandă pentru a funcţiona sau chiar al meniului care se derulează şi care apare atunci când este deschis un fişier text. În astfel de cazuri, nu este îndeplinit criteriul originalităţii, întrucât modalităţile diferite de punere în aplicare a unei idei sunt atât de limitate încât ideea şi expresia se confundă. Dacă s-ar acorda o asemenea posibilitate, s-ar conferi un monopol anumitor societăţi de pe piaţa programelor pentru calculator, punându-se astfel o frână considerabilă în calea creaţiei şi a inovaţiei pe această piaţă, ceea ce ar fi contrar obiectivului Directivei 2001/20(30)".
Pentru aceste motive, recurenta pârâtă a solicitat ca, în temeiul art. 461 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de recurs să modifice aceste considerente ale instanţei de apel care reţinut în mod nefondat originalitatea operei.
5. Apărările formulate în cauză.
Intimata E. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor A. şi C. S.R.L., solicitând, în principal, anularea acestuia pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.
Aceeaşi intimată a depus întâmpinare la recursul reclamanţilor B. şi D., prin care a invocat nulitatea recursului şi a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.
Intimata F. S.R.L. a depus întâmpinări la recursurile declarate în cauză, solicitând admiterea excepţiilor de nulitate şi de lipsă de interes, iar în subsidiar, respingerea acestora, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.
De asemenea, intimaţii H. şi G. S.R.L. au formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea acestora, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.
Recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii-reclamanţi B. şi D., ca nefondat.
Recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata E. S.R.L. faţă de recursul reclamanţilor B. şi D., precum şi răspuns la întâmpinarea formulată de aceeaşi intimată faţă de recursul reclamanţilor A. şi C. S.R.L.
Pârâta F. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările formulate reclamanţii A. şi C. S.R.L. faţă de recursul reclamanţilor B. şi D., la întâmpinarea depusă de pârâţii H. şi G. S.R.L. faţă de recursurile principale şi la întâmpinările E. faţă de recursurile principale.
Recurenţii-reclamanţi B. şi D. au depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi a lipsei de interes, ca nefondate, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii H. şi G., precum şi răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta F. S.R.L.
Intimata E. S.R.L a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanţii A. şi C. S.R.L., precum şi răspuns la întâmpinările formulate de pârâţii F. S.R.L., H. şi G. S.R.L.
Intimata E. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul incident, solicitând admiterea acestuia.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile principale declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. şi de recurenţii-reclamanţi B. şi D. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Cu titlu prealabil, este de menţionat că nu poate fi reţinută lipsa de interes a recurenţilor reclamanţi în privinţa unora din motivele de recurs susţinute de aceştia, astfel cum a invocat recurenta-pârâtă F. S.R.L. Această susţinere a recurentei pârâte nu se subsumează excepţiei procesuale a lipsei de interes, întrucât aceasta priveşte lipsa uneia din condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile, în cazul de faţă, sub forma recursului, or în cauză recurenta pârâtă nu a vizat calea procesuală utilizată de parte, ci a combătut, astfel cum a considerat necesar, motivele de recurs invocate. În această situaţie, motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi urmează a fi cercetate ca atare, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 C.proc.civ..
Motivul de recurs încadrat de recurenții reclamanți A. și C. S.R.L. în cazul de nelegalitate instituit de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., considerând că hotărârea nu a fost motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. și art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi reținut.
Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, iar aceste argumente trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.
În cauză nu poate fi reținută o astfel de critică întrucât instanța de apel a analizat pe larg toate aspectele supuse judecății sale. Astfel, instanța de apel a stabilit limitele învestirii sale analizând în acest sens susținerile contradictorii ale părților, a stabilit situația de fapt privind raporturile contractuale încheiate între părți și între acestea și terțe persoane pentru realizarea clădirii de P plus 18 etaje situată la intersecția Bd. Y cu str. X, analizând drepturile și obligațiile rezultate din aceste raporturi precum și modul de realizare, respectiv, îndeplinire a acestora. De asemenea, instanța de apel a analizat pe larg, în raport cu probele aflate la dosar, efectele incendiului suferit de clădire în luna iunie 2009. În continuare, instanța de apel a analizat excepțiile invocate în cauză și incidentul procedural rezultat din cesiunea drepturilor de autor, stabilind motivat cadrul procesual, și, contrar susținerii recurenților reclamanți în sensul că motivarea deciziei ar reprezenta o simplă preluare a susţinerilor și argumentelor uneia dintre părţile litigiului, a răspuns punctual și detaliat, cu argumente proprii, susținerilor ample ale părților. Prin urmare, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, în condițiile în care instanța și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în cauză nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite.
Aprecierea, într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenții reclamanți, a elementelor de fapt și de drept relevante în cauză, nu echivalează cu o nemotivare în sensul nerespectării normelor de procedură care ar atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..
Este de subliniat că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți faptelor și textelor legale pe care și-au întemeiat cererile, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea și aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție. Acordând o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a reținut totuși în mod constant faptul că art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument” - Hotărârea Ruiz Torija c. Spaniei.
Întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. În prezenta cauză, nu poate fi reținută o nerespectare a întinderii obligației de motivare, dimpotrivă, se remarcă volumul semnificativ al considerentelor instanței de apel, volum care s-a datorat tocmai faptului că această instanță a analizat detaliat toate susținerile părților. În acest sens, este de remarcat că, după ce a rezolvat chestiunea esențială dedusă judecății, privind raportul dintre prerogativele conferite autorului unei opere de arhitectură de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, pe de-o parte, și prerogativele proprietarului clădirii materializate ca urmare executării operei de arhitectură, pe de altă parte, considerente suficiente pentru a justifica soluția pronunțată, instanța de apel a răspuns și celorlalte motive ale apelurilor, respectiv apărărilor formulate față de acestea, pentru a da o rezolvare completă tuturor susținerilor și apărărilor părților, considerând că aceste răspunsuri sunt necesare pentru ipoteza în care instanța de ultim control de legalitate nu ar achiesa la dezlegările în drept deja expuse pe larg în cadrul motivării.
În acest context, recurenții reclamanți au susținut insuficiența motivării, considerând că instanța de apel a preluat fără argumente proprii susțineri ale pârâților în sensul că anumite asemănări obiective de soluţii ale celor două proiecte de arhitectură se datorează respectării coordonatelor urbanistice (identice) trasate prin PUZ, respectiv cerinţele privind aliniamente, înălţimi, retrageri, COT (coeficientul de ocupare a terenului), CUT (coeficientul de utilizare a terenului). Recurenții reclamanți au arătat că instanța nu a argumentat respectivele asemănări raportat la coordonatele reţinute, cu indicarea în concret a cerinţelor impuse și a modului în care modificările făcute au respectat acele cerinţe.
Câtă vreme existența și obligativitatea respectării unor reglementări urbanistice nu poate fi contestată, proiectele de arhitectură realizate pentru construcția respectivă presupun cu necesitate existența unor asemănări, cel puțin în privința normelor obligatorii, în acest sens fiind raționamentul logico-juridic expus de instanța de apel în acel punct al motivării, în care s-a constatat pertinența acestei susțineri a pârâților. Astfel, reținerea pertinenței unui argument presupune constatarea caracterului adecvat al susținerii pentru ceea ce partea vrea să dovedească, și nu o concluzie în sensul validării respectivului argument.
Recurenții reclamanți au invocat insuficiența motivării și prin prisma faptului că, deși instanța de apel a constatat că pârâta G. S.R.L. şi pârâtul H. au efectuat doar indigenizarea proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană, nu a argumentat în niciun fel ce presupune această „indigenizare" și de ce această activitate nu se circumscrie în concret faptei ilicite reclamate.
Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, circumstanțele concrete în care a fost desfășurată activitatea pârâților menționați. Astfel, instanța de apel a reținut că, în urma scoaterii din uz a construcției, apelanta E. a contractat cu o societate germană, elaborarea proiectului de arhitectură și a documentației necesare pentru reabilitarea și punerea din nou în funcțiune a clădirii afectate de incendiu. Din contractul de proiectare din 29.01.2011 aflat la dosarul tribunalului, instanța de apel a reținut că P. GmbH a contractat cu pârâta G. S.R.L. indigenizarea (adaptarea la cerințele administrative românești) a proiectului de arhitectură întocmit de R GmbH. De asemenea, instanța de apel a arătat că atât efectuarea releveelor de pe construcția existentă, cât și folosirea întregii documentații din cartea tehnică, deci inclusiv a proiectului inițial constituie acte licite, care nu încalcă nicio normă de drept obiectiv și nu este aptă a fundamenta răspunderea pârâtelor, concluzia impunându-se cu atât mai mult în privința pârâților G. S.R.L. și H., care au efectuat doar indigenizarea proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană.
Astfel, instanța de apel a arătat în ce a constat activitatea acestor pârâți, a analizat raporturile contractuale în temeiul cărora această activitate a fost desfășurată și a apreciat că ea nu prezintă un caracter ilicit.
Este de notat că această apreciere a instanței de apel, efectuată în contextul circumstanțelor concrete ale cauzei, pe baza probelor administrate, a fost realizată în soluționarea pe fond a pretențiilor reclamanților, fiind anterior reținută calitatea procesuală pasivă a pârâților față de susținerea reclamanților, de asemenea analizată, în sensul că pârâții au contribuit la sâvârșirea pretinsei fapte ilicite prejudiciabile.
Împrejurarea că instanța de apel nu a dat aspectelor de fapt reținute relevanța dorită de reclamanți nu presupune o insuficiență a motivării. Astfel, analizând contextul în care au fost săvârșite faptele imputate pârâților G. S.R.L. şi H., instanța de apel nu a concluzionat în sensul constatării caracterului ilicit al acestora, cum doreau reclamanții, nefiind reținut niciun element ilicit în activitatea acestor pârâți.
De asemenea, susținerea recurenților reclamanți în sensul că afirmația instanței de apel privind faptul că autorizaţia de construire a expirat prin neefectuarea lucrărilor, ca urmare a demersurilor judiciare cu efect de obstrucţie iniţiate de apelanta C. ar fi fost preluată ca atare din susţinerile pârâţilor, nu poate determina reținerea unei insuficiențe a motivării instanței de apel. Pe de o parte, instanța de apel a avut în vedere demersurile judiciare inițiate de reclamanți, inclusiv prin argumentele referitoare la incidentul procedural al suspendării, iar, pe de altă parte, împrejurarea de fapt evidențiată de instanța de apel reprezintă o apreciere făcută de aceasta în contextul faptic al speței, argumente suplimentare în acest sens nefiind necesare câtă vreme instanța nu a acordat respectivei împrejurări un caracter determinant în cadrul raționamentului logico juridic care a condus la pronunțarea soluţiei.
Insuficiența reclamată de recurenții reclamanți în sensul că instanța nu ar indicat, printr-un raţionament propriu, care sunt argumentele pentru care repararea prejudiciului nu ar trebui să se realizeze în integralitate, nu poate fi reținută, din considerentele care urmează rezultând corectitudinea soluției instanței de apel în privința constatării lipsei caracterului ilicit al faptei, situație în care argumentele referitoare la pretinsul prejudiciu nu prezintă relevanță întrucât ele nu explică soluția pronunțată.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. invocat de recurenții reclamanți în privința modului în care instanţa de apel le-a analizat criticile vizând încheierea din 21.02.2017, de respingere a recuzării formulate împotriva judecătorului fondului, nu poate fi reținut.
Contrar susținerii recurenților reclamanți în sensul că motivarea nu ar face posibilă identificarea raţionamentului instanţei asupra chestiunilor concrete cu care a fost învestită, situație în care nu ar fi fost respectate exigențele impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., motivarea instanței de apel conține raționamentul juridic, expus pe larg, care a condus la pronunțarea soluției. Astfel, instanța de apel a analizat dispoziţiile codului de procedură civilă relevante în situația concretă invocată drept caz de incompatibilitate, acestea fiind examinate în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar în urma analizei motivelor concrete de recuzare, instanța de apel a concluzionat că nu sunt incidente cazurile de recuzare prevăzute de art. 42 pct.1 și 13 C.proc.civ..
De asemenea, contrar susținerii recurenților reclamanți în sensul că prezentarea instanței de apel ar fi fost limitată la aspectul pur formal al soluţionării de către instanţă a unui incident procedural, instanța de apel a arătat expres că încheierea de respingere a recuzării este temeinică și legală independent de împrejurarea că litigiul de față poate fi soluționat fără a aștepta soluția în cauza ce formează obiectul dosarului evocat și că nu există niciun element concret care să nască cea mai mică îndoială asupra imparțialității doamnei judecător X. De altfel, recurenții reclamanți nu au indicat în concret care ar fi fost motivul de apel pretins neanalizat.
Motivul de nelegalitate invocat de recurenții reclamanți, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., prin care aceștia au susținut încălcarea dreptului la un proces echitabil datorită lipsei de imparţialitate a instanţei, invocând în acest sens dispoziţiile art. 6, art. 20 și art. 22 C.proc.civ., nu poate fi reținut. În acest sens, recurenții reclamanți au susținut că, din hotărârea recurată, transpare în mod regretabil lipsa de imparţialitate a instanţei de apel vizibilă prin judecăţi de valoare, aprecieri pătimaşe, fondate pe opinia omului judecător, pe bagajul de cunoștințe non-juridice aplicate în mod subiectiv, care a afectat interpretarea și aplicarea legii.
În sensul art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța trebuie să fie imparțială, iar imparțialitatea se definește de regulă prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare. Dintre criteriile de apreciere a imparțialității, în cauză prezintă relevanță, prin prisma susținerilor formulate de recurenții reclamanți, evaluarea potrivit unui demers subiectiv, ținându-se seama de convingerea personală și comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăți personale în cauză. Curtea Europeană a afirmat, atunci când a aplicat demersul subiectiv, că „un magistrat este considerat imparțial până la proba contrariului” [Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, pct. 58 in fine Micallef împotriva Maltei (MC), pct. 94]. În privința tipului de probe necesar, este de exemplu necesar să se verifice dacă un judecător a demonstrat ostilitate (Buscemi împotriva Italiei, pct. 67-68).
În opinia apelanților reclamanți, dovezile apte a contrazice prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, sunt reprezentate de împrejurarea că, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc numeroase elemente de natură părtinitoare. Aspectele invocate în concret în acest sens de recurenții reclamanți nu pot însă conduce la concluzia dorită de aceștia.
Astfel, a fost susținută utilizarea cu iz peiorativ a sintagmei "operă de artă" în caracterizarea operei, însă aprecierile asupra originalității operei erau necesare pentru dezlegarea chestiunii litigioase deduse judecății, reprezentând o premisă esențială pentru a se aprecia asupra temeiniciei cererii reclamanților.
Aspectele privind caracterizarea operei ca fiind originală reprezintă pure evaluări ale unor elemente de fapt, astfel încât ele sunt în totalitate la aprecierea instanței de apel. În acest sens, în urma evaluării realizate în mod detaliat în cadrul considerentelor, instanța de apel a concluzionat că opera în litigiu îndeplinește cerința originalității și aceasta independent orice aprecieri asupra valorii, esteticii, utilității urbane, a încadrării sau neîncadrării sale în țesutul urban, instanţa de apel considerând că acestea sunt chestiuni care nu pot influența aprecierea în drept a condiției originalității. Analizând gradul de originalitate, instanța de apel a concluzionat că originalitatea este redusă, astfel încât pretențiile apelanților-reclamanți reprezintă alegații subiective fără suport în realitatea faptică. Modul în care recurenții reclamanți au înțeles această analiză și percepția de ordin personal asupra pretinsului ton peiorativ sau depreciativ al considerentelor instanței de apel nu pot determina nelegalitatea deciziei acestei instanțe.
De asemenea, susținerea că aspectele legate de controversele referitoare la elementele constructive ale clădirii au fost extinse într-o manieră aproape denigratoare la adresa personalităţii autorilor reprezintă o apreciere subiectivă a recurenților reclamanți. Astfel, instanța a analizat rapoartele de expertiză aflate la dosar, a reținut amploarea intervențiilor necesare pentru reabilitarea clădirii, considerând că este legitim interesul proprietarului actual al clădirii de refacere a elementelor de fațadă în acord cu noile concepții, cerințe, standarde dar și cu propriile sale opțiuni estetice, aceasta fiind o transformare permisă de scopul utilizării permise de autor, în sensul art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996. Împrejurarea că instanța de apel a reținut că aparența de neconformitate a soluțiilor tehnice livrate și a executării obligațiilor asumate de C. este o bază factuală suficientă pentru opțiunea proprietarului clădirii să aleagă să nu mai lucreze nici cu arhitecții inițiali nici cu proiectantul general C., independent de stabilirea judiciară a răspunderii juridice concrete a acestora, nu poate fi reținută ca reprezentând o denigrare a personalității reclamanților. În realitate, această analiză efectuată de instanța de apel și concluzia la care a ajuns în urma aprecierii elementelor de fapt relevante nu este agreată de recurenții reclamanți întrucât este în defavoarea lor, însă motivarea soluției de respingere a apelului reclamanților conține în mod logic elemente în defavoarea acestora, fără ca ele să reprezinte o denigrare a personalității acestora în măsura necesară pentru a se reține o lipsă de imparțialitate a instanței.
