Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 07.06.2023 sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. şi EE. au chemat în judecată pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman, solicitând instanţei să acorde un număr de 60 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2018-2023, precum şi acordarea dreptului de a beneficia, pentru viitor, de câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar pe an, la obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând compensarea în bani a indemnizaţiei de concediu aferente acestor zile şi obligarea pârâţilor la aplicarea actualizării cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale penalizatoare, începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.
În drept, au evocat dispoziţiile art. 194, 127 alin. (2) indice 1 C. proc. civ., art. 65, art. 73 Legea nr. 303/2004, art. 147, art. 278 Codul Muncii, H.G. nr. 250/1992 şi H.G. nr. 118/2018.
La termenul din 02.10.2023, Tribunalul Iaşi a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a instanţei.
Prin sentinţa civilă nr. 1899/2023 din 13.10.2023, Tribunalul Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat judecarea cauzei, în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
În esenţă, Tribunalul Iaşi a reţinut că prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. stabilind că sintagma instanţa la care îşi desfăşoară activitatea din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul/asistentul judiciar/grefierul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Tribunalului Teleorman, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa a constatat că nu există vecinătate între Curtea de Apel Iaşi, instanţă superioară Tribunalului Iaşi, investit cu judecata prezentei cauze şi Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum se prevede în mod clar la art. 127 alin. (2) C. proc. civ., iar norma de drept nu dă posibilitatea reclamanţilor de a alege orice instanţă din ţară, în funcţie de practica favorabilă a acesteia (având în vedere că reclamanţii au depus la dosar hotărâri de admitere a unor acţiuni similare pronunţate de Tribunalul Iaşi).
Prin urmare, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi şi a declinat judecata prezentei cauze în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub acelaşi număr de dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 5 din 11 ianuarie 2024, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mehedinţi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii au calitatea de personal de specialitate şi conex în cadrul Tribunalului Teleorman, iar prin acţiunea adresată Tribunalului Iaşi au chemat în judecată pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Teleorman, solicitând instanţei să acorde un număr de 60 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2018-2023, precum şi acordarea dreptului de a beneficia, pentru viitor, de câte 10 zile de concediu de odihnă suplimentar pe an, la obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând compensarea în bani a indemnizaţiei de concediu aferente acestor zile şi obligarea pârâţilor la aplicarea actualizării cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale penalizatoare, începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.
Instanţa a mai reţinut că potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 în vigoare la data introduceri cererii de chemare in judecată, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie reclamanţii îşi au domiciliul, respectiv Tribunalului Teleorman. Însă, având în vedere că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cauza, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) coroborat cu alin. (3) C. proc. civ.
Totodată, a constatat că întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanţei căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii, în speţă, este atrasă incidenţa art. 127 alin. (2) raportat la alin. (2)1 C. proc. civ.
De asemenea Tribunalul Mehedinţi a constatat că reclamantul a învestit cu soluţionarea litigiului Tribunalul Iaşi, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Iaşi, astfel manifestându-şi opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Mehedinţi competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele, respectiv Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Mehedinţi, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între secţiile sesizate fiind reciproce şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.
Nici una din instanţele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cererea cu care a fost sesizată.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect un litigiu de muncă, reclamanţii având calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Tribunalului Teleorman.
Pentru a determina competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, instanţa supremă va avea în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., dispoziţii legale care reglementează competenţa facultativă de soluţionare a litigiilor în care părţile au calitatea de judecător sau de instanţă de judecată, fie că sunt reclamanţi sau pârâţi.
În conformitate cu aceste dispoziţii legale, în cazul cererii introduse de către un judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau împotriva unei instanţe de judecată, competenţa de soluţionare aparţine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, "competenţa facultativă are caracter de noutate în legislaţia procesual civilă, neregăsindu-se în C. proc. civ. din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient şi mai energic decât cel al strămutării procesului, legea creând un drept al părţii de a proceda la alegerea unei alte instanţe pentru soluţionarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanţe superioare spre a se pronunţa asupra cererii de strămutare. Prevederile art. 127 C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparţialitate şi de obiectivitate necesar soluţionării cauzelor în conformitate cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la "o instanţă independentă şi imparţială".
Prin dispozitivul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale s-a stabilit că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, soluţie care a fost reflectată în alin. (2)1 al art. 127 din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.
În prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Tribunalul Teleorman, instanţă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, competent să soluţioneze litigiul, astfel că instanţa competentă să judece cauza se stabileşte în raport de noţiunea extinsă pe care Curtea Constituţională a dat-o sintagmei de judecător din art. 127 C. proc. civ., incluzând şi instanţa de judecată, în scopul asigurării imparţialităţii obiective.
În temeiul textelor de lege mai sus menţionate, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Mehedinţi, instanţă judecătorească de acelaşi grad cu Tribunalul Teleorman, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Craiova, învecinată Curţii de Apel Bucureşti.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2024.