Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.04.2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Câmpia au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 10016/16.12.2021, comunicată la data de 07.03.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. topo. x, în suprafaţă totală de 1289 mp, înscrise în C.F. nr. x Câmpia şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilele de mai sus.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 14/CA/2023-P.I. din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Câmpia, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a anulat Decizia nr. 10016/16.12.2021 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie privind soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante ţinând seama de considerentele prezentei sentinţe, respingând ca nefondate celelalte pretenţii; totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
În motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispoziţiile art. 28 şi 37 din Decretul nr. 177/1948.
Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menţionat, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.
Potrivit încheierii nr. 171/21.02.1956 din C.F. nr. x a localităţii Câmpia, B2, imobilele solicitate înscrise în cartea funciară sus-menţionată situate în judeţul Sălaj, au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Câmpia şi nu în patrimoniul Statului Român, pentru a fi îndeplinite condiţiile privitoare la preluarea abuzivă, prevăzută de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul aferent cererilor de retrocedare sus-menţionate s-a reţinut de către Comisia specială de retrocedare faptul că aceasta nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Câmpia nr. top. x. 57 nu se află în proprietatea statului sau a uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Câmpia, nefiind preluat de Statul Român de la solicitantă.
De asemenea, dispoziţiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărţilor funciare, coroborate cu dispoziţiile art. 33 din actul normativ menţionat, consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.
Prin urmare, având în vedere aceste prevederi legale, consideră neîntemeiate concluziile sentinţei civile recurate potrivit cărora înscrierea din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Câmpia nu a fost şi nu este valabilă sub aspect juridic.
În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de fond referitoare la nevalabilitatea juridică a înscrierilor în cartea funciară, recurenta a precizat faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este opozabil C.S.R., aceasta neavând competenţa de a verifica legalitatea respectivei înscrieri.
În fine, a mai susţinut recurenta că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În cazul admiterii acţiunii sunt necesare informaţii actuale cu privire la situaţia juridică a imobilului înscris în C.F. nr. x a localităţii Câmpia, nr. top. x, 57, în vederea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză.
Totodată, în subsidiar, în cazul în care contestaţia reclamantei va fi admisă, recurenta solicită instanţei să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, acesta fiind necesar pentru obţinerea înscrisurilor suplimentare de la instituţiile publice competente.
Solicitarea de a prevede un termen de punere în executare mai mare decât cel cuprins în art. 24 din Legea nr. 554/2004 este întemeiată întrucât, în nenumărate cazuri, pentru a putea pune în executare o hotărâre judecătorească, Comisia specială de retrocedare este nevoită să administreze la dosar înscrisuri în vederea formulării unei/unor decizii.
Totodată, prin sentinţa civilă recurată, instanţa de fond a obligat pârâta la emiterea unei decizii privind soluţionarea cererii de retrocedare ţinând seama de considerentele reţinute, însă, din analiza acestora nu reies informaţii privind situaţia juridică actuală a imobilului solicitat.
Având în vedere aspectele menţionate anterior, consideră că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din lege nr. 554/2004 este neîndestulător pentru a asigura punerea în executare de bunăvoie.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatele – reclamante au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
De asemenea, în privinţa solicitării recurentei de a i se acorda un alt termen de executare a obligaţiilor stabilite conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 au susţinut că aceasta este inadmisibilă, deoarece prevederile art. 24 din aceeaşi lege devin aplicabile exclusiv în faza executării, iar nu în etapa judiciară.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare urmează să fie admis în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
În ceea ce priveşte fondul recursului
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România arată că: Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."
Pentru aprecierea incidenţei, în speţă, a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante, aşadar, înscrierile în C.F. nr. x Câmpia din care provin topograficele în litigiu, iar din aceste înscrieri rezultă că primul proprietar al imobilelor înscrise în această carte funciară a fost cultul greco-catolic, aspect care, de altfel, nu este contestat de niciuna dintre părţi.
Prin încheierea de carte funciară nr. x/21.02.1956 se evidenţiază întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. x şi y în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Câmpia, prin rectificarea numelui, în temeiul Decretelor nr. 177 şi 358 din 1948.
Instanţa de recurs mai reţine şi că, la momentul atribuirii imobilului Bisericii Ortodoxe Române Izvoarele, aceasta era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât şi părţile lor componente locale.