Menţionarea existenței altor persoane în cartuşul proiectului de arhitectură care nu și-ar fi asumat demersul judiciar, a lipsei datei certe a contractelor de cesiune de drepturi de autor sau împrejurările referitoare la poziția procesuală a reclamanților față de proiectantul german nu prezintă, astfel cum au considerat recurenții reclamanți, relevanță juridică, însă nu se poate reține, din faptul că decizia recurată conţine referiri la aceste aspecte, lipsa imparțialității instanței. Eventuala conotație negativă în privinţa reclamanţilor, percepută și invocată de aceștia, reprezintă urmarea constatării de către instanța de apel a unor elemente de fapt și a aprecierii acestora în contextul speței, însă expunerea unor argumente în defavoarea părții nu poate conduce la concluzia că instanța de apel ar fi fost imparțială, aceasta respectându-și în realitate obligația de a expune contextul faptic al cauzei, prin prisma propriei aprecieri.
Recurenții reclamanți au mai invocat, drept dovadă a lipsei de imparțialitate a instanței, reţinerea unei pretinse culpe a reclamanţilor îndeosebi la punerea în operă a proiectului, în condiţiile în care instanţa de apel a reținut că nu este chemată să facă o atare analiză, recurenții susținând în acest sens și încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care a exclus o astfel de culpă. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a reținut o aparență de neconformitate a soluțiilor tehnice livrate și a executării obligațiilor asumate de C. în calitate de proiectant general, fără a se pronunța asupra culpei, ci asupra unei aparenţe în acest sens. Astfel, instanța de apel a considerat că nu este chemată să stabilească în prezentul litigiu cine este în culpă pentru soluțiile tehnice necorespunzătoare și dacă acestea au legătură și cu proiectul inițial sau se datorează doar punerii în operă și, în cazul punerii în operă, dacă reclamantei C. îi incumbă răspunderea civilă în temeiul obligațiilor contractuale extinse asumate, care includeau și alegerea materialelor și supravegherea lucrărilor. Statuarea instanței de apel în privința unei astfel de culpe se limitează la a constata o aparență, aceasta fiind suficientă, în optica instanței, pentru a justifica alegerea legitimă a proprietarului clădirii de a nu relua raporturile contractuale cu arhitecții inițiali sau cu proiectantul general C., instanța de apel precizând expres sub acest aspect că este irelevantă orice stabilire judiciară a responsabilității juridice concrete a acestora. O astfel de statuare se impunea în contextul analizei argumentate a susținerilor și apărărilor părților care au privit aceste circumstanțe.
De asemenea, împrejurarea învederată de recurenții reclamanți, privind statuarea instanței de apel în sensul că, atât timp cât reclamanţii au încasat un onorariu pentru serviciile prestate, este nerezonabil să mai aibă pretenţii derivate din dreptul lor de autor, nu reprezintă o dovadă a lipsei de imparțialitate a instanței ci reprezintă o concluzie a acesteia, rezultată din interpretarea dispozițiilor legale incidente în raportul juridic dedus judecății. Impresia recurenților reclamanți, în sensul că această statuare ar avea o conotație generală negativă în privinţa lor, nu reprezintă un argument pentru a susține lipsa de imparțialitate a instanței, această critică vizând în realitate modul în care instanța a interpretat legea pentru a ajunge la o concluzie care însă, este în defavoarea reclamanților.
Întrucât soluția instanței a fost aceea de respingere a apelului declarat de reclamanți, considerentele deciziei au exprimat în mod necesar argumente deduse din situația de fapt și modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, concluzia fiind însă una în defavoarea părții care a pierdut procesul. Preocuparea instanței de apel de a răspunde amplu atât argumentelor reclamanților cât și apărărilor formulate de pârâți reflectă tocmai respectarea garanției imparțialității, rezultată din normele de procedură invocate de recurenții reclamanți.
În ceea ce privește exprimările din hotărârea recurată care, în opinia recurenților reclamanți, se îndepărtează de un ton neutru și imparţial, aceștia exemplificând în acest sens cu sintagmele "se pretind", "sunt în realitate ofensaţi", "se plâng”, se constată că asemenea sintagme nu încalcă obligația de imparțialitate a judecătorului, chemat să aprecieze asupra a ceea ce pretind reclamanții, asupra aspectelor cu privire la care aceștia se plâng sau pe care le consideră o ofensă, elemente necesare în cadrul analizei încălcării reclamate a drepturilor de autor.
Motivul de nelegalitate invocat de recurenții reclamanți, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., privind încălcarea normelor de procedură vizând probele, nu poate fi reținut. În acest sens, recurenții reclamanți au invocat modul în care instanța de apel a calificat și respins proba cu planșele foto depuse la dosar de către aceștia.
Înalta Curte constată că, în încheierea din 21.10.2021, s-a consemnat că apărătorul apelanţilor-reclamanţi a solicitat ataşarea la dosarul cauzei a planşelor prezentate în şedinţa publică la acel termen de judecată şi că, eventual, va transpune aceste mijloace materiale de probă constând în planşe pe suport CD şi le va comunica şi celorlalte părţi.
Faţă de aceste susţineri, apelanta-pârâtă F. S.R.L. a arătat că, în ceea ce priveşte planşele prezentate de către apelanţii-reclamanţi în sala de şedinţă, la termenul de probe instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, însă aceste planşe nu sunt înscrisuri, ci mijloace materiale de probă ce nu au fost încuviinţate de către instanţă.
În situaţia expusă, instanța de apel a pus în vedere apărătorilor apelanţilor-reclamanţi să depună la dosarul cauzei acele planşe într-un format apt a fi valorificat procedural şi pe suport CD pentru a putea fi observate de către instanţă şi să le comunice şi părţilor adverse şi a precizat expres că discuţia cu privire la mijloacele materiale de probă constând în planşe foto va fi prorogată.
Ulterior, la termenul de judecată din 10.02.2021, în ceea ce priveşte planşele foto, instanța de apel a considerat că ele nu sunt mijloace materiale de probă şi nici înscrisuri, reprezentând mai degrabă ilustrarea unei teze argumentative şi nu propriu-zis o probă.
Chiar dacă instanța a solicitat lămuriri cu privire la diferențele reclamante ale celor două proiecte de arhitectură în discuţie, nu se poate considera că, în urma unei astfel de solicitări, instanța putea încuviința drept probă planșele foto depuse de reclamanți, cu privire la care în mod corect a considerat că acestea nu sunt mijloace materiale de probă și nici înscrisuri.
Astfel, potrivit art. 265 C.proc.civ., înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare. Înscrisul este, aşadar, o scriere sau consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic şi care interesează obiectul probaţiunii judiciare într-un caz determinat, indiferent de modul de prezentare a informaţiei.
Potrivit art. 341 alin. 2 C.proc.civ., sunt mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.
Planșele prezentate de recurenții reclamanți au fost întocmite de aceștia pentru a oferi lămuriri instanței cu privire la diferențele reclamate ale celor două proiecte de arhitectură în discuţie însă ele nu pot reprezenta un mijloc de probă în sensul dispozițiilor legale enunțate mai sus întrucât, reprezentând o ilustrare grafică a susținerilor reclamanților, ele nu pot stabili faptul sau împrejurarea ce trebuie dovedită, în aceeași măsură în care susținerile scrise sau verbale ale acestora nu reprezintă mijloace de probă.
Critica recurenților reclamanți privind încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ. nu este întemeiată. Conform dispoziției legale menționate, instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. În apel, asfel cum rezultă din conținutul încheierilor expuse mai sus, instanța de apel nu a încuviințat proba cu planșele întocmite de reclamanți, solicitarea unor lămuriri nefiind echivalentă cu încuviințarea unei probe.
În privința modului în care instanța de apel și-a motivat hotărârea prin raportare și la aceste planșe foto, recurenții reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., arătând că instanța și-a sprijinit o parte din considerente tocmai pe aceste probe, care ar constitui „laude excesive" ale reclamanţilor, „materiale de prezentare elogioasă”, aceste considerente intrând în contradicţie cu cele care au susţinut respingerea probei. Într-adevăr, în motivarea deciziei, instanța de apel a considerat că reclamanții aduc laude excesive propriului proiect, evocând în acest sens “materialele de prezentare elogioasă“, respectiv interviul reclamantului A. și faptul că reclamanții înșiși au depus planșe comparative ale proiectului inițial, respectiv ale proiectului modificator. Totuși, nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei sub acest aspect, împrejurările menționate regăsindu-se în motivarea subsidiară a instanței, care a urmat considerentelor decizorii care au determinat soluția. Astfel, o motivare subsidiară a instanței de apel, care este lipsită de relevanță prin prisma validării în recurs a considerentelor decizorii, nu poate determina nelegalitatea deciziei.
Motivul de recurs invocat de recurenții reclamanți prin care aceștia au susținut încălcarea limitelor specializării juridice a instanţei, motiv încadrat în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., nu este întemeiat. Acest motiv de recurs a fost susținut de recurenții reclamanți din două perspective, și anume, încălcarea limitelor menționate datorită aprecierii de către instanța de apel a contextului faptic generat de incendiul suferit de clădire, precum și în privința modului în care instanța de apel a procedat la analiza originalității operei și concluziilor expuse în urma acestei analize, considerându-se că ambele categorii de statuări au fost realizate de instanța de apel cu depășirea limitărilor date de specializarea juridică.
Din punct de vedere procedural, nu poate fi reținută susținerea recurenților reclamanți în sensul că în mod greșit judecătorul ar fi intrat într-o zonă de analiză care impune deţinerea unor cunoştinţe de specialitate în domenii de tehnică și arhitectură iar într-o astfel de situație, dacă aprecia necesare concluziile unor specialiști, se impunea ca instanța de apel să le pretindă pentru a stabili situaţia de fapt.
Reglementarea probelor în apel este realizată de art. 479 alin. (2) C.proc.civ., conform căruia instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Conform art. 478 alin. (2) C.proc.civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Prin cererea de apel, apelanţii reclamanţi au solicitat proba cu expertiza tehnică de specialitate (contabilitate şi arhitectură) pentru stabilirea întinderii despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor de autor ale reclamanţilor.
Deşi art. 470 alin. 1 lit. d) C.proc.civ. stabileşte cuprinsul cererii de apel în sensul că aceasta va cuprinde probele invocate în susţinerea apelului, această cerinţă fiind prevăzută, conform alin. 2 al aceluiaşi articol, sub sancţiunea nulităţii, prin cererea de apel, reclamanții nu au solicitat încuviințarea unor probe pentru stabilirea aspectelor în privința cărora au considerat că instanța a depășit limitele specializării juridice, deși respectivele aspecte au fost evidențiate în cererea de chemare în judecată și au format obiectul dezbaterilor în cursul procesului în fața primei instanțe.
Astfel, împrejurarea că, la data de 26 iunie 2009, clădirea X a fost grav avariată din cauza unui incendiu a fost reținută și de prima instanță. De asemenea, contextul litigios preexistent a fost reținut și de prima instanță, aceasta arătând că proprietarul actual al clădirii, E. S.R.L. a chemat în judecată, printre alţii, pe C. S.R.L., pentru atragerea răspunderii patrimoniale a acesteia pentru erorile comise în proiectarea imobilului, erori care au cauzat propagarea incendiului şi distrugerea clădirii până la stadiul în care a devenit nefuncţională, cererea de chemare în judecată formând obiectul dosarului nr. x/3/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti.
De asemenea, nu poate fi reținută susținerea recurenților reclamanți în sensul că analiza originalităţii operei s-ar fi făcut de către instanţa de apel în afara limitelor și criteriilor de apreciere stabilite de lege. Potrivit art. 7 lit. h) din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură. Din dispoziţia legală expusă rezultă că legiuitorul a introdus condiţia originalităţii operei pentru a defini obiectul dreptului de autor. Astfel, pentru a beneficia de protecția juridică oferită de lege, este necesar ca opera să reprezinte o expresie originală a libertăţii de creaţie a autorului său, fapt a cărui verificare revine instanţei, iar aplicarea normei legale la situația de fapt stabilită în cauză reprezintă, de asemenea, atributul exclusiv al instanței.
Chiar recurenții reclamanți au arătat că nu neagă faptul că analiza originalităţii operei este un atribut al instanţei de judecată, însă au considerat că judecătorul nu poate fi chemat să facă o analiză specifică criticii în arhitectură, respectiv să aprecieze estetica arhitecturală. În acest sens, recurenții reclamanți au susținut că analiza originalităţii s-a făcut de către instanţa de apel în afara criteriilor conturate jurisprudențial și doctrinar și cu depăşirea limitelor de competență și specializare a magistratului, exprimându-se într-o critică în arhitectură, în contradicţie cu opinia exprimată de specialişti în domeniu, cu recunoaşterea de care opera s-a bucurat în mediul profesional al arhitecturii.
Examinând în concret analiza efectuată de instanța de apel în aprecierea originalităţii operei, se constată că aceasta s-a circumscris unor aspecte privind aplicarea criteriilor legale în domeniu, care este pe deplin atributul instanţei de judecată.
Astfel, instanța de apel a procedat la verificarea măsurii în care, în raport cu elementele concrete de fapt ale speței, poate fi reținută expresia originală a libertăţii de creaţie a autorului operei, obligația efectuării acestei verificări revenind instanţei de judecată. În acest sens, instanța de apel a constatat că originalitatea presupune existența unei amprente creative a autorului unei opere iar gradul de originalitate cerut în general unei opere pentru a fi protejată este unul redus. Instanța de apel a avut în vedere criteriile rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv cauzele C – 5/08, Infopaq/Danske Dagblades Forening; C – 403/08, Football Association Premier League, reținând că originalitatea implică o creație intelectuală proprie a autorului, care se exprimă în afara funcționalităților dictate exclusiv din considerente tehnice. În consecință, instanța de apel a concluzionat că, și dacă există un spațiu chiar redus pentru o astfel de creație intelectuală proprie, oricât de modestă, condiția originalității pentru acele elemente în privința cărora a existat libertate de creație nu poate fi negată.
De asemenea, instanța de apel a arătat că originalitatea trebuie deosebită de o judecată de valoare cu caracter estetic precum și faptul că, în cazul operelor de arhitectură, trebuie avut în vedere caracterul lor pronunțat funcțional, care trebuie să răspundă unui număr foarte mare de imperative cu caracter tehnic. Instanța a considerat că preluarea unor soluții și teme preexistente, invocată de pârâți, nu lipsește proiectul inițial de orice originalitate întrucât aceasta trebuie diferențiată, în drept, de noutate, simpla preluare a unor soluții funcționale preexistente nefiind de natură să releve lipsa unei originalități minimale exprimate tocmai în alegerea unor soluții estetice fie și modeste.
Instanța de apel a reținut că spațiul personal de creație a fost minimal, fiind constrâns de configurația terenului construit, de vecinătăți, de regulile de urbanism, de opțiunea beneficiarului clădirii pentru o maximizare evidentă a utilității economice a clădirii, prin folosirea unui coeficient de utilizare a terenului foarte ridicat (17 etaje).
În raport cu elementele astfel reținute, instanța de apel a concluzionat că opera în litigiu îndeplinește cerința originalității. Este de observat că aprecierea ponderii creației intelectuale proprii a autorului nu relevă aspecte de nelegalitate, această apreciere fiind realizată cu observarea criteriilor rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene menționată în cadrul deciziei. De asemenea, instanța de apel a precizat expres că, în analiza realizată, nu a avut în vedere aprecieri asupra valorii, esteticii, utilității urbane, care nu pot influența aprecierea în drept a condiției originalității.
De asemenea, se remarcă faptul că, în ceea ce privește originalitatea operei, și prima instanță a realizat în acest sens o amplă analiză, expunând toate elementele de originalitate avute în vedere și concluzionând că, în funcţie de elementele luate în considerare, opera reclamanţilor este o operă originală protejată prin drept de autor, nefiind relevantă noutatea acesteia în cauză. Chiar prima instanță a arătat că originalitatea operei reprezintă o chestiune de fapt aflată la suverana apreciere a judecătorului, iar reclamanții nu au înțeles să conteste la acel moment încălcarea specializării juridice a instanței, această contestare survenind abia în situația în care, în urma aceleiași aprecieri a chestiunilor de fapt realizate de instanța de apel, nu au agreat concluzia la care aceasta a ajuns. Or, în măsura în care considerau că instanța de judecată nu are cunoștințe de specialitate pentru a stabili anumite aspecte de fapt, reclamanții aveau posibilitatea de a solicita probele pe care le considerau necesare chiar în faza judecății în primă instanță. Aceștia nu au procedat astfel și nu au solicitat asemenea probe nici în apel, fază procesuală în care nu au invocat lipsa specializării instanței în aprecierea unor elemente care ar fi presupus cunoștințe de înaltă tehnicitate deși, după cum s-a arătat, prima instanță a realizat aprecierea respectivelor elemente.
