Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţiile deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2019, la data de 12.12.2019, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (în continuare "ANRE") a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4.576.539 RON, reprezentând drepturi salariale achitate de ANRE în anul 2013, inclusiv dobânda legală.
Prin sentinţa civilă nr. 1.927/11.06.2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă, motivat de dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. şi art. 95 pct. 1 C. proc. civ., raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.07.2020, care, prin încheierea din data de 17.07.2020, a declinat competenţa de soluţionare a cererii la una din secţiile civile 3-5 ale Tribunalului Bucureşti.
Dosarul a fost înaintat la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 3.09.2020, fiind înregistrat sub nr. x.2019**.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1980/11.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti, ca neîntemeiată, şi a respins cererea privind pe reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei - ANRE, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prescrisă.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel
Împotriva acestei hotărâri, la data de 14 mai 2021, a declarat apel reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei – ANRE.
Prin decizia civilă nr. 979 din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul, ca nefondat, şi obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 de RON.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, la 6 iulie 2023, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei – ANRE.
În susţinere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:
Arată că instanţa nu a analizat motivele de apel invocate de către ANRE, întreaga motivare fiind cantonată pe incidenţa Deciziei ÎCCJ nr. 19/2019.
Motivarea este afectată de viciul superficialităţii în condiţiile în care s-a învederat împrejurarea că, la data emiterii celor două ordine, intimatul-pârât era preşedintele ANRE, aspect esenţial în soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, apreciază că dreptul material la acţiune nu este prescris. Decizia ÎCCJ nr. 19/2019 nu are relevanţă în cauză întrucât vizează recuperarea unor sume de bani de la salariaţi, însă intimatul a fost chemat în judecată în calitatea sa de fost preşedinte şi ordonator de credite al ANRE, iar nu de salariat. Prin urmare, acţiunea a vizat intimatul în calitatea sa de preşedinte al ANRE, în perioada acordării sporurilor ce au făcut obiectul controlului Curţii de Conturi şi semnatar al ordinelor în discuţie.
Arată că măsurile dispuse prin Decizia nr. 30 din 14 iulie 2014 de Curtea de Control a României au fost contestate. Iniţial, prin încheierea nr. 113/2014, emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, contestaţia a fost respinsă, iar acţiunea promovată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, înregistrată sub nr. x/2014, a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 1079 din 17 aprilie 2015, iar executarea măsurilor dispuse prin decizia nr. 30/14.7.2014 au fost suspendate.
Prin decizia civilă nr. 2761 din 27 iunie 2018 a Înaltei Curţi, s-a admis recursul declarat de Curtea de Conturi şi s-a respins acţiunea promovată de către ANRE, astfel că, de la data comunicării acestei decizii, 16.10.2018, au fost cunoscute motivele admiterii recursului.
Consideră că în mod greşit au reţinut instanţele de fond că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 14.12.2015, respectiv 01.04.2016, dată fiind inaplicabilitatea deciziei ÎCCJ nr. 19/2019, care se referă la drepturile salariaţilor, şi data comunicării deciziei nr. 2761/2018 a Înaltei Curţi.
În opinia recurentei, momentul de la care curge termenul de prescripţie este reprezentat de data comunicării deciziei nr. 2761/27.06.2018, respectiv 16.10.2018. Invocă în susţinerea acestei teze art. 2528 alin. (1) din C. civ. potrivit căruia "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". În aceste condiţii, ANRE nu putea prevedea soluţia ce urma a fi pronunţată de Înalta Curte şi nici nu putea cunoaşte motivarea soluţiei dispuse în cauză.
Aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel, dreptul material la acţiune nefiind prescris.
Arată că înţelege să critice decizia instanţei de apel şi prin raportare la cuantumul disproporţionat al cheltuielilor de judecată acordate, acţiunea fiind soluţionată doar cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, iar susţinerile intimatului au fost identice în apel cu cele prezentate în faţa instanţei de fond.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, excepţia nulităţii recursului, întrucât cererea de recurs nu este motivată, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, decizia recurată fiind temeinică şi legală. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 august 2023 şi a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului C4.
Prin rezoluţia din data de 8 noiembrie 2023 a fost stabilit termen la data de 18 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Prealabil cercetării motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că deşi recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile aduse deciziei recurate pot fi subsumate cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel întrucât apreciază că motivarea este una superficială, instanţa nu a analizat motivele de apel invocate de ANRE, respectiv a aplicat decizia ÎCCJ nr. 19/2019, cu omisiunea că intimatul-pârât era preşedinte al ANRE şi nu salariat.
Critica este nefondată.
Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor.
Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă nu doar exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, ca atare, trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi afirmaţii, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
Analizând motivul de casare privind nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, instanţa de apel răspunzând tuturor criticilor aduse de către apelantă prin cererea de recurs.
Cercetând cererea de apel cu care reclamanta a înţeles să învestească instanţa de apel, se constată că s-au invocat două critici împotriva sentinţei civile nr. 1980 din 11 decembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, respectiv nemotivarea sau motivarea superficială a acesteia şi aplicarea greşită a normelor de drept material sub aspectul incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Din considerentele deciziei civile nr. 979 din 21 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie rezultă că instanţa a analizat toate motivele de apel cu care reclamanta a înţeles să învestească această instanţă. Împrejurarea că instanţa nu a ajuns la soluţia urmărită de reclamantă nu este de natură să conducă la concluzia nemotivării deciziei recurate, atât timp cât instanţa de apel a dat o dezlegare tuturor criticilor aduse sentinţei apelate.
