Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2022, Inspecţia Judiciara a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bacău, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii
Prin Hotărârea nr. 13J din 28 iunie 2023, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bacău, iar în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat acestuia sancţiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15% pentru o perioadă de 3 luni" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din acelaşi act normativ.
Pentru a hotărî astfel, secţia pentru judecători în materie disciplinară a constatat că, prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Astfel