În acest sens, în cererea de recurs, recurenții reclamanți au expus modul în care prima instanță a procedat la evaluarea și reţinerea originalităţii operei prin raportare la elemente de creaţie specifice autorilor, exprimându-și acordul față de aspectele astfel reținute. Nemulțumirea lor a vizat faptul că instanţa de apel a schimbat considerentele privind originalitatea, reţinând existența unei originalităţii „reduse”, recurenții susținând că această schimbare ar fi fost făcută prin raportare la elemente și aprecieri ce exced criteriilor practicii și inclusiv criteriilor rezultate din jurisprudența invocată în hotărârea recurată, respectiv criterii de ordin estetic, utilitar, funcţional.
În acest context, din conduita procesuală a recurenților reclamanți rezultă că prima instanță avea posibilitatea de a analiza elementele de fapt care au condus la concluzia originalității operei, însă aceeași posibilitate este contestată în privința instanței de apel, ceea ce nu poate fi admis, având în vedere că garanțiile procesuale în privința specializării juridice sunt aceleași în cazul tuturor judecătorilor.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanța trebuia să solicite concluziile unor specialiști nu poate fi reținută nici din perspectiva faptului că posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ. ca, în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, nu le degrevează pe acestea din urmă de obligaţia de a propune în condiţiile procedurale probele de care înţeleg să se folosească pentru dovedirea pretenţiilor şi apărărilor formulate, acest aspect rezultând din art. 254 alin. (6) C.proc.civ., care statuează că părţile nu vor putea invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a administra din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Este de subliniat precizarea recurenților reclamanți în sensul că motivul de recurs nu vizează solicitarea de reanalizare a situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea recurată prin reevaluarea în acest scop a probelor, ci are în vedere două ipoteze care se circumscriu acestui motiv de recurs: depăşirea specializării juridice a instanţei în stabilirea unor elemente esenţiale ale situaţiei de fapt în privința culpei în propagarea incendiului și a efectelor acestuia, în raport de care soluţionează apelul, precum și depăşirea specializării juridice a instanţei în analiza originalităţii operei. Această a doua ipoteză nu reprezintă un motiv întemeiat de recurs, astfel cum s-a explicat mai sus, iar prima ipoteză nu poate fi, de asemenea, reținută, având în vedere aceleași considerente: prima instanță a reținut faptul că incendiul a determinat avarierea gravă a clădirii, reclamanții neinvocând în apel lipsa specializării instanței într-o astfel de apreciere și nesolicitând probe pentru a combate această constatare.
Pe de altă parte, nu se pot reține nici neregularități procedurale în aprecierea instanței de apel asupra culpei în propagarea incendiului și în privința faptului că s-a tranşat definitiv că nu poate fi reţinută o dependență între acest aspect și soluţionarea litigiului privind drepturi de autor, instanța de apel precizând expres că stabilirea, în prezentul proces, a persoanei aflate în culpă pentru soluțiile tehnice necorespunzătoare sau a răspunderii civile ca efect al reținerii unei astfel de culpe nu formează obiectul învestirii sale.
Lipsa de relevanță, în cadrul raționamentului juridic al instanței de apel, a aspectelor învederate mai sus, rezultă din concluzia acesteia în sensul că nici în circumstanțele speciale ale incendiului din anul 2009, urmate de îndelungatele diferende extrajudiciare și judiciare privitoare la alocarea răspunderii, proprietarul clădirii nu are niciun fel de obligație pentru a efectua proiectul arhitectural de modificare a soluțiilor tehnice și estetice ale fațadei cu reclamanții de față ori cu acordul și/sau cu remunerarea acestora, neexistând niciun fel de temei legal sau contractual pentru aceasta.
În această situație, se constată caracterul subsidiar al argumentelor instanței de apel privind aparența de neconformitate a soluțiilor tehnice livrate și a executării obligațiilor asumate de C. în calitate de proiectant general, aparență care a fost considerată ca fiind o bază factuală suficientă pentru opțiunea proprietarului clădirii să aleagă să nu mai lucreze cu arhitecții inițiali și cu proiectantul general C., independent de orice stabilire judiciară a responsabilității juridice concrete a acestora. În acest context, instanța de apel a expus statuările conținute de expertizele extrajudiciare aflate la dosar nu pentru a justifica concluzia la care a ajuns, aceea a inexistenței încălcării drepturilor de autor reclamate în cauză, ci pentru a realiza o expunere completă a circumstanțelor factuale ale cauzei, în contextul modului în care părțile au înțeles să formuleze susțineri, respectiv, apărări. Întrucât expunerea aspectelor rezultate din respectivele expertize extrajudiciare nu reprezintă considerente cu caracter decizoriu, nu poate fi reținută vătămarea dreptului la apărare invocată de recurenții reclamanți prin prisma faptului că acele elemente de probatoriu nu ar mai făcut obiectul dezbaterilor sau al apărărilor din partea reclamanţilor în apel.
Se mai remarcă împrejurarea că, deși recurenții reclamanți au precizat că motivul de recurs nu vizează o solicitare de reanalizare a situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea recurată prin reevaluarea în acest scop a probelor, în continuare, dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se referă la încălcări de ordin procedural, ci conține o expunere pe larg a elementelor de fapt constatate de instanța de apel din expertizele extrajudiciare, expertiza extrajudiciară întocmită de expert Y., raportul tehnic final întocmit de societatea J. S.R.L., expertiza efectuată de experţi germani pentru asigurător, raportul de expertiză tehnică aflat la f. 345 şi urm., vol. I bis dosar fond, raportul experţilor germani Z.
De asemenea, nu se constată o nerespectare a statuărilor Curții de Apel Bucureşti din decizia nr. 473R/2016 pronunțată în soluţionarea recursului formulat împotriva soluţiei de suspendare a judecăţii dispuse de prima instanţă în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.. Chiar instanța de apel a reiterat, în cadrul propriului raționament logico-juridic, lipsa de relevanță a eventualei răspunderi delictuale față de modalitatea de execuţie a construcției în raportul dintre dreptul de autor invocat de recurenții reclamanți și prerogativele titularului dreptului de proprietate asupra construcției.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanța de apel nu a analizat apărările lor și trimiterile la elementele de probatoriu relevante în ceea ce privește consecinţele pe care incendiul le-a avut în privinţa stării clădirii și intervenţiile asupra clădirii care s-ar fi impus față de starea acesteia nu pot fi reținute. Această susținere este făcută, de pe o parte, în contextul în care instanţa de apel nu a administrat, în mod greșit în opinia recurenților reclamanți, probe adecvate de ordin tehnic, susținere înlăturată conform celor expuse mai sus privind regimul juridic al probelor în apel. Pe de altă parte, recurenții reclamanți contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma analizei probelor aflate la dosar, invocând probele administrate în procesul având ca obiect răspunderea delictuală a acestora, din care ar rezulta o altă stare de fapt decât cea reținută în apel în prezenta cauză. Recurenții reclamanți au expus pe larg elementele de fapt din care, în opinia acestora, ar rezulta faptul că, în urma incendiului, clădirea și-a păstrat întreaga structură la nivelul tuturor etajelor sale, structura de rezistență nu a fost afectată, lifturile de care aceasta dispune sunt în stare de funcţionare și au arătat că, totuşi, concluziile instanţei de apel contrazic realitatea.
În acest context, pe de o parte, astfel cum chiar recurenții au arătat, reanalizarea situației de fapt stabilite de instanțele de fond pe baza probelor administrate nu poate fi realizată de instanța de recurs, dat fiind caracterul nedevolutiv al acestei căi extraordinare de atac, în cadrul căreia se pot analiza doar cazurile de casare strict și limitativ instituite de art. 488 C.proc.civ.. Astfel, nivelul de gravitate al efectelor incendiului asupra clădirii, nefuncționalitățile concrete ale clădirii, modul în care aceste aspecte ar fi fost stabilite prin rapoartele ISU în procesul având ca obiect stabilirea răspunderii civile a reclamanților sau faptul că aceste probe ar contrazice concluziile expertizelor avute în vedere de instanța de apel nu pot forma obiect de analiză în această fază procesuală.
Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat mai sus, cercetarea efectelor incendiului asupra clădirii a fost realizată de instanța de apel la nivel de aparență, pentru a justifica opțiunea proprietarului clădirii de a nu mai intra în raporturi contractuale cu persoanele răspunzătoare, în opinia acestuia, de efectele acelui incendiu, fără a stabili elemente de fapt și de drept care să determine concluzia existenței unei astfel de răspunderi sau să stabilească în mod decizoriu efectele incendiului, aceste aspecte neformând obiectul învestirii sale.
În continuare, recurenții reclamanți au criticat faptul că instanţa de apel a procedat la o vastă analiză a celor două proiecte de arhitectură puse în discuţie, a modificărilor reclamate, a caracteristicilor tehnice ale acestora, a esteticii și funcţionalităţii proiectelor, a planşelor și pieselor comparative ale celor două proiecte, a modificărilor aduse volumetriei, elementelor faţadei, elementelor ornamentale-utilitare, panourilor de sticlă, precum și a consecinţelor unor atare modificări și elemente tehnice.
Această critică nu poate fi reținută, instanța de apel procedând în această manieră tocmai datorită atitudinii procesuale a părților, care au formulat susțineri și apărări detaliate asupra cărora instanța de apel a înțeles să facă o analiză, de asemenea, detaliată. Împrejurarea că instanța de apel a analizat în amănunt aspectele de fapt invocate în cauză nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate a hotărârii, ci dimpotrivă, ea evidenţiază tocmai o respectare a dispozițiilor legale și convenționale care impun motivarea hotărârilor judecătorești.
Formularea criticilor din perspectiva împrejurării că o astfel de analiză ar presupune elemente și aprecieri ce implică un grad de tehnicitate ridicat nu poate fi reținută, față de aspectele arătate mai sus privind lipsa obligației instanței de a administra, în situația concretă a prezentului proces, proba cu expertiză tehnică de specialitate.
De asemenea, criticile privind concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma respectivei analize, modul în care aceasta a făcut aprecieri asupra viziunii artistice arhitecturale a autorilor şi asupra efectelor înlăturării elementelor ornamental-utilitare orizontale cu funcţia de parasolar, acest din urmă element fiind descris pe larg în cererea de recurs, nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale de atac, dată fiind lipsa caracterului devolutiv al acesteia.
Motivul de nelegalitate invocat de recurenții reclamanți, reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., prin care aceștia au susținut o contradicţie între considerentele hotărârii recurate și dispozitivul acesteia, nu este întemeiat. Conform art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., hotărârea poate fi casată în cazul în care cuprinde motive contradictorii, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul conţine o soluție contrară. Sub acest aspect, recurenții reclamanți au considerat că analiza efectuată de instanță în considerente denotă înrăutățirea situaţiei apelanților-reclamanți în baza unei „achiesări" a instanţei de apel la susţinerile pârâţilor, a căror cale de atac a fost însă respinsă conform dispozitivului hotărârii recurate. În opinia recurenților reclamanți, considerentele care nu sprijină soluţia de respingere a apelurilor se referă la originalitate, sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută, calitatea de autor.
Contrar susținerii recurenților reclamanți, considerentele deciziei recurate cu privitoare la originalitatea operei nu sunt opuse celor ale primei instanțe, ambele instanțe de fond reținând îndeplinirea condiției originalității. Astfel, instanța de apel a concluzionat în sensul că opera în litigiu îndeplinește cerința originalității independent de orice aprecieri asupra valorii, esteticii, utilității urbane, iar prima instanță concluzionase că proiectul realizat de reclamanți întrunește pe deplin calitatea de operă originală pe care o are în vedere Legea nr. 8/1996, criticile aduse de pârâți elementelor ce exprima originalitatea, viziunea arhitecturală proprie şi personală a autorilor fiind nefondate.
Prin apelul incident, pârâta F. S.R.L. a solicitat înlăturarea considerentelor primei instanţe cu privire la originalitatea operei pretinse de reclamanţi şi înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanţei de apel în sensul că opera pretinsă de reclamanţi nu este originală şi, prin urmare, nu este susceptibilă de protecţie prin drept de autor.
Întrucât considerentele deciziei recurate nu sunt în sensul celor solicitate prin apelul incident, instanța de apel reținând caracterul original al operei, în mod corect soluția din dispozitiv a fost aceea de admitere a acestui apel doar prin prisma criticilor privind cheltuielile de judecată, reținute ca fiind întemeiate. De asemenea, dată fiind reținerea ca neîntemeiate a criticilor expuse în apelul incident declarat de pârâții G. S.R.L. și H. în privința tuturor aspectelor susținute, printre care și cele privind caracterul original al operei, în mod corect dispozitivul conține soluția de respingere a acestui apel. Împrejurarea că instanța de apel a îmbrățișat unele din punctele de vedere expuse de acești pârâți nu putea conduce la o altă concluzie în privința căii de atac declarate de aceștia, câtă vreme argumentele decizorii ale acestora nu au fost validate de instanță.
În realitate, recurenții reclamanți contestă modul în care instanța de apel a analizat situaţia de fapt şi a reținut că originalitatea operei este redusă. În considerentele deciziei, instanța de apel a reţinut că opera îndeplinește condiţia originalităţii de natură să îi asigure protecţia prevăzută de lege, însă a statuat că originalitatea reținută este modestă. Acest aspect nu era însă de natură să conducă la o soluție de admitere a apelului pârâților câtă vreme o astfel de soluție se impunea numai în măsura în care instanța de apel ar fi înlăturat concluzia îndeplinirii cerinței originalității operei, însă nu aceasta este situația din speță.
De asemenea, recurenții reclamanți și-au exprimat nemulțumirea față de faptul că instanța de apel a considerat că susținerile lor în privința caracterului original al operei sunt laude excesive sau prezentări elogioase exagerate, întregul efort și spirit creator al autorilor fiind astfel condus în derizoriu, instanța de apel folosind sintagma „opera de artă" cu iz peiorativ. Percepția recurenților reclamanți privind modul în care instanța și-a exprimat opinia în defavoarea lor nu poate reprezenta motiv de nelegalitate a deciziei, aprecierile menționate integrându-se rezultatului analizei efectuate de către instanță asupra susținerilor părților, analiză pe care era obligată să o realizeze. Principiul imparţialităţii instanţei și cel al dreptului la un proces echitabil, invocate de recurenții reclamanți, nu presupun că instanța nu ar putea realiza aprecieri asupra modului concret în care o parte a înțeles să își structureze susținerile și apărările, obligaţia procesuală principală a instanţei fiind însă aceea de a analiza criticile formulate, obligaţie realizată în cauză de instanţa de apel în mod detaliat și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile.
În ceea ce privește sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută, astfel cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză instanța nu a fost chemată să statueze asupra unei răspunderi civile în această privinţă, în decizia instanței de apel precizându-se expres că stabilirea, în prezentul proces, a persoanei aflate în culpă pentru soluțiile tehnice necorespunzătoare sau a răspunderii civile ca efect al reținerii unei astfel de culpe nu formează obiectul învestirii instanței.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., prin care recurenții reclamanți au considerat că maniera în care instanța de apel a apreciat asupra originalităţii operei de arhitectură este expresia unei interpretări greşite a Legii nr. 8/1996, nu este întemeiat. În esență, prin intermediul acestui motiv de recurs, recurenții reclamanți au criticat faptul că analiza instanţei de apel separă în mod nepermis cele două elemente intrinseci ale operei de arhitectură - funcţionalitate și estetică, reținând că, dată fiind existența funcţionalităţii, originalitatea se limitează la opţiunile estetice pe care le cataloghează ca având caracter complementar, rezidual chiar, introducând astfel criterii și limitări suplimentare în ceea ce priveşte analiza protecţiei dreptului de autor al operelor de arhitectură.
Pe de o parte, instanța de apel nu a contestat protecția dreptului de autor conferită de lege în cazul operei de arhitectură, astfel încât nu se poate reține aplicarea greșită a normelor de drept material din această perspectivă iar, pe de altă parte, modul în care instanța de apel a analizat și stabilit existența unei amprente creative a autorilor operei, a unor alegeri personale cu caracter estetic reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii recurate, care nu este supusă controlului instanței de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 C.proc.civ.. Astfel, instanța de apel a respectat reperele de ordin jurisprudențial indicate și de recurenții reclamanți, în sensul că „originalitatea trebuie deosebită de o judecată de valoare cu caracter estetic, chiar dacă ea nu este străină de estetic în sine" și în sensul că „nu instanţele sunt chemate să judece dacă o operă este frumoasă sau urâtă, dacă este banală sau inedită, dacă este utilă sau inutilă, sau dacă alegerile cu caracter estetic sunt inspirate sau nu”.
Caracterul utilitar, funcţional și economic al clădirii reținut prin decizia recurată reprezintă, astfel cum s-a arătat, un element de fapt pe care instanța de apel, ca instanță de fond, este în drept să îl stabilească în urma analizei situației de fapt deduse judecății și, contrar susținerii recurenților reclamanți, considerentele decizei recurate nu conțin concluzia că opera în discuție nu ar intra în sfera de protecție legală.