Recurenta reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel nu a efectuat nicio analiză în legătură cu susţinerile sale întemeiate pe calitatea de preşedinte al ANRE, pe care intimatul pârât a avut-o atât la momentul emiterii ordinelor nr. 9/13.12.2012 şi nr. 21/29.03.2013, reţinute de Curtea de Conturi, cât şi în perioada supusă controlului din partea acestei autorităţi. Cu toate acestea, recurenta reclamantă nu a arătat în ce mod ar putea fi influenţată soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului judiciar în lipsa unor critici de nelegalitate şi a unor argumente de drept care să permită verificarea legalităţii hotărârii în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În concluzie, apreciind că este nefondată critica adusă deciziei recurate, Înalta Curte va respinge motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ. privitor la prescripţia extinctivă, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia.
Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtului A. la plata sumei de 4.576.539 RON, reprezentând drepturi salariale achitate de ANRE în anii 2012 şi 2013, inclusiv dobânda legală.
În justificarea demersului, reclamanta a invocat decizia nr. 30/14.07.2014, emisă de Curtea de Conturi ca urmare a unei acţiuni de audit financiar pentru anul 2013, desfăşurate asupra activităţii Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei – ANRE, prin care s-a constatat că Ordinele nr. 9/13.12.2012 şi nr. 21/29.03.2013 privind aprobarea Regulamentului privind regimul şi principiile remunerării membrilor Comitetului de Reglementare şi personalului angajat al ANRE nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, astfel că au fost acordate plăţi cu titlu de drepturi salariale în cuantum total de 4.576.539 RON, motiv pentru care s-a dispus măsura recuperării acestei sume. Această decizie a fost contestată de către apelanta-reclamantă, contestaţie care a fost respinsă definitiv prin decizia civilă nr. 2761/27.06.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014.
Recurenta-reclamantă apreciază că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al comunicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunţate în dosarul x/2014, respectiv data de 16 octombrie 2018, iar nu data reţinută de instanţele de fond ca fiind data punerii în aplicare a Ordinelor nr. 9/13.12.2012, respectiv 14.12.2012, şi nr. 21/29.03.2013, respectiv 01.04.2013, astfel că în mod greşit s-a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, decizie care tratează chestiunea drepturilor salariale, neincidentă în cauză.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut aplicabilitatea Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.
Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.
Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.
Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).
Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data comunicării deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2014
Instanţa de apel, aplicând principiul general al curgerii termenului de prescripţie, reglementat de art. 2528 alin. (1) din C. civ., a reţinut că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de momentul începerii efectuării plăţilor în baza ordinelor nr. 9/13.12.2012 şi nr. 21/29.03.2013 privind aprobarea Regulamentului privind regimul şi principiile remunerării membrilor Comitetului de Reglementare şi personalului angajat al ANRE.
Recurenta-reclamantă a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte considerentele deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2014
Critica este nefondată, în condiţiile în care, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) din C. civ. stabilesc două momente alternative, de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei cu privire la incidenţa în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume data comunicării deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului cel mai târziu la datele de 14.12.2015, respectiv 1 aprilie 2016.
Izvorul obligaţiei nu este reprezentat de actul de control al Curţii de Conturi sau de decizia nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul x/2014, ci de fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului.
Prin urmare, susţinerea recurentei că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îşi are temei în dispoziţia legală, care condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, condiţii îndeplinite la datele de 13.12.2012, respectiv 29.03.2013, data punerii în aplicare a Ordinelor nr. 9/13.12.2012 şi nr. 21/29.03.2013.
Mai trebuie subliniat că, prin motivele de recurs, recurenta reclamantă nu a indicat incidenţa vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului termenului prescripţiei extinctive, ceea ce înseamnă că prezenta instanţă nu este învestită cu exercitarea controlului de legalitate în această privinţă.
Referitor la acele critici care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.
Astfel, se reţine că, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent a soluţiona recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reţinut următoarele aspecte:
"29. O primă problemă care s-a pus în practică se referă la calificarea prevederilor art. 451-455 din C. proc. civ. ca fiind norme de procedură sau norme de drept material.
30. Instanţele care au considerat acest motiv de recurs admisibil l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind, explicit sau implicit, că normele de la art. 451-455 din C. proc. civ. sunt norme de drept material întrucât, deşi sunt cuprinse în C. proc. civ., ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părţii care se face vinovată de declanşarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.
31. Pe de altă parte, a fost exprimată şi opinia potrivit căreia aceste prevederi legale reprezintă o normă de procedură, ceea ce ar ridica problema încadrării motivului de recurs analizat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
32. Faţă de cele ce se vor arăta în continuare, pentru soluţionarea prezentului recurs în interesul legii nu este necesară tranşarea acestei dispute teoretice care, de altfel, este insuficient ilustrată în jurisprudenţa ataşată sesizării.
33. Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză.
35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."
36. Este vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".
Din moment ce recurenta-reclamantă a înţeles să critice decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat corespunzător prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită prin promovarea căii de atac fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020.
Ca atare, criticile care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.
Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
Având în vedere soluţia dispusă în cauză, Înalta Curte va admite, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., cererea intimatului A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 de RON, dovada întinderii acestora fiind făcută cu factura fiscală seria x nr. x din 28.08.2023 şi ordinul de plată nr. x din 28.08.2023, înscrisuri ce se regăsesc la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei-ANRE împotriva deciziei civile nr. 979 din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-reclamantă la cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON în favoarea intimatul-pârât A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.