Prin urmare, în temeiul art. 37 din Decretul lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul s-a intabulat în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Câmpia la data de 21.02.1956. În consecinţă, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referinţă arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretul Lege nr. 177/1948 şi respectiv al Decretului Lege nr. 358/1948, acte normative prin care, sub egida regimului comunist care a desfiinţat cultul greco-catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.
Deposedarea Bisericii Greco–Catolice Câmpia de imobilele cu nr. top. x şi y a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuşi instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul Lege nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituţia de la 1948, deposedarea cultului greco-catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.
În 1948, în temeiul prevederilor decretului menţionat, Statul Român a desfiinţat pur şi simplu cultul greco-catolic şi a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe.
De aceea, este fără echivoc că, în mod corect intimatele-reclamante din prezenta cauză şi-au întemeiat cererile de retrocedare pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România avea obligaţia să le soluţioneze luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuţie.
În ceea ce priveşte apărările întemeiate pe art. 33 din Decretul nr. 115/1938 şi principiul forţei probante absolute a înscrierii în CF, instanţa apreciază că acestea nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, întrucât aceste dispoziţii reprezintă legea generală în materie, însă legile speciale de retrocedare au prevăzut derogări în situaţii precum cea din speţă, când se prezumă că anumite preluări sunt abuzive.
Se mai observă şi că, potrivit art. 33 din Decretul nr. 115/1938, cuprinsul cărţii funciare, cu excepţia îngrădirilor şi excepţiunilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului nu a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu s-a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Or, instanţa constată că, din înscrierile CF şi actele ce au stat la baza lor, dreptul de proprietate a fost atribuit către Biserica Ortodoxă Română în mod gratuit şi nu prin act juridic cu titlu oneros.
În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că în mod legal s-a concluzionat de instanţa de fond că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedare, în sensul ca imobilul să se afle în proprietatea statului sau a unei persoane juridice dintre cele menţionate de lege pentru a se putea dispune retrocedarea imobilelor. Condiţia premisă a retrocedării este aceea a preluării abuzive, cu sau fără titlu, de către Statul Român sau de persoanele juridice, în perioada 1945-1989, a imobilului, iar aceasta este îndeplinită în cauză.
În ceea ce priveşte solicitarea de a se stabili un termen mai mare de executare a hotărârii
În art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut că, la cererea părţii interesate, instanţa poate stabili, prin dispozitiv, un termen de executare, precum şi amenda prevăzută la art. 24 alin. (2), în cazul în care termenul nu este respectat.
În contextul particular al cauzei de faţă, întrucât instanţa de fond a stabilit în sarcina pârâtei-recurente obligaţia emiterii deciziei privind soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante, pornind de la premisa preluării abuzive a imobilului, decizie ce urmează a fi luată după lămurirea unor împrejurări de fapt (respectiv dacă pe terenul preluat s-au edificat construcţii noi ori s-au făcut adăugiri la construcţiile existente, ce procent reprezintă aceste adăugiri raportat la aria desfăşurată actuală, dacă terenul preluat este liber, ocupat parţial sau în totalitate), urmând ca în acest sens să fie administrate de către autoritatea pârâtă probele prevăzute de lege, instanţa de control judiciar apreciază că este necesară stabilirea unui termen de executare de 3 luni a prezentei hotărâri, conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în vederea prevenirii prejudiciului ce li se poate produce reclamantelor prin întârzierea în emiterea actului menţionat.
Stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a unui termen de executare a obligaţiei de emiterea deciziei se impune având în vedere şi dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd, în absenţa unui termen prevăzut în cuprinsul hotărârii, un termen legal în care autoritatea publică este obligată să-şi îndeplinească această obligaţie, respectiv 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Ori, în prezenta cauză, este evident că termenul de 30 de zile prevăzut în vederea executării de bunăvoie a obligaţiei nu este suficient în raport de posibilitatea efectivă şi reală a autorităţii publice pârâte de a îndeplini obligaţia de emitere a deciziei de retrocedare, ţinând seama de considerentele sentinţei primei instanţe.
Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, casarea în parte a sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, stabilirea unui termen de executare a prezentei hotărâri de 3 luni, conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, menţinând în rest sentinţa recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei nr. 14/CA/2023-P.I. din 19 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:
Stabileşte un termen de executare a prezentei hotărâri de 3 luni, conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Menţine în rest sentinţa recurată.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.