De asemenea, faptul că instanța de apel a făcut aprecieri asupra viziunii arhitecturale exprimate în clădirea respectivă nu este contrar normelor legale prin care legiuitorul a urmărit să recunoască protecţia dreptului de autor în arhitectură, cum greșit au considerat recurenții, o asemenea apreciere fiind impusă tocmai de norma legală care conferă protecția respectivă, instanța fiind obligată să procedeze astfel pentru a determina aplicabilitatea acelei norme în cazul concret dedus judecății. Împrejurarea că, în urma analizei efectuate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de recurenți, nu are semnificația unei încălcări a normelor de drept material.
În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții reclamanți au invocat Cauza C - 683/17 Cofemel - Sociedade de Vestuârio SA împotriva G - Star Raw CV și au arătat că nu este justificată excluderea a priori a obiectelor de artă din sfera protecţiei prin dreptul de autor numai din cauza caracterului lor (deopotrivă) funcţional. O astfel de susținere nu poate reprezenta o critică a hotărârii instanței de apel, întrucât aceasta nu a exclus opera de artă în discuție din sfera protecţiei prin dreptul de autor, dimpotrivă, a reținut că opera în litigiu îndeplinește cerința originalității.
În cauza menționată, s-a constatat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, este necesar și în același timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 și 94, precum și Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 14). În schimb, atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco și alții, C‑604/10, EU:C:2012:115, punctul 39 și jurisprudența citată).
Instanța de apel a avut în vedere aceste criterii de ordin jurisprudențial iar aprecierea măsurii în care opera poartă amprenta personalităţii și spiritului creator al autorului, prin raportare la caracterul utilitar al clădirii, precum și concluzia că spațiul personal de creație a fost minimal, fiind constrâns de configurația terenului construit, de vecinătăți, de regulile de urbanism, de opțiunea beneficiarului clădirii pentru o maximizare evidentă a utilității economice a clădirii reprezintă o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
Recurenții reclamanți au invocat și Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 11.06.2020 din Cauza C - 833/1S arătând că, în acea cauză, s-a statuat că un obiect utilitar, precum o bicicletă, poate fi protejat prin dreptul de autor, fără a arăta însă în mod concret o încălcare de către instanța de apel a principiilor degajate din acea hotărâre. În cauza menționată, Curtea a reluat principiile expuse în cauza Cofemel și a arătat că un obiect care îndeplinește condiția de originalitate poate beneficia de protecție în temeiul dreptului de autor, chiar dacă realizarea sa fost determinată de considerații tehnice, însă cu condiția ca o astfel de determinare să nu îl împiedice pe autor să își reflecte personalitatea în obiectul menționat, prin manifestarea unor alegeri libere și creative. S-a arătat că revine instanței de trimitere sarcina de a cerceta dacă bicicleta respectivă constituie o operă originală care rezultă dintr‑o creație intelectuală, precizându-se că această situație nu se poate regăsi atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări care nu au lăsat loc exercitării unei libertăți de creație sau au lăsat un loc atât de limitat încât ideea și expresia sa se confundă. De asemenea, s-a arătat că, și în cazul în care subzistă o posibilitate de alegere în privința formei unui obiect, nu se poate concluziona că acesta se înscrie în mod necesar în sfera noțiunii de „operă”.
Astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a apreciat măsura în care se poate reține că opera în discuție reflectă personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă, raportându-se la împrejurarea că realizarea clădirii era condiționată de aspecte tehnice, de reguli sau de alte limitări, și a stabilit că acestea au lăsat loc exercitării unei libertăți de creație, la un nivel redus. În această situație, se reține că instanța de apel a respectat criteriile rezultate din jurisprudența Curții pentru a stabili dacă obiectul în discuție se înscrie în sfera noțiunii de „operă”.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. prin care recurenții reclamanți au invocat interpretarea greşită a Legii nr. 8/1996 sub aspectul instituirii unor grade de originalitate și, respectiv, de protecţie a operei nu poate fi reținut. În acest sens, recurenții reclamanți au susținut că instanţa de apel a adăugat la Legea nr. 8/1996 sub aspectul criteriilor pe care legiuitorul a înțeles să le reglementeze pentru recunoaşterea protecţiei dreptului de autor.
Într-adevăr, criteriul existenței unei creații intelectuale proprii autorului său permite să se facă distincție între obiectele care pot fi protejate prin dreptul de autor și cele care nu intră în sfera protecției sale. Totuși, criteriul menționat, pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene l‑a denumit și „criteriul originalității’’, constituie totodată cerința maximă care poate fi impusă de statele membre pentru a beneficia de protecția prin dreptul de autor, independent de valoarea artistică a obiectului în cauză. În Hotărârea Painer, Curtea a statuat că, în ceea ce privește o fotografie portret, protecția conferită de articolul 2 litera (a) din Directiva 2001/29 nu poate fi mai redusă decât protecția de care beneficiază alte opere, inclusiv celelalte opere fotografice.
De asemenea, în cauza Cofemel, s-a arătat că, atunci când un obiect prezintă caracteristicile necesare pentru a constitui o operă, el trebuie, în această calitate, să beneficieze de o protecție în temeiul dreptului de autor, în conformitate cu Directiva 2001/29, având în vedere că întinderea acestei protecții nu depinde de gradul de libertate de creație de care a dispus autorul său și că ea nu este, așadar, inferioară celei de care beneficiază orice operă care intră sub incidența directivei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctele 97-99).
Astfel, dacă întinderea protecției nu poate fi limitată pe acest temei, nu se poate considera a fortiori că protecția respectivă este exclusă complet datorită unui nivel redus de originalitate, aceasta fiind și concluzia la care instanța de apel s-a oprit.
Faptul că instanța a reținut o originalitate redusă nu presupune că ar fi negat protecția legală a dreptului de autor, protecție care este recunoscută prin decizia recurată, situație în care considerentele care au generat nemulțumirea recurenților, prin care instanța de apel a reținut o originalitate minimală exprimată în alegerea unor soluții estetice modeste, nu explică în mod necesar concluzia la care a ajuns instanța, reprezentând doar aprecieri făcute de aceasta în contextul speței, pentru a oferi un răspuns apărărilor formulate în acest sens de către părți. Astfel, menținerea soluției primei instanțe asupra pretențiilor reclamanților nu a fost justificată prin reținerea unui anumit grad de protecție juridică a dreptului de autor, ci prin considerentele expuse cu privire la raportul dintre dreptul de autor invocat de reclamanți și dreptul de proprietate al pârâtei E. S.R.L. asupra construcției.
Motivul de nelegalitate invocat de recurenții reclamanți, încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. în sensul că, în privinţa calităţii de autor, s-a creat reclamanţilor o situaţie mai grea decât la fond, nu poate fi reținut. În acest sens, recurenții reclamanți au arătat că, din perspectiva calităţii de autor ce trebuia analizată în privinţa reclamanţilor, nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că opera a fost eventual creată și cu contribuţia altor persoane sau faptul că acestea nu s-au adresat instanţei cu privire la dreptul lor de autor. Aceste aspecte nu pot reprezenta motive de nelegalitate a deciziei întrucât instanța de apel nu a acordat un efect juridic împrejurării că opera ar fi fost creată și cu contribuţia altor persoane sau faptului că nu toți arhitecții prezentați public ca autori și-au asumat prezentul demers judiciar. Astfel, instanța de apel a reținut calitatea procesuală activă a reclamanților cât și calitatea lor de autori ai unei opere care intră în sfera de protecție a reglementărilor privind dreptul de autor.
Analiza efectuată de instanța de apel cu privire la raporturile rezultate din contractele depuse la dosar și concluzia la care aceasta a ajuns în privinţa limitelor atribuţiilor pe care C. S.R.L. și le-ar fi asumat cu privire la proiect, ceea ce ar fi condus, în opinia recurenților reclamanți, la o „ştirbire" a misiunii acestei societăți în calitate de proiectant iniţial, reflectă evaluarea unor aspecte de fapt care nu sunt supuse controlului judiciar în recurs. Pe de altă parte, respectivele argumente nu relevă o contradicţie între considerente și dispozitivul de respingere a apelurilor pârâţilor, astfel cum greșit au susținut recurenții, ele venind doar să ofere explicații privind situația de fapt dedusă judecății, în contextul susținerilor divergente ale părților.
Motivul de recurs invocat de recurenții reclamanți, prevăzut de art. 488 alin. 8 C.proc.civ., prin care aceştia au considerat că instanța de apel a interpretat greşit art. 11 din Legea nr. 8/1996 și art. 1391 alin. 3 C.civ., în sensul interdicţiei cesiunii drepturilor litigioase vizând drepturile patrimoniale aferente încălcării drepturilor morale de autor, nu poate fi reținut. Astfel, nu se poate constata o încălcare a art. 11 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, conform căruia drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări, chiar recurenții reclamanți arătând că aceste prevederi nu sunt incidente în situaţia cesiunii drepturilor litigioase intervenite în cauza dedusă judecăţii, care nu privește drepturile morale de autor, aspect reținut ca atare de instanța de apel.
De asemenea, nu se poate reține o încălcare a dispoziţiilor art. 1391 alin. 3 C.civ., conform cărora dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Art. 1391 C.civ. reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, identificând, în alin. 1 - 3, situații distincte, nefiind întemeiată susținerea recurenților reclamanți în sensul că posibilitatea de cedare a dreptului la despăgubire avută în vedere de alin. 3 se raportează numai la despăgubiri în caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, dar nu și la dreptul moral de autor ca parte a sferei drepturilor personalităţii, redactarea alin. 3 nepermițând o astfel de limitare.
Contrar susținerii recurenților reclamanți în sensul că art. 1653 alin. 3 C.civ., care definește dreptul litigios, permite ca acesta să facă obiectul unui transfer, fără a îngădui aplicabilitatea art. 1391 alin. 3 C.civ., se constată că acest din urmă articol reglementează o situație specială, aceea a cesiunii dreptului la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii subiectului de drept, fiind incident în toate cazurile în care se pune problema cesiunii unui astfel de drept. Astfel cum a reținut instanța de apel, drepturile morale de autor sunt o categorie specifică subsumată noțiunii mai largi a drepturilor inerente personalității, situație în care cesiunea dreptului la despăgubire pentru încălcările acestui drept intră în domeniul de aplicare a art. 1391 alin. 3 C.civ..
Motivul de recurs prin care recurenții reclamanți au invocat interpretarea și aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996, susținând că în mod eronat instanța de apel a considerat că drepturile de autor ale arhitectului sunt limitate față de realizarea operei la comandă, plata serviciului și executarea clădirii, nu poate fi reținut. În acest sens, recurenții reclamanți au considerat că dreptul de autor nu este limitat prin executarea contractului de prestări servicii de arhitectură și, chiar în cazul în care s-ar fi asimilat contractul de proiectare cu un contract de comandă a unei opere viitoare, conform art. 46 din Legea nr. 8/1996, într-un astfel de contract de comandă, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului.
Pe de o parte, susținerile recurenților reclamanți privind modul în care instanța de apel a interpretat contractul încheiat între părți nu pot fi analizate în cadrul recursului deoarece ele privesc aprecierea de către instanța de fond a unei probe aflate la dosar, vizând determinarea voinţei concrete a părţilor contractante de la încheierea actului juridic.
Pe de altă parte, instanța de apel a aplicat în mod corect normele legale care reglementează conținutul dreptului de autor în cazul construcțiilor rezultate din proiecte arhitecturale, în aprecierea efectelor contractului încheiat între arhitect și proprietarul imobilului. Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 8/1996, în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Acesta este dreptul care revine autorului care și-a asumat obligaţia de a realiza creaţia intelectuală convenită, și anume, de a realiza în concret opera – proiect de arhitectură și executarea clădirii în conformitate cu proiectul. Obligația corelativă a beneficiarului este aceea de a achita contravaloarea acestor servicii, neexistând niciun temei legal pentru a susține că exercitarea viitoare a atributelor dreptului său de proprietate asupra clădirii ar fi limitată de exercitarea drepturilor de autor într-o asemenea manieră încât exploatarea normală a clădirii, transformarea sau chiar demolarea acesteia să fie împiedicată.
În acest sens, instanța de apel a avut în mod corect în vedere art. 970 alin. 2 C.civ. din 1864, aplicabil contractului încheiat între reclamanta C. S.R.L. și antecesoarea apelantei E. S.R.L., la stabilirea efectelor acestui contract încheiat între arhitect și proprietarul imobilului. Astfel, contractului în discuție trebuie să i se recunoască și celelalte efecte pe care legea sau obiceiul le dă obligației după natura sa, în speță, interesând dreptul proprietarului de a folosi neîngrădit proiectul de arhitectură pentru exercitarea prerogativelor sale asupra construcției iar prerogativele dreptului de autor pot fi exercitate în acest cadru.
Astfel, în mod corect a considerat instanța de apel că, în lipsa unei stipulații exprese în sens contrar, convenția de servicii arhitecturale implică, prin natura ei, transferul prerogativelor patrimoniale asupra operei de creație intelectuală în măsura necesară exploatării ei normale, transformării sale materiale, această din urmă componentă implicând inclusiv distrugerea clădirii.
De asemenea, în mod corect instanța de apel a stabilit că singura prerogativă rezervată autorului operei arhitecturale este de a se opune folosirii proiectului său de arhitectură pentru o altă construcție decât cea care a făcut obiectul contractului, în acest sens fiind prevederile art. 84 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, conform cărora construirea unei opere de arhitectură, realizată total sau parțial după un alt proiect, nu poate fi făcută decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra acelui proiect. Astfel, legea reglementează expres cazul în care este cerut acordul titularului dreptului de autor, acest acord nefiind însă impus de lege pentru transformările operei arhitecturale edificate conform contractului dintre arhitect și beneficiar, situație în care autorul nu poate pretinde o despăgubire pentru o astfel de transformare.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., prin care recurenții reclamanți au invocat încălcarea Legii nr. 8/1996 și a dispoziţiilor art. 1270 C.civ. sub aspectul dreptului moral de autor al reclamanţilor la respectarea integrităţii operei și de a se opune modificării acesteia, este neîntemeiat. În acest sens, recurenții reclamanți au susținut că, în aplicarea art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, în cauză trebuia constatată încălcarea dreptului menționat, dată fiind modificarea adusă operei, fiind greșită alăturarea condiţiei prejudicierii onoarei și reputaţiei inclusiv componentei de a pretinde respectarea integrităţii operei.
Conform art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, autorul operei are dreptul moral de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa. Interpretarea gramaticală a textului legal nu susține argumentul recurenților reclamanți în sensul că doar ipotezele modificării și atingerii aduse operei ar fi subordonate cerinței prejudicierii onoarei sau reputației autorului, nu și cea a respectării integrității operei. Astfel cum corect a considerat instanța de apel, dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări sau atingeri este un drept unic, integritatea operei presupunând însușirea acesteia de a fi sau de a rămâne intactă, ceea ce implică lipsa modificărilor ori a altor atingeri. Această interpretare este susținută și de art. 6 bis din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, menționat în considerentele deciziei, conform căruia, independent de drepturile patrimoniale de autor şi chiar după cedarea acestor drepturi, autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei şi de a se opune oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputația.
Astfel, independent de interpretarea prevederilor contractuale care nu este supusă controlului judiciar în recurs, precum și independent de împrejurarea că arhitectul a realizat opera la comanda beneficiarului și a încasat un preţ pentru serviciile prestate, constatarea încălcării dreptului menționat este condiționată de îndeplinirea cerinței textului legal expus mai sus, aceea a prejudicierii onoarei sau reputației autorului.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că, și dacă s-ar reține opinia potrivit căreia dreptul la integritatea operei și de a se opune modificărilor și atingerilor, în întregul său, ar fi condiţionat de dovada prejudicierii onoarei și reputaţiei autorului, această condiţie este îndeplinită în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu poate fi reținută. Astfel, în argumentarea acestei susțineri, recurenții reclamanți au expus exclusiv împrejurări de fapt care, în opinia lor, ar susține faptul că onoarea și reputaţia lor au fost afectate: faptul că a fost negată public atât calitatea de autor, cât și valoarea artistică a operei, viziunea arhitecturală a autorilor asupra proiectului fiind înlăturată prin modificările aduse; împrejurarea că nu li s-a permis apărarea ideii de nealterare a clădirii și reconstruirea acesteia conform operei iniţiale, ceea ce ar fi condus la reabilitarea numelui lor și la înlăturarea ideii ce plana în spaţiul public, lansate de pârâţi, a vinovăţiei arhitecţilor la producerea incendiului; faptul că opera este inclusă în portofoliul reclamanţilor și astfel, abilităţile, experienţa și capacităţile lor creatoare sunt recunoscute inclusiv prin prisma acestei creaţii care a contribuit la formarea recunoaşterii, onoarei și reputaţiei acestora, opera fiind prezentată de reclamanţi în cadrul a numeroase și importante evenimente de specialitate; faptul că reclamanţii se bucurau de o carieră profesională ireproşabilă, fiind autori a numeroase opere edificate în Bucureşti și în țară, care se bucură de recunoaşterea calităţii și valorii acestora, au o mare expunere publică, astfel încât consecinţele negative suferite sunt evidente și greu de reparat; faptul că proiectul modificat încalcă prevederile urbanistice.
Împrejurarea că instanța de apel nu a acordat acestor aspecte valența probatorie dorită de recurenții reclamanți, concluzionând, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, că modificările preconizate a fi aduse operei nu aduc atingere onoarei și reputației autorilor inițiali, excedează controlului de legalitate care se efectuează în faza recursului, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
Motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. prin care recurenții reclamanți au susținut interpretarea și aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 în privinţa limitării dreptului de autor în raport cu prerogativele dreptului de proprietate nu este întemeiat. Pentru a stabili raportul dintre prerogativele conferite autorului unei opere de arhitectură de Legea nr. 8/1996 și prerogativele proprietarului clădirii materializate ca urmare a executării operei de arhitectură, instanța de apel a analizat în mod corect atât dispozițiile Legii nr. 8/1996 pentru a determina sfera de aplicare a primei categorii de drepturi cât și dispozițiile Codului civil care reglementează dreptul de proprietate.
Astfel, instanța de apel a avut în vedere, pe de o parte, prerogativele morale și materiale pe care le are autorul operei în temeiul art. 10, 12 și 13 din Legea nr. 8/1996, iar pe de altă parte, prerogativele titularului dreptului de proprietate asupra unui bun corporal rezultate din dispozițiile art. 555 alin. 1 și art. 559 alin. 2 C.civ.. Sub acest aspect, în ceea ce privește limitele învestirii sale, instanța de apel a constatat că titularii cererii introductive au reclamat încălcarea dreptului de autor asupra operei în ambele sale ipostaze, de proiect și de clădire edificată și au considerat că sunt ilicite atât realizarea unui nou proiect modificator precum și realizarea aceluiași proiect modificator pornind de la proiectul inițial aflat în cartea tehnică.
Faptic, conflictul dintre cele două drepturi apare întrucât opera de creație intelectuală, bun incorporal, este fixată pe un suport material, iar acest suport material al operei de creație intelectuală constituie un bun corporal, susceptibil de apropriere sub forma dreptului de proprietate privată.
Acest din urmă drept include prerogativa proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său, ceea ce reprezintă un atribut esenţial al dreptului de proprietate, întrucât proprietarul nu poate transmite atributul dispoziţiei bunului. A transmite acest atribut semnifică însăşi transmiterea dreptului de proprietate. În speța de față, prezintă interes prerogativa dispoziției materiale, care se referă la posibilitatea proprietarului de a dispune de substanța bunului, ceea ce include posibilitatea distrugerii acestuia.
Întrucât dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental în cadrul sistemului de drept în vigoare, potrivit art. 44 din Constituția României, iar dreptul de a dispune de bunurile proprii constituie un aspect tradițional și fundamental al dreptului de proprietate, eventuale limite ale prerogativelor dreptului de proprietate trebuie să rezulte expres din lege, convenție sau hotărâre judecătorească, conform reglementării Codului civil.
Din examinarea dispozițiilor relevante ale Legii nr. 8/1996, nu poate fi identificată o normă legală care să acorde titularului dreptului de autor asupra operei de arhitectură prerogativa de a limita exercitarea atributului proprietarului de dispoziție materială asupra construcției finalizate, prin condiționarea acesteia de un acord cu privire la utilizarea proiectului de arhitectură inițial în procesul de exploatare normală a clădirii, cu privire la modificarea operei arhitecturale sau prin obligarea proprietarului să contracteze serviciile arhitecturale pentru modificarea construcției cu arhitecții inițiali.
Astfel, art. 22 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, instituie în sarcina proprietarului operei obligația de a permite accesul autorului operei și de a o pune la dispoziția acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor și cu condiția ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. De asemenea, dreptul proprietarului originalului operei de a o distruge este condiționat de oferirea acesteia autorului ei la prețul de cost al materialului, astfel cum prevede art. 23 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, iar în cazul unei structuri arhitecturale, alin. 3 al aceluiași articol prevede că autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Interpretarea gramaticală a acestei din urmă dispoziții legale conduce la concluzia că singurul drept al autorului operei de arhitectură, în cazul distrugerii, este acela de a fotografia opera și de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Această normă legală este în acord cu principiile de drept care reglementează exercitarea dreptului proprietarului de dispoziție materială asupra bunului său, menționate mai sus.
De asemenea, în mod corect a considerat instanța de apel că acest conținut al dreptului autorului rezultă și din raporturile contractuale dintre părți, în temeiul cărora, în schimbul onorariului achitat, proprietarul construcției devine proprietar al proiectului de arhitectură, al planșelor și memoriilor arhitecturale, care reprezintă anexe ale autorizației de construire emise la cererea proprietarului.
Astfel, în raport cu reglementarea legală expusă mai sus și în lipsa unei stipulații exprese în sens contrar, convenția de servicii arhitecturale implică, prin natura ei, transferul prerogativelor patrimoniale asupra operei de creație intelectuală în măsura necesară exploatării ei normale, fără a putea implica în mod tacit o limitare a dreptului proprietarului clădirii de dispoziție materială asupra acesteia.
În același sens, art. 84 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 instituie obligativitatea acordului titularului dreptului de autor numai în situația expres prevăzută în textul legal, statuând că, în cazul construirii unei opere de arhitectură, realizată total sau parțial după un alt proiect, aceasta nu poate fi făcută decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra acelui proiect. Astfel, textul legal nu permite concluzia că un astfel de acord ar fi obligatoriu și în alte ipoteze nereglementate în cuprinsul său, cum ar fi transformările operei arhitecturale inițiale, edificate conform contractului dintre arhitect și beneficiar.
De altfel, chiar recurenții reclamanți au arătat că autorul operei are îndreptățirea de a contura, în limitele drepturilor expres recunoscute acestuia de Legea nr. 8/1996, modul în care proprietarul operei își poate exercita prerogativele dreptului său de proprietate. Drepturile expres recunoscute autorului de Legea nr. 8/1996 au fost analizate de instanța de apel iar conturarea acestora nu a condus la o paralizare totală a dreptului de autor, astfel cum au considerat recurenții reclamanți, ci dimpotrivă, la stabilirea conținutului concret al acestui drept, astfel cum rezultă din reglementarea sa în forma exprimată prin Legea nr. 8/1996.
Interpretarea propusă de recurenții reclamanți, în sensul că aceștia ar avea și alte drepturi decât cele care rezultă din dispozițiile Legii nr. 8/1996 sau din contractul încheiat între părți, ar conduce la încălcarea dispozițiilor legale examinate mai sus, care au fost edictate pentru a contura conținutul drepturilor de autor în cazul operelor de arhitectură.
Astfel, în lipsa unor stipulații contractuale exprese, pretinderea unor drepturi suplimentare față de cele instituite de art. 22 şi art. 23 alin. 3 din Legea nr. 8/1996, de a face fotografii și de a solicita copia planurilor de arhitectură, sau față de cele instituite de art. 84 alin. 2 din aceeaşi lege, care limitează ipotezele în care este necesar acordul titularului dreptului de autor, ar goli de conținut aceste prevederi legale, determinând inaplicabilitatea lor.
De asemenea, în cazul în care proprietarul își exprimă opțiunea de a transforma clădirea prin întocmirea și executarea unui alt proiect de arhitectură, condiționarea exercitării acestei prerogative de acordul arhitectului inițial sau de realizarea proiectului modificator tot de acesta ar reprezenta o încălcare a principiului fundamental în materia contractelor, acela al libertății contractuale, manifestat, printre altele, prin dreptul oricărei persoane de a-și alege partenerii contractuali.
Situația expusă ipotetic în decizia recurată, care a format obiect al argumentelor recurenților reclamanți, aceea a clădirilor care alcătuiesc în sine o operă de artă care eclipsează funcția utilitară a clădirii, nu se impune a fi analizată deoarece este străină prezentei spețe în care instanța de apel a reținut natura utilitară a construcției rezultând chiar din contractul inițial dintre C. S.R.L. și beneficiarul proiectului și al clădirii, prin care s-a convenit că beneficiarul va avea ultimul cuvânt asupra soluțiilor tehnice și arhitecturale și asupra materialelor.
Nu poate fi reținută susținerea recurenților reclamanți în sensul că nu ar fi incidente situaţiile de excepţie în care nu ar fi necesar acordul autorului. În ceea ce privește aplicabilitatea art. 33 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a arătat instanța de apel, analiza acestuia nu este indispensabilă pentru că dispozițiile sale acționează ca o excepție de la conținutul dreptului de proprietate intelectuală, conținut care a fost conturat în coordonatele expuse mai sus, în sensul că el nu cuprinde prerogativele pretinse de reclamanți.
Pe de altă parte, susținerile recurenților reclamanți în privința aplicabilității dispozițiilor art. 33 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996 nu pot fi analizate în recurs întrucât ele se circumscriu situației de fapt, arătându-se în acest sens în cererea de recurs că punerea în siguranţă s-a realizat încă din anul 2009, în sfera autorizaţiilor de construire emise în regim de urgență, iar modificările aduse de pârâţi nu sunt sub nicio formă circumscrise necesităţii asigurării siguranţei publice, ci reprezintă exclusiv modificări determinate de opţiunile economice și comerciale ale proprietarului.
Instanța de apel a examinat această situație de fapt și a conchis că, în cazul concret, scopul de siguranță publică ”include și măsurile de reabilitare necesară – și care implică un proiect arhitectural nou, adecvat acestei etape specifice – pentru ca edificiul să fie repus în funcțiune, conform destinației sale firești, căci o clădire de asemenea dimensiuni lăsată o perioadă îndelungată în stare de nefuncționare (practic, un fel de părăsire) poate prezenta în timp riscuri noi, survenite față de momentul primelor lucrări urgente”.
În ceea ce privește dispozițiile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, acestea au fost în mod corect interpretate de instanța de apel în sensul că transformarea impusă de scopul utilizării permise de autor implică orice fel de transformări, inclusiv cele aduse clădirii independent de situația generată de efectele unui incendiu, aceste dispoziții neputând fi invocate pentru a limita exercițiul normal al prerogativelor proprietarului clădirii.
Susținerile recurenților reclamanți, încadrate de aceștia în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., vizând modul de interpretare a art. 7, 10, 12, 13, 33, 84 din Legea nr. 8/1996 nu pot fi reținute. Astfel, art. 7 din Legea nr. 8/1996 conturează obiectul dreptului de autor enumerând exemplificativ operele originale de creație intelectuală care se bucură de protecția legală. Câtă vreme instanța de apel a examinat caracteristicile operei în litigiu și a ajuns la concluzia că aceasta reprezintă o operă originală care formează obiect al dreptului de autor, recurenții reclamanți nu pot invoca o pretinsă interpretare greșită a acestei norme, concluzia instanței de apel sub acest aspect fiind în favoarea acestora.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că în mod greșit instanța de apel ar fi disociat componentele patrimoniale și morale ale dreptului de autor, acestea fiind în mod eronat analizate ca drepturi cu existență autonomă, nu poate fi reținută, componentele menționate fiind reglementate de Legea nr. 8/1996 în mod distinct, în articole diferite ale actului normativ, situație în care se impunea analiza acestora ca atare.
Dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996, de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică a fost exercitat în maniera reținută de instanța de apel în procesul de stabilire a situației de fapt din speță. Astfel, recurenții reclamanți au contractat realizarea proiectului arhitectural, pe care l-au întocmit în cadrul executării obligațiilor contractuale față de beneficiarul inițial, opera de arhitectură fiind edificată în execuția acestui proiect și fiind adusă în materialitatea ei la cunoștință publică. De asemenea, proiectul a fost expus în cadrul unor expoziții de arhitectură.
În mod corect a considerat instanța de apel că nu se poate pretinde, juridic, că acest drept este în discuție în cazul realizării unui proiect arhitectural modificator al construcției inițiale. În acest sens, recurenții reclamanți au arătat că încălcarea a fost reclamată în contextul în care pârâţii au realizat un proiect de modificare a operei reclamanţilor, proiect pe care l-au înregistrat la autorităţile publice în vederea emiterii autorizaţiei de construire, fiind adus astfel la cunoştinţa publică, și care reflectă în mare parte opera iniţială a reclamanţilor, astfel încât proiectul ce poartă în realitate asupra operei reclamanţilor, menţionează acum numele pârâților, aspect ce ar afecta dreptul reclamanţilor de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoştinţa publică.
Or, în cadrul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut caracterul diferit al celor două proiecte, reanalizarea acestui aspect excedând limitelor controlului judiciar în recurs. Chiar recurenții reclamanți au descris pe larg, în cadrul cererii de recurs, modificările aduse de noul proiect volumetriei, elementelor faţadei, elementelor ornamentale-utilitare, panourilor de sticlă, astfel încât susținerea acestora privind existența dreptului reglementat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996 nu poate fi reținută în privința noului proiect care, astfel cum au arătat recurenții, nu mai reflectă viziunea lor arhitecturală.
Fiind în discuție realizarea unei construcții care nu mai poartă amprenta creativă a arhitecților inițiali, datorită modificării alegerilor personale cu caracter estetic, cum chiar aceștia au arătat, nu mai poate fi pusă problema incidenței art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996, în favoarea recurenților reclamanți, în privința proiectului modificator.
În ceea ce privește dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel a reținut în mod corect că acesta privește, de asemenea, proiectul inițial și clădirea în forma realizată conform acestui proiect și nu poate fi reținut în cazul realizării unui proiect arhitectural modificator al construcției inițiale. Astfel, arhitecții inițiali sunt recunoscuți ca autori ai proiectului pe care ei l-au realizat și nu pot pretinde recunoașterea calității de autor asupra proiectului de arhitectură realizat ulterior, care nu mai reflectă viziunea lor arhitecturală. În consecință, nu pot pretinde nici înscrierea numelui lor pe opera edificată ulterior care, chiar dacă a avut ca punct de plecare construcția inițial realizată, fiind material imposibil să se procedeze altfel, nu mai reflectă amprenta lor creativă.
Cazul artistului Bernard Buffet, invocat de recurenții reclamanți, susține tocmai raționamentul expus mai sus. Astfel, recurenții reclamanți au invocat în cererea de recurs cazul menționat, arătând că acel artist, la jumătatea secolului trecut, în cadrul unui proiect caritabil, a decorat exteriorul unui frigider, lucrarea rezultată fiind vândută în cadrul unei licitații caritabile. Adjudecatarul devenit proprietar al lucrării, a dezasamblat obiectul, iar una dintre părțile obținute astfel a fost pusă în vânzare, prezentată ca fiind o lucrare aparținându-i artistului Buffet. Artistul l-a acționat în justiție pe proprietarul lucrării și i s-a dat câștig de cauză, Curtea de Casație franceză considerând că, prin decuparea panourilor care au format frigiderul decorat de artist, s-a produs o mutilare a operei. Urmând acest raționament, drepturile de autor ale recurenților reclamanți ar fi fost încălcate dacă pârâții ar fi efectuat modificări asupra proiectului inițial, care s-ar constitui într-o “mutilare” a operei, pe care însă ar prezenta-o ulterior ca aparținând recurenților reclamanți, or nu aceasta este situația din speță.
Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului moral reglementat de art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996, de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică, instanța de apel constatând în mod corect că și acest drept se referă la opera inițială, ai cărei autori sunt recurenții reclamanți.
În ceea ce privește dreptul de a retracta opera, instituit de art. 10 lit. e) din Legea nr. 8/1996, în mod corect instanța de apel a considerat că acesta nu este incident în speță. Validând raționamentul instanței de apel în sensul că această prerogativă este incompatibilă cu operele de arhitectură, nu se impune analiza argumentelor vizând neexercitarea concretă a prerogativei pretins încălcate. Astfel, în cazul în care s-ar accepta exercitarea dreptului de retractare de către arhitect, s-ar ivi problema unei exproprieri a proprietarului clădirii edificate, aceasta nefiind permisă în nicio altă ipoteză decât utilitatea publică. În consecință, nu se poate reține că Legea nr. 8/1996 conferă arhitectului un drept de a retracta opera, de a pretinde distrugerea clădirii, dimpotrivă, prevede dreptul proprietarului clădirii de a o distruge, caz în care, potrivit art. 23 alin. 3 din lege, în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor.
Este corectă susținerea recurenților reclamanți în sensul că Legea nr. 8/1996 a înțeles să recunoască dreptul moral de autor, având conţinutul prevăzut de art. 10, ca un complex de drepturi strâns legate de personalitatea autorului, expresie juridică a legăturii dintre operă și creatorul acesteia. Contrar însă susținerilor recurenților reclamanți, acest complex de drepturi nu le-a fost încălcat în ceea ce privește opera ai cărei autori sunt, iar considerentele instanței de apel cu privire la epuizarea dreptului se referă la drepturile care pot fi pretinse de reclamanți în legătură cu această operă, cu privire la proiectul modificator nefiind în discuție exercitarea sau epuizarea drepturilor, ci inexistența unor drepturi ale reclamanților asupra unui proiect arhitectural ai cărui autori nu sunt aceștia.
De asemenea, dreptul la divulgare privește opera inițială, neexistând o obligație a pârâților de a permite reclamanților să procedeze, astfel cum au susținut aceștia, la o divulgare în acord cu viziunea lor asupra creaţiei arhitecturale, prin trimitere la legendele pasărilor mitice longevive, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică și regenerarea din propria cenușă.
Împrejurarea că proiectul reclamanţilor a fost divulgat către proiectanţi de specialitate, către instituţiile avizatoare, către autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, prin alăturarea sa la proiectul modificator de reabilitare a operei edificate, nu presupune o încălcare a drepturilor de autor ale recurenților reclamanți.
Astfel, în mod corect a apreciat instanța de apel că, în ceea ce privește exploatarea și modificarea construcției edificate, contractul încheiat între arhitect și proprietarul imobilului implică, în virtutea fostului art. 970 alin. 2 C.civ. 1864, aplicabil contractului încheiat între reclamanta C. S.R.L. și antecesoarea pârâtei E., și celelalte efecte pe care legea sau obiceiul le dă obligației după natura sa. Un astfel de efect este reprezentat de limitarea necesară a prerogativelor dreptului de autor, în măsura necesară pentru ca proprietarul să poată folosi neîngrădit proiectul de arhitectură pentru exercitarea prerogativelor sale asupra construcției. În contextul expus, proprietarul construcției trebuie să aibă posibilitatea de a utiliza proiectul de arhitectură, planșele și memoriile arhitecturale în relația cu autoritățile, în cursul exploatării normale a imobilului, dar și pentru obținerea unei autorizații de construire pentru modificarea ulterioară a construcției conform unor eventuale noi preferințe estetice ale proprietarului.
Concluzia contrară, în sensul că orice modificare a construcției trebuie autorizată de arhitectul care a elaborat primul proiect, după care a fost edificată construcția, ar presupune o limitare aproape totală a dreptului proprietarului de a exercita prerogativa sa de dispoziție materială asupra bunului său. Contrar susținerilor recurenților reclamanți, o astfel de limitare nu rezultă din dispozițiile legii dreptului de autor, care nu impune ca autorul operei de arhitectură să păstreze drepturi patrimoniale și morale asupra operei sale într-o manieră care ar implica necesitatea de a-și da acordul pentru orice nouă folosire a proiectului său, în speță, ca punct de plecare pentru proiectul modificator al aceleiași construcții.
Astfel cum s-a arătat mai sus, legea dreptului de autor conferă dreptul autorului operei arhitecturale de a se opune folosirii proiectului său de arhitectură pentru o altă construcție decât cea care a făcut obiectul contractului, adică pentru realizarea unei alte clădiri după același proiect în alt amplasament, aceasta fiind singura situație în care legea impune necesitatea acordului titularului dreptului de autor.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., prin care recurenții reclamanți au invocat contradicţia dintre considerentele hotărârii recurate și dispozitivul acesteia întrucât instanţa de apel a fost de acord cu susținerile apelanţilor pârâţi în sensul că nu persoanele chemate în judecată ar putea fi ţinute răspunzătoare însă nu le-a dat corespondentul firesc în dispozitivul hotărârii pronunţate, nu poate fi reținut. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții reclamanți au arătat că, în privinţa apelanților-pârâți G. S.R.L. și H., instanţa de apel a modificat în integralitate hotărârea primei instanţe, reţinând ca aceştia nu ar putea răspunde niciodată pentru modificarea operei câtă vreme ar fi efectuat „doar indigenizarea" proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană nechemată în judecată.
Contrar susținerii recurenților reclamanți, instanța de apel nu a afirmat că pârâții nu ar putea răspunde niciodată pentru modificarea operei față de împrejurarea că aceștia ar fi efectuat „doar indigenizarea" proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană, ci a reținut calitatea procesuală pasivă a respectivilor pârâți, constatând că această calitate se raportează la raportul juridic astfel cum acesta a fost dedus judecății, iar reclamanții au susținut că pârâții au contribuit la săvârșirea pretinsei fapte ilicite prejudiciabile.
Constatând, față de prevederile art. 36 C.proc.civ., că existența răspunderii afirmate este o chestiune de fond, instanța de apel a procedat la analiza elementelor de fapt ale speței pentru a determina în concret care sunt faptele care pot fi imputate pârâților chemați în judecată. Astfel, intanța de apel a analizat contractul de proiectare din 29.01.2011 din care a reținut că societatea germană a contractat cu pârâta G. S.R.L. indigenizarea, adică adaptarea la cerințele administrative românești, a proiectului de arhitectură întocmit de R. GmbH, a cărei calitate de autor al proiectului de arhitectură nu a fost contestată. Evaluând elementele de fapt reținute pe baza probelor, instanța de apel a apreciat că rolul pârâților în indigenizarea și gestionarea proiectului de reabilitare este unul accesoriu față de cel al arhitecților germani, aceștia fiind principalii autori ai presupusei fapte ilicite imputate de reclamanți.
În urma evaluării astfel efectuate, instanța de apel a ajuns la concluzia că efectuarea releveelor de pe construcția existentă, cât și folosirea întregii documentații din cartea tehnică, deci inclusiv a proiectului inițial, constituie acte licite, care nu încalcă nicio normă de drept obiectiv astfel încât ele nu sunt apte a fundamenta răspunderea pârâților.
În contextul expus, se constată că nu există contradicția invocată de recurenții reclamanți între considerentele și dispozitivul deciziei din apel, în această fază procesuală fiind menținută soluția primei instanțe atât cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâților cât și cu privire la respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva lor. Astfel, în privința cadrului procesual, ambele instanțe au reținut că pârâţii G. S.R.L. și H. au calitate procesuală pasivă, susținerile acestora cu privire la împrejurarea încheierii unui contract de proiectare cu societatea germană și activitatea concretă a acestora fiind considerate de prima instanță lipsite de relevanță, considerente existente și în motivarea hotărârii din apel. În consecință, validând considerentele și soluția primei instanțe în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților, în mod corect apelul acestora, vizând respectiva soluție, a fost respins ca nefondat.
Considerentele instanței de apel vizând activitățile concrete ale societății germane și ale arhitecților români în adaptarea proiectului la cerințele administrației române explică menținerea soluției pronunțate de prima instanță, aceea de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată, ca urmare a constatării lipsei unei fapte ilicite, astfel încât nu se poate reține o contradicție nici sub acest aspect.
Împrejurarea că aspectele referitoare la atitudinea procesuală a reclamanților, care nu au chemat în judecată societatea germană, nu au fost puse în discuția părților, nu conduce la încălcarea dreptului la apărare al reclamanților, aceștia având cunoștință de circumstanțele factuale respective și având posibilitatea să formuleze apărări inclusiv în apel, câtă vreme respectivele circumstanțe au fost cuprinse și în motivarea primei instanțe.
Argumentele referitoare la ponderea activităților pârâților în cadrul săvârșirii pretinselor fapte ilicite nu pot fi reținute, ele vizând chestiuni de temeinicie. Astfel, stabilirea și evaluarea concretă a faptelor pârâților presupune o raportare la circumstanțele de fapt ale speței pe care instanța de apel trebuie să o facă în cadrul demersului de stabilire a caracterului licit sau ilicit al faptelor imputate. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, astfel încât evaluarea sa se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
Susținerile recurenților reclamanți vizând activitatea concretă a pârâților și eventualele abateri disciplinare săvârșite de aceștia nu sunt apte a determina o altă concluzie în privința statuărilor instanței de apel, întrucât considerentele decizorii ale acesteia, care susţin concluzia în sensul că pârâții chemați în judecată nu au încălcat dreptul de autor al reclamanților, nu acordă relevanță ponderii pe care ar fi avut-o contribuția arhitecților români în raport cu societatea germană, ci analizei celor două drepturi aflate în conflict.
Motivele de nelegalitate invocate de recurenții reclamanți, încadrate de aceștia în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., prin care au susținut încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 sub aspectul criteriului utilizat în determinarea prejudiciului, precum și a dispoziţiilor art. 1357, art. 1349 și art. 1385 C.civ. privind repararea integrală a prejudiciului, nu pot fi reținute.
Toate considerentele instanței de apel vizând determinarea prejudiciului au un caracter subsidiar, fiind expuse de instanță, astfel cum expres s-a menționat în cuprinsul deciziei, pentru ipoteza în care instanța de ultim control de legalitate nu ar achiesa la dezlegările în drept deja expuse, prin care s-a stabilit inexistența faptei ilicite și, pe cale de consecință, inexistența răspunderii în forma dedusă judecății prin cererea introductivă de instanță. Întrucât considerentele vizând inexistența faptei ilicite sunt validate prin prezenta decizie, analiza argumentelor referitoare la stabilirea și evaluarea prejudiciului nu se impune a fi realizată, nici sub aspect material, nici sub aspect procesual, dată fiind necesitatea întrunirii cumulative a tuturor condițiilor legale pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală.
Astfel, nu poate fi reținut nici motivul de nelegalitate invocat de recurenții reclamanți, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., prin care aceștia au susținut încălcarea dreptului la apărare datorită respingerii în apel a probei cu expertiza pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a încălcării drepturilor lor patrimoniale de autor, coroborată cu reţinerea de către instanţă a unei ipoteze contrare celei urmărit a fi probate. După cum s-a arătat mai sus, toate argumentele vizând modul în care instanța de apel a procedat, din punct de vedere material și procesual cu privire la determinarea prejudiciului nu se impun a fi analizate, ele nefiind de natură să determine o schimbare a soluției date asupra pretențiilor reclamanților, soluție care s-a întemeiat pe constatarea inexistenței faptei ilicite.
Motivul de nelegalitate invocat de recurenții reclamanți, prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C.civ., raportat la art. 451 alin. 1 și 2 C.proc.civ., nu este întemeiat. Sub acest aspect, recurenții reclamanți au apreciat că se impune păstrarea hotărârii primei instanțe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea pârâtei E., cât și schimbarea hotărârii primei instanţe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea F., pentru parte dintre acestea neputându-se reține culpa procesuală a reclamanţilor iar parte dintre acestea nu erau dovedite.
Este de observat că modul în care instanța de apel a apreciat asupra valenței probatorii a înscrisurilor depuse de parte în dovedirea pretențiilor sale excedează controlului de legalitate efectuat de instanța de recurs în cadrul art. 488 C.proc.civ., neputând fi astfel analizate argumentele care tind la contestarea legăturii între activităţile pretins desfăşurate de avocat și prezentul litigiu.
În privința modului în care instanța de apel a procedat în stabilirea și acordarea cheltuielilor de judecată, pe de o parte, se constată că recurenții reclamanți au precizat că, față de soluția din decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în procedura recursului în interesul legii, nu înțeleg să critice modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, chiar dacă îl apreciază vădit eronat.
Pe de altă parte, deși recurenții reclamanți au arătat că înțeleg să critice modalitatea greşită în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale în materia reparării prejudiciului în sfera răspunderii civile delictuale și au susținut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1349, 1357 și 1381 C.civ., susținerile concrete se referă la modul în care instanța a apreciat probele administrate în cauză pentru stabili cuantumul acestor cheltuieli.
Astfel, recurenții reclamanți au arătat că, în special, soluția pretins greșită a instanței de apel decurge din considerarea ca fiind îndeplinite a condiţiilor privind existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, referindu-se în acest sens la aspecte concrete care ar rezulta din proba cu înscrisuri, enumerând activități în privința cărora, în opinia lor, nu s-ar putea reține existența legăturii de cauzalitate cu prejudiciul pretins. Toate aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză în cadrul controlului de legalitate care se efectuează în faza recursului, în cadrul reglementat de art. 488 C.proc.civ., întrucât ele privesc chestiuni de temeinicie care vizează modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză și nu o aplicare greșită a unei norme juridice.
De asemenea, criticile referitoare la modul în care a fost reținută culpa procesuală a reclamanților în raport de soluția finală asupra litigiului și nu de soluția din incidentul procedural al suspendării nu sunt întemeiate. Soluția asupra unui incident procedural nu demonstrează culpa procesuală întrucât aceasta se determină, în reglementarea art. 453 alin. 1 C.proc.civ., în raport de partea care a pierdut procesul, or judecata incidentului nu vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii. Astfel, obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluționare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepții procesuale, însă nu și în etapele intermediare ale judecății în care, prin raportare la specificul soluției pronunțate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câștigat procesul, litigiul nefiind încă tranșat.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele legale sub aspect probator, inversând sarcina probei, nu poate fi primită. În realitate, această susținere nu vizează o inversare a sarcinii probei, recurenții reclamanți neinvocând faptul că instanța le-ar fi pus în sarcină să probeze faptul contrar celui pretins de pârâte în calitate de titulare ale cererii de reparare a prejudiciului prin plata cheltuielilor de judecată, ci faptul că probele administrate de acestea nu ar demonstra pe deplin pretenția de acordare a acestor cheltuieli.
În sensul art. 452 C.proc.civ., dovada cheltuielilor de judecată pretinse trebuie realizată în condiţiile legii, prin mijloace de probă adecvate, în raport cu obiectul fiecărui tip de cheltuieli. Astfel, având în vedere că onorariul de avocat este echivalentul muncii prestate de un avocat pentru asistarea și/sau reprezentarea clientului său în fața instanțelor de judecată, proba acestui tip de cheltuială de judecată presupune dovada achitării respectivului onorariu pentru asigurarea asistenței juridice în proces, prin depunerea la dosar a chitanței sau a ordinului de plată care atestă avansarea efectivă de către parte a sumei stabilite, legătura dintre prestarea activităților de avocat și proces rezultând de principiu din contractul de asistență juridică și atestată prin delegația avocațială. În măsura în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanță, modul concret în care aceasta a apreciat anumite dovezi excedează controlului de legalitate efectuat de instanța de recurs.
Contrar susținerii recurenților reclamanți în sensul că, în măsura în care instanţa se afla în imposibilitatea de a identifica/defalca/stabili în vreun fel cheltuielile care au legătură cu cauza, putea ordona, în exercitarea unui rol activ, efectuarea unei expertize, se constată că instanța de apel nu avea o astfel de obligație. Instanța de apel era perfect îndrituită a avea în vedere probele care, în opinia sa, demonstrau cu suficiență existența și întinderea cheltuielilor de judecată, putând aprecia conform art. 255 şi urm. C.proc.civ., asupra necesităţii, în acest context, a unor elemente justificative sau explicative suplimentare.
Dată fiind stabilirea existenței și întinderii cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariile avocaților pe baza probelor administrate în cauză, în mod corect instanța a procedat la aprecierea proporționalității acestor cheltuieli în aplicarea art. 451 alin. 2 C.proc.civ.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanţa de apel a interpretat și aplicat art. 451 alin. 2 C.proc.civ. în mod contrar dispoziţiilor legale și voinţei legiuitorului în materia dreptului de autor, transpusă în plan procesual sub aspectul taxelor judiciare de timbru, nu poate fi primită. În esență, această susținere tinde să afirme că reglementarea unor taxe de timbru modice pentru încurajarea demersurilor în materia drepturilor de autor trebuie corelată cu sarcina impusă în dauna autorilor prin cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat în această materie. O astfel de susținere nu are suport legal, neexistând nicio dispoziție legală care să permită stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la cuantumul taxei judiciare de timbru datorate pentru respectivul proces. Dimpotrivă, criteriile instituite de art. 451 alin. 2 C.proc.civ. se referă la activitatea desfășurată de avocat raportat la complexitatea cauzei care, astfel cum au arătat și recurenții reclamanți, este semnificativă în cazul acestui tip de litigii.
Concluzia expusă de recurenții reclamanți, prin care au solicitat instanţei de recurs să admită critica formulată de recurenţi sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea F., în sensul respingerii acestor cheltuieli, pentru parte dintre acestea neputându-se reține culpa procesuală a reclamanţilor iar parte dintre acestea nefiind dovedite confirmă cele expuse anterior privind faptul că aceste critici vizează, în realitate, chestiuni de temeinicie a deciziei recurate, referindu-se la circumstanțele de fapt ale cauzei. De asemenea, concluzia recurenților reclamanți prin care au arătat că se impune, în subsidiar, reducerea cuantumului sumelor pe care ar trebui să le suporte reclamanţii cu titlu de cheltuieli de judecată este contrară celor învederate de aceștia în cadrul dezvoltării acestui motiv de recurs, privind faptul că, în raport cu Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în procedura recursului în interesul legii, motivul de recurs nu vizează modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenții reclamanți B. şi D., Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care aceștia au susținut că încheierea pronunțată la data de 10.02.2021 de către instanța de apel şi decizia acesteia încalcă normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., nu este întemeiat. În concret, sub acest aspect, recurenții reclamanți au invocat ignorarea de către instanța de apel a probelor încuviinţate şi, respectiv, respingerea probei cu expertiză, susținând că instanța a încălcat art. 13, art. 16 şi art. 22 C.proc.civ. pentru că aceasta nu a ţinut cont de probele relevante în contextul desfăşurării prezentei cauze.
Dispozițiile pretins încălcate ale Codului de procedură civilă consacră dreptul la apărare, principiul nemijlocirii în administrarea probelor, precum și rolul judecătorului în aflarea adevărului. Printre alte componente, dreptul la apărare implică dreptul părții de a propune probe, drept corelativ obligației sale instituite de art. 10 alin. 1 și art. 249 C.proc.civ., de a-și proba pretențiile și apărările, însă nu implică obligația instanței de a încuviința orice probă solicitată de parte, ci numai pe acelea care întrunesc condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 C.proc.civ.
Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus în cadrul analizei motivelor de recurs formulate de recurenții reclamanți A. și C. S.R.L., argumentele vizând modul în care instanța de apel a procedat, din punct de vedere material și procesual, în problema stabilirii prejudiciului, nu se impun a fi analizate, ele nefiind de natură să determine o schimbare a soluției date asupra pretențiilor reclamanților, soluție care s-a întemeiat pe constatarea inexistenței faptei ilicite.
Pe de altă parte, deși recurenții reclamanți B. şi D. au invocat încălcarea principiului nemijlocirii în administrarea probelor, consacrat de art. 16 C.proc.civ., conform căruia probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel, nu au adus niciun argument concret în sensul acestei susțineri. Astfel, principiul menționat presupune că instanţa de judecată are obligaţia să cerceteze direct şi nemijlocit toate elementele care interesează dezlegarea pricinii astfel încât să constate prin propriile mijloace conţinutul faptic ce urmează a fi stabilit.
În cauză, instanța de apel a cercetat nemijlocit toate probele administrate în cursul procesului și, de asemenea, pentru stabilirea pe deplin a circumstanțelor de fapt, a avut în vedere și expertizele efectuate anterior litigiului. Sub acest din urmă aspect se constată faptul că respectivele expertize au fost avute în vedere de instanță pentru a stabili elemente de circumstanțiere în cadrul situației de fapt relevante, date fiind susținerile ample ale părților, și nu pentru a determina soluția care, astfel cum a arătat instanța în argumentele sale decizorii, s-a întemeiat pe concluzia că, nici în circumstanțe normale și, a fortiori, nici în circumstanțele speciale ale incendiului din anul 2009, proprietarul clădirii nu are niciun fel de obligație pentru a efectua proiectul arhitectural de modificare a soluțiilor tehnice și estetice ale fațadei cu reclamanții de față ori cu acordul și/sau cu remunerarea acestora, neexistând niciun fel de temei legal sau contractual pentru aceasta.
Recurenții reclamanți B. şi D. au arătat că, prin sentinţa primei instanţe, s-a reţinut că reclamanţii nu ar fi făcut dovada existenţei unei fapte ilicite, respectiv că le-ar fi fost încălcate drepturile reglementate de Legea nr. 8/1996, astfel încât, în etapa apelului, au invocat o serie de aspecte de fapt și probele din care acestea rezultă. Împrejurarea că, în urma reanalizării situației de fapt în cadrul căii devolutive de atac, instanța de apel a validat concluzia primei instanțe în sensul că nu există o faptă ilicită nu presupune o încălcare a principiilor invocate de recurenții reclamanți, care guvernează procesul civil, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 22 C.proc.civ., din examinarea considerentelor expuse în decizia recurată rezultă că judecătorul apelului și-a îndeplinit cu prisosință rolul său în aflarea adevărului. În acest sens, se remarcă analiza amplă a mijloacelor de probă aflate la dosar precum și faptul că instanța de apel a dat răspunsuri detaliate susținerilor părților, chiar și celor a căror analiză ar fi fost inutilă în contextul motivării prin care s-a reținut inexistența faptei ilicite, analiză care totuși a fost efectuată de instanță pentru a răspunde tuturor argumentelor părților, având în vedere posibilitatea ca instanța de control judiciar să nu achieseze la o parte din considerentele expuse.
Astfel, nu poate fi reținută susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanța de apel ar fi ignorat probele administrate în cauză, dimpotrivă, se remarcă faptul că instanța de apel a analizat aceste probe pentru a-și forma convingerea iar împrejurarea că, în urma raționamentului logico-juridic, a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de recurenți, nu presupune că instanța nu ar ținut seama de probele dosarului, ci doar că le-a acordat o altă valență probatorie față de cea dorită de respectivele părți.
În ceea ce privește evaluarea elementelor de fapt ale speței, faţă de conţinutul cazurilor de casare, astfel cum este acesta reglementat de art. 488 C.proc.civ., este în afara îndoielii că legiuitorul a exclus posibilitatea ca instanţa de recurs să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt sau de interpretarea probelor.
Argumentele instanței de apel contestate de recurenții reclamanți, prin care aceasta a arătat că „este vădit nefondat şi, Curtea reiterează, chiar abuziv să se susţină că proiectul modificator ar prejudicia în orice formă onoarea sau reputaţia autorilor clădirii iniţiale prin estetica şi caracteristicile funcţionale propuse", respectiv că o „atare prejudiciere nu poate fi presupusă, ci trebuie argumentată temeinic şi dovedită, în conformitate cu art. 264 C.proc.civ., dincolo de orice îndoială rezonabilă” nu implică o încălcare a prevederilor art. 13, art. 16 şi art. 22 C.proc.civ., astfel cum au considerat recurenții, ci o concluzie a instanței, o expresie a convingerii pe care judecătorul și-a format-o în urma analizei susținerilor părților prin raportare la materialul probator administrat în cauză. Astfel, nu poate fi reținută concluzia susținută de recurenții reclamanți, în sensul că instanța nu ar fi ţinut cont de probele relevante, întrucât, dimpotrivă, instanța de apel a analizat în mod detaliat probele dosarului, iar împrejurarea că această analiză și interpretare a probelor a condus la o concluzie diferită față de cea dorită de parte nu permite concluzia încălcării normelor legale invocate de recurenții reclamanți.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că probele aflate la dosarul cauzei nu ar fi de natură să lămurească situaţia de fapt, putea dispune completarea acestora, în temeiul art. 22 C.proc.civ., nu poate fi reținută, pentru argumentele expuse în privinţa susţinerilor similare ale recurenţilor reclamanţi A. şi C. S.R.L. în sensul încălcării dispoziţiilor menţionate.
Motivele de recurs prin care recurenții reclamanți au invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului nu pot fi reținute. Sub acest aspect, recurenții reclamanți au arătat că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a reţinut că se impune menţinerea soluţiei de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii în raport de prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, iar apelanţii - reclamanţi ar fi decăzuţi din dreptul de a combate incidenţa dispoziţiilor respective, potrivit art. 478 alin. (2) C.proc.civ., întrucât acestea nu ar fi fost dezvoltate prin motivele de apel, ci doar prin concluziile scrise.
Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a precizat că apelanții, prin cererea de apel, au contestat doar incidența art. 35 lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar nu și a lit. c) din același articol și că doar prin concluziile scrise aceștia au dezvoltat ample critici și cu privire la lit. c). În această situație, instanța de apel a considerat că respectivele critici nu sunt de natură a extinde motivele de apel formulate în termen, intervenind decăderea, potrivit art. 478 alin. 2 C.proc.civ..
Art. 476 alin. 1 C.proc.civ. instituie efectul devolutiv al apelului, statuând că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Totuși, nu poate fi reținută susținerea recurenților reclamanți în sensul că, faţă de efectul devolutiv al apelului și față de faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 35 lit. a) din Legea nr. 8/1996 iar temeinicia hotărârii acesteia a fost criticată în raport de prevederile Legii nr. 8/1996, instanța de apel era obligată să analizeze, în acest context, incidența lit. c) a respectivului articol, în condițiile în care apelanții reclamanți nu au învestit instanța cu o astfel de critică. Astfel, art. 477 alin. 1 C.proc.civ. obligă instanța de apel să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, iar art. 479 alin. 1 din același cod arată că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. De asemenea, art. 478 alin. 2 C.proc.civ. stabilește că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive sau mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului.
În acest context legislativ, instanța de apel nu examinează aplicarea legii de către prima instanţă independent de criticile formulate în concret de partea interesată, ci este obligată să se limiteze la aceste critici în analiza pe care o face, în caz contrar, încălcând limitele efectului devolutiv al apelului.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că, în această situație, instanța de apel ar fi aplicat greşit principiul disponibilităţii, sub aspectul dreptului apelanţilor de a stabili temeiul juridic aflat la baza apelului promovat, reglementat de art. 9 C.proc.civ., nu poate fi reținută. Pe de o parte, judecata căii de atac este reglementată de normele speciale enunțate, iar pe de altă parte, aceste norme reprezintă tocmai o aplicare a principiului general al disponibilității reglementat de art. 9 C.proc.civ., judecata în apel fiind limitată la aspectele pe care apelantul a înțeles să le critice.
Independent de aceste considerente, se remarcă faptul că instanța de apel a evaluat situația de fapt din speță și în raport cu prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 și a considerat că refacerea elementelor de fațadă în acord cu noile concepții, cerințe, standarde dar și cu opțiunile estetice ale proprietarului clădirii reprezintă o transformare permisă de scopul utilizării permise de autor, în sensul art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996. De asemenea, instanța de apel a arătat că art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 stipulează categoric că transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este permisă dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor iar această normă este incidentă și în cazul unor transformări aduse clădirii independent de o situație precum cea din litigiu (incendiu cu afectarea multor elemente funcționale și estetice), însă cu atât mai mult în împrejurări precum cele de față.
Motivele de recurs prin care recurenții reclamanți au invocat încălcarea art. 451 alin. (2), art. 452, art. 455 C.proc.civ. nu pot fi reținute. Prima critică vizează argumentul instanței de apel în sensul că sunt justificate cheltuielile de judecată acordate pârâtei E. S.R.L. având în vedere rolul său în raporturile deduse judecăţii, aceasta fiind „principala persoană interesată". În optica recurenților reclamanți, acest considerent încalcă art. 451 alin. (2) C.proc.civ. întrucât rolul părţii în contextul cauzei sau valoarea economică a litigiului nu ar putea constitui considerente pentru acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum atât de mare precum cel stabilit de prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel.
Din examinarea raționamentului expus de instanța de apel, rezultă că argumentul vizând interesul important al pârâtei de confirmare judecătorească a îndreptățirii sale, ca proprietar al clădirii, de a reface și modifica construcția fără acordul autorilor proiectului arhitectural inițial și fără a le plăti acestora vreo remunerație, a fost expus în contextul în care instanța a constatat că suma pretinsă de aceasta cu titlu de onorariu avocațial este totuşi foarte mare, fiind în cuantum de aproximativ 2 milioane lei. Conform art. 451 alin. 2 C.proc.civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. În această situație, faptul că instanța a evidențiat un aspect privind situația unei părți din proces, căreia urma a i se acorda cheltuieli de judecată, nu reprezintă o încălcare a normei expuse, instanța fiind obligată, tocmai în temeiul textului legal, să țină seama de circumstanțele cauzei. De asemenea, importanța intereselor în cauză este unul din elementele de care depinde stabilirea onorariului avocațial, astfel cum prevede art. 127 alin. 3 lit c) din Statutul profesiei de avocat.
A doua critică vizează considerentul instanței de apel în sensul că nu ar putea „fi primită critica (ea însăşi generică) a evidenţierii generice a activităţilor facturate, legea neobligând părţile să înfăţişeze devize detaliate", recurenții reclamanți arătând că o atare obligaţie este prevăzută de art. 452 C.proc.civ., care obligă partea care solicită cheltuielile de judecată să probeze existența, dar și întinderea acestora.
Instanța de apel a înlăturat critica privind evidențierea generică a activităților facturate, considerând că legea nu obligă părțile să înfățișeze devize detaliate, legea și statutul profesiei de avocat permițând și o stabilire globală de onorariu, iar nu în raport de unități cantitative precum ore lucrate, acte de procedură elaborate.
Într-adevăr, potrivit art. 452 C.proc.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, dovadă care trebuie realizată în condiţiile legii, în raport cu obiectul fiecărui tip de cheltuieli.
În ceea ce privește onorariul avocatului, dovada existenței și a plății acestui onorariu se face prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei atestând achitarea onorariului, a ordinului de plată sau a altor înscrisuri care demonstrează plata efectivă a onorariului pentru asistenţa juridică asigurată în respectivul dosar. Recurenții reclamanți nu contestă dovada plății efective de către parte a onorariului avocațial, neinvocând astfel faptul că aceste cheltuieli nu ar fi fost real realizate.
Ceea ce critică recurenții este împrejurarea că instanța nu a analizat documentele justificative privind detalierea cheltuielilor de judecată. În acest sens, în privinţa unor eventuale neconcordanţe ale acestor detalieri efectuate de avocat, pe de o parte, sunt de remarcat dispozițiile art. 134 alin. 2 lit. b) din Statutul profesiei de avocat, conform cărora avocatul se va abţine ca intenţionat să prejudicieze un client pe durata relaţiilor profesionale, această obligaţie vizând şi modul de facturare a activităţilor prestate în interesul acestuia. Pe de altă parte, respectivele devize reprezintă acte emise unilateral de avocat, prin care atestă desfăşurarea propriilor activităţi, context în care valenţa probatorie este apanajul instanţei care soluţionează calea devolutivă de atac, potrivit art. 264 C.proc.civ.
Astfel, în măsura în care dovada achitării onorariului stabilit între avocat și clientul său a fost făcută, caracterul necesar al cheltuielii rezultă din necesitatea asigurării asistenței juridice pe parcursul procesului și nu se invocă o încălcare a art. 129 - 131 din Statutul profesiei de avocat privind modul de stabilire și percepere a onorariului, prezentarea detaliată a activităților concrete desfășurate de avocat nu este impusă, de principiu, de art. 452 C.proc.civ.
A treia critică formulată sub aceste aspecte are în vedere contractul de cesiune de drepturi litigioase intervenit între părţi la data de 20.10.2020 prin care au fost transferate drepturile litigioase, recurenții reclamanți invocând în acest sens că instanța putea aplica prevederile art. 455 C.proc.civ., admițând astfel apelul principal şi reducând cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi, proporţional cu poziţia lor în proces.
Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că, prin contractul din 20.10.2020 încheiat între reclamanți, reclamanta C. S.R.L. și reclamantul A. s-au obligat față de reclamanții persoane fizice D. și B. să suporte toate cheltuielile izvorâte din hotărârile pronunțate în prezenta cauză, însă această convenție produce efecte doar între părți, ea nefiind opozabilă părților adverse, neputând opera față de creditor schimbarea debitorului ori cesiunea datoriei fără acordul expres al creditorului.
Această soluție este corectă întrucât efectele cesiunii între părţi sunt guvernate de principiul forţei obligatorii instituit de art. 1270 alin. (1) C.civ. iar pentru asigurarea opozabilității sale față de creditor, conform art. 1606 alin. 1 C.civ., oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul. Cât timp creditorul nu şi-a exprimat acordul sau a refuzat să aprobe cesiunea, operaţiunea nu îi este opozabilă, astfel încât raportul obligaţional iniţial subzistă. În consecință, situația juridică generată de încheierea contractului de cesiune nu poate produce efecte în privința aplicării art. 455 C.proc.civ..
Motivul de recurs prin care recurenții reclamanți au arătat că decizia instanţei de apel este redactată cu încălcarea prevederilor art. 18 C.proc.civ. nu poate fi primit. În acest sens, recurenții reclamanți au arătat că decizia este parţial redactată cu trimitere la practica instanţelor din Franţa, a Tribunalului Federal Elveţian, precum şi a altor instanţe străine, considerentele pentru care apelul principal a fost respins fiind, în egală măsură, întemeiate şi pe pasaje reţinute în acest sens, care însă nu sunt redate în limba română, ci în limbi străine.
Conform art. 18 alin. 1 C.proc.civ., procesul civil se desfăşoară în limba română. Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română, astfel cum prevede alin. 4 al aceluiași articol. Examinând decizia recurată, se constată că, într-adevăr, în cuprinsul acesteia sunt inserate note de subsol dintre care unele sunt în limba română, fiind însă redate și paragrafe netraduse din decizii ale unor instanțe străine. Chiar dacă poate fi supusă discuției această manieră în care judecătorul apelului a înțeles să redacteze hotărârea, ea nu poate conduce la nulitatea deciziei, în temeiul art. 174 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum au susținut recurenții, câtă vreme respectivele paragrafe reprezintă note de subsol, nefiind integrate în conținutul considerentelor și neformând, ca atare, nici obiect al controlului judiciar, situație în care nu poate fi reținută o vătămare în drepturile procesuale ale părții.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. prin care recurenții reclamanți au arătat că decizia instanței de apel nu este motivată în raport de toate argumentele aduse prin apelul principal formulat şi, totodată, conţine considerente contradictorii, este, de asemenea, neîntemeiat. Contrar susținerii recurenților reclamanți în sensul că instanţa de apel ar fi preluat apărările intimaţilor - pârâţi sub aspectul soluţiei date asupra motivelor de apel referitoare la cheltuielile de judecată, criticile apelanților-reclamanți privitoare la obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată au fost pe larg examinate de instanță, atât prin prisma dispozițiilor art. 451 alin. 1 și art. 453 alin. 1 C.proc.civ. cât și prin prisma condițiilor reglementate de art. 451 alin. 3 același cod pentru reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.
Recurenții reclamanți au arătat că soluţia acordată asupra cererii de obligare a apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată a fost criticată dintr-o serie de considerente, printre care, și prin prisma faptului că sentinţa instanţei de fond nu ar fi fost motivată sub aspectul cuantumului stabilit. Decizia instanței de apel conține motivarea asupra acestei critici, fiind analizat modul în care a reținut tribunalul incidența art. 451 alin. 2 C.proc.civ. precum și argumentele proprii ale instanței de apel în privința componenței cheltuielilor de judecată acordate.
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că anumite activităţi din rapoartele de activitate nu ar fi de natură, în opinia acestora, să asigure asistența juridică în cadrul litigiului sau că ar fi fost descrise în rapoartele de activitate într-un mod general, fără a putea oferi o detaliere a serviciilor efectiv prestate, nu poate fi primită, evaluarea materialului probator fiind apanajul exclusiv al instanțelor de fond. Astfel cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei decizii, criticile care vizează stabilirea elementelor de fapt relevante excedează limitelor controlului pe care instanța de recurs are posibilitatea să îl realizeze în cadrul reglementat de art. 488 C.proc.civ..
Susținerea recurenților reclamanți în sensul că instanţa de apel nu a analizat argumentele avansate prin motivele de apel promovate în privința onorariilor avocaţiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată nu poate fi primită. În acest sens, se constată că instanța de apel a arătat, în considerentele deciziei, că reducerea făcută de tribunal (de 50 %) acoperă cu suficiență și acele aspecte punctuale sesizate de apelanții-reclamanți, cu privire la includerea în devizele de calcul onorariu a unor aspecte care exced asistenței avocațiale (mese de lucru ori lucrări privind alți clienți, menționate din eroare în deviz). De asemenea, instanța de apel a arătat că nu poate fi primită critica (ea însăși generică) a evidențierii generice a activităților facturate, legea neobligând părțile să înfățișeze devize detaliate, după cum legea și statutul profesiei de avocat permit și o stabilire globală de onorariu, iar nu în raport de unități cantitative precum ore lucrate, acte de procedură elaborate etc.
Astfel, se observă, pe de o parte, că instanța a avut în vedere faptul că partea a invocat anumite aspecte din devizele de calcul care ar exceda asistenței avocațiale, însă a considerat că eventualele astfel de erori nu sunt de natură a determina un alt cuantum al cheltuielilor de judecată decât cel stabilit de prima instanță, în contextul dispoziției de reducere a acestui cuantum. În consecință, câtă vreme analiza concretă a respectivelor aspecte nu ar fi determinat o schimbare a soluției primei instanțe sub acest aspect, nu se poate reproșa instanţei de apel că nu a efectuat o astfel de analiză.
În același context, susținerea recurenților reclamanți în sensul existenței unor considerente contradictorii ale instanței de apel în privința acestei probleme a cheltuielilor de judecată nu poate fi reținută, instanța de apel expunând un raționament logico-juridic coerent pentru a-și demonstra concluzia la care a ajuns, privind caracterul disproporționat al sumei solicitate inițial cu titlu de onorariu avocațial, de 2.000.000 lei, și aprecierea că este justificată acordarea, cu acest titlu, a sumei de 985.773,88 lei.
Împrejurarea că instanța de apel a avut în vedere observaţiile prezentate, pe care recurenții reclamanți le-au apreciat ca fiind pertinente cauzei, însă nu le-a acordat valența juridică dorită de aceștia nu presupune o încălcare a obligației de a motiva hotărârea. Astfel, examinarea propriu-zisă a observațiilor părții nu presupune că instanța ar fi obligată să valideze teza prezentată de parte, obligația de a motiva hotărârea fiind respectată atunci când instanța, în cunoștință de cauză, făcând referire la argumentele părții, a arătat expres motivele pentru care a considerat că respectivele argumente nu sunt de natură a schimba soluția pronunțată.
Motivul de recurs invocat de recurenții reclamanți, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care aceștia au susținut că încheierea din 10.02.2021 şi decizia au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material nu este întemeiat. Sub acest aspect, recurenții reclamanți au criticat faptul că instanţa de apel nu a reţinut transmisiunea calităţii lor procesuale către ceilalţi apelanţi - reclamanţi în urma contractului de cesiune din data de 20.10.2020, dispunând menţinerea lor în cauză.
Contrar susținerii recurenților reclamanți, interpretarea prevederilor art. 1.651 C.civ., conform cărora dispoziţiile respectivului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel, nu conduce la concluzia dorită de aceștia, în sensul că drepturile ce au format obiectul contractului ar putea fi cesionate în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 8/1996. Susținerile referitoare la încălcarea acestor din urmă prevederi legale precum și a celorlalte dispoziții legale invocate în cauză în ceea ce privește efectele produse în urma contractului de cesiune au fost înlăturate în cadrul prezentelor considerente care vizează motivele de recurs invocate în acest sens de reclamanții A. și C. S.R.L.
De asemenea, pretinsa aplicare a greşită a art. 7, art. 10, 12, 13, 35 și 84 din Legea nr. 8/1996, drepturile proprietarului clădirii asupra cărţii tehnice, respectiv a documentaţiei aferente, inclusiv asupra proiectului de arhitectură şi, ca atare, dreptul acestuia cu privire la modificarea proiectului arhitectural, precum și conținutul dreptului de autor în raport cu dispozițiile legale arătate au fost analizate în cadrul considerentelor asupra recursului celorlalți reclamanți, astfel încât ele nu vor fi reluate.
Recurenții reclamanți au reluat susținerile privind modul de acordare a cheltuielilor de judecată, invocând interpretarea greşită a normelor materiale din Statutul profesiei de avocat, susțineri cărora li s-a dat un răspuns anterior în cadrul prezentelor considerente, fiind analizate atât dispozițiile incidente ale Codului de procedură civilă cât și cele ale Statutul profesiei de avocat, prin raportare la raționamentul instanței de apel, astfel încât aceste considerente nu vor fi reluate.
De asemenea, susținerile referitoare la împrejurarea că munca depusă de avocat reprezintă un criteriu subiectiv, care poate fi cenzurat în situaţia în care există o disproporţie vădită între munca prestată şi onorariul solicitat, existând posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, nu pot fi avute în vedere, față de Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în procedura recursului în interesul legii, care stabilește imposibilitatea analizării în recurs a modalității în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.
În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nulitatea parţială a acestui recurs, din perspectiva criticii privind originalitatea operei deduse judecăţii, invocată de recurenţii-reclamanţi B. şi D., prin întâmpinare. Această susţinere nu se subsumează excepţiei nulităţii recursului, având în vedere că o astfel de sancţiune operează, în temeiul art. 489 alin. 2 C.proc.civ., în situaţia în care cererea de recurs în întregul său conţine motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, or nu aceasta este susţinerea părţii. În situaţia în care, pe lângă motive de nelegalitate, au fost invocate şi critici de netemeinicie, instanţa de recurs este în drept să aprecieze în consecinţă, cu ocazia examinării recursului.
Procedând la analiza acestui recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că intimaţii-reclamanţi C. S.R.L. şi D. au calitate procesuală activă, motiv de recurs încadrat de aceasta în dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., este neîntemeiat.
Examinând sub acest aspect decizia recurată, Înalta Curte constată că nu se poate reţine, astfel cum au considerat recurenții pârâți, că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 36 C.proc.civ.. Conform acestui text legal, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Astfel, raportul de drept procesual se leagă valabil între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii iar reclamantul trebuie să justifice atât legitimarea sa procesuală, în calitate de titular al dreptului afirmat, cât şi a pârâtului despre care se afirmă că a încălcat dreptul reclamantului.
Formulând o acţiune prin care au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, reclamanții și-au justificat legitimarea procesuală activă invocând în acest sens drepturile lor de autor, context în care în mod corect instanța de apel a reținut calitatea lor procesuală activă, rezultând din invocarea de către reclamanți a faptului că aceștia sunt, după caz, titularul drepturilor de autor prin cesiune, în situația reclamantei C., respectiv arhitecții care au elaborat proiectul de arhitectură și implicit opera protejată, în situația reclamanților persoane fizice.
Pentru a reține această calitate, instanța de apel s-a raportat la chestiuni de fapt, constatând că, în materialele publice referitoare la clădirea X, arhitectul a fost prezentat ca fiind C., fiind totodată menționați individual arhitecții A., B., D., dar și alții, precum S., T., V., A.A., A.B. De asemenea, instanța de apel a constatat că planșele arhitecturale oficiale, anexate de înșiși reclamanții cererii menționează ca proiectant principal pe reclamantul A., ca proiectant pe reclamantul B. și ca alt proiectant pe arh. A.C., însă instanța de apel a considerat că natura operei este suficient de complexă pentru a fi antrenat un număr mult mai mare de arhitecți din cadrul societății C. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere prezumția instituită de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, considerând că aceasta este aplicabilă nu doar în raport cu planșele proiectului de arhitectură oficial, ci și în raport de celelalte materiale prin care opera a fost adusă la cunoștință publică.
Astfel, în mod corect instanța de apel s-a raportat, pentru a reține calitatea procesuală activă a reclamanților, la raportul juridic afirmat, reținând atât împrejurări de fapt care susțin dreptul invocat cât și incidența prezumției reglementate de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, conform căruia se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică, acest din urmă mijloc de probă susținând legitimarea procesuală activă a reclamantului D..
Împrejurările învederate de recurenta pârâtă, în sensul că intimatul D. nu este menţionat în planurile şi planşele asupra cărora reclamanţii au pretins drepturi de autor prin cererea de chemare în judecată şi nici în lista de semnături a arhitecţilor ataşată autorizaţiei nr. 691/2003, instanța de apel reținând greșit că această calitate i-ar fi recunoscută prin diferite materiale publice, context în care intimatului D. nu i s-ar putea recunoaşte calitatea de autor al pretinsei opere deduse judecăţii, nefiind astfel parte din raportul juridic, nu sunt de natură să schimbe concluzia expusă mai sus. Astfel, pe lângă faptul că verificarea acestor împrejurări ar presupune cercetări de fapt incompatibile cu structura recursului, existenţa dreptului de autor în privinţa acestui reclamant constituie, conform art. 36 teza a II-a C.proc.civ., o chestiune de fond, cum în mod corect a statuat instanța de apel.
Aceleaşi considerente se impun şi în privinţa statuărilor instanţei de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a intimatei reclamante C. S.R.L., recurenta pârâtă invocând în această privinţă criticile menţionate în susţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului reclamant D., analizate mai sus.
În consecinţă, criticile vizând modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi D. şi C. S.R.L., încadrate în cazul de casare de casare instituit de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât vizează încălcarea normei de procedură care reglementează legitimarea procesuală, sunt neîntemeiate.
Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pârâta F. S.R.L. are calitate procesuală pasivă, cu încălcarea prevederilor art. 36 C.proc.civ., motiv de recurs examinat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât vizează modul de aplicare a unei norme de procedură, este, de asemenea, neîntemeiat.
În privinţa calităţii procesuale pasive a acestei părţi, instanţa de apel a constatat că reclamanții au susținut contribuția pârâtei la sâvârșirea pretinsei fapte ilicite prejudiciabile, și a reținut că, fie și indirect, pârâta F. S.R.L. și-a asumat contractual o contribuție la desfășurarea proiectării și execuției reabilitării clădirii, neputându-se reține de plano inexistența oricărei legături cu pretinsa încălcare a drepturilor deduse judecății.
Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus în privința calității procesuale active, aspectele de fapt reținute de instanța de apel în justificarea legitimării procesuale a părților excedează controlului instanței de recurs, constatare care se impune și în privința elementelor de fapt expuse de recurenta pârâtă în susținerea acestui motiv de recurs. Aceste elemente de fapt rezultă din probele administrate în cauză, partea invocând în acest sens contractul-cadru de colaborare încheiat cu O. GmbH, actul adiţional încheiat la data de 7 august 2009, sau activităţile concrete pe care actul adiţional menţionat le instituia în sarcina sa, descrise în amănunt de recurentă în cererea de recurs.
Pe de altă parte, nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 36 C.proc.civ. câtă vreme instanța de apel a procedat tocmai în aplicarea tezei a II-a a acestei dispoziții legale, ținând seama de raportul juridic astfel cum a fost acesta dedus judecății, legitimarea procesuală pasivă aparținând, în cazul unei acţiuni prin care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale, persoanei căreia reclamantul îi impută săvârşirea faptei ilicite, îndeplinirea condițiilor pentru atragerea acestei răspunderi fiind o chestiune de fond. De altfel, dat fiind principiul disponibilităţii, instanţa era ţinută să se pronunţe în limitele sesizării în privința cadrului procesual pasiv, astfel cum au fost acestea determinate de reclamant.
Față de cele arătate mai sus, susținerea recurentei pârâte în sensul că, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, pentru a se putea reţine calitatea sa procesuală pasivă, trebuia să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunile întreprinse de aceasta şi prejudiciul pretins de autorul operei, nu poate fi reținută, fiind contrară dispozițiilor art. 36 teza a II-a C.proc.civ. Astfel, aceste dispoziții stabilesc expres că existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond, or condiția invocată de pârâtă pentru atragerea răspunderii civile delictuale reprezintă tocmai o chestiune de fond, cercetarea sa nefiind impusă pentru stabilirea identității între persoana chemată în judecată și cea obligată în cadrul raportului juridic dedus judecății.
Motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 7 din Legea nr. 8/1996, este neîntemeiat.
Art. 7 din Legea nr. 8/1996 determină obiectul dreptului de autor, stabilind că acesta este constituit de operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, menționând, la lit. h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură.
În realitate, recurenta pârâtă nu a susținut că instanța de apel ar fi încălcat dispoziția legală expusă, ci a contestat aprecierea acestei instanțe în privința faptului că pretinsa operă dedusă judecăţii ar avea caracter original, considerând că se impune, în temeiul art. 461 alin. (2) C.proc.civ., modificarea acestor considerente ale instanţei de apel.
Argumentele avute în vedere de instanța de apel pentru a concluziona în privința caracterului original al operei se raportează însă la situația de fapt reținută de aceasta, recurenta pârâtă neinvocând nerespectarea unei dispoziții legale de către instanță. Astfel, recurenta pârâtă a criticat aprecierea instanței de apel în privința constatării faptului că opera incorporează amprenta personală a autorului, apreciere care însă nu se sprijină pe interpretarea unei norme juridice, reprezentând o chestiune de fapt. În consecință, toate argumentele recurentei pârâte privind edificiul X, modul de realizare a acestuia, conceptul creat de reclamanţi și caracteristicile acestuia, faptul că reclamanții ar fi recurs la operaţii de proiectare banale care implementează soluţii tehnice comune nu pot fi analizate, ele reprezentând critici de temeinicie, nu de nelegalitate.
Critica recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel trebuia să dea relevanţă existenţei operelor similare la momentul proiectării şi realizării operei arhitecturale, având în vedere că un criteriu pentru a stabili originalitatea unei opere este minimul de efort creator, nu poate fi reținută. Contrar susținerii recurentei pârâte, instanța a luat în considerare preluarea unor soluții și teme preexistente, invocată de pârâți, însă a apreciat că aceasta nu lipsește proiectul inițial de orice originalitate întrucât aceasta trebuie diferențiată, în drept, de noutate, simpla preluare a unor soluții funcționale preexistente nefiind de natură să releve lipsa unei originalități minimale exprimate tocmai în alegerea unor soluții estetice fie și modeste. În consecință, se constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile de apreciere stabilite de lege pentru analiza originalităţii operei.
De asemenea, astfel cum s-a arătat mai sus în cadrul analizei motivelor de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, instanța de apel a avut în vedere și criteriile rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv cauzele C – 5/08, Infopaq/Danske Dagblades Forening; C – 403/08, Football Association Premier League, reținând că originalitatea implică o creație intelectuală proprie a autorului, care se exprimă în afara funcționalităților dictate exclusiv din considerente tehnice, și, raportat la elementele de fapt stabilite, a apreciat că în cauză există o astfel de creație intelectuală proprie iar condiția originalității pentru acele elemente în privința cărora a existat libertate de creație nu poate fi negată.
Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi şi recurenta pârâtă F. S.R.L. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile principale declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. şi de recurenţii-reclamanţi B. şi D. împotriva încheierii din 10.02.2021 şi a deciziei nr. 500A/2021, ambele ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 500A/2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018, textele de lege fiind renumerotate. În urma republicării, art. 22 a devenit art. 25, art. 23 a devenit art. 26, art. 35 a devenit art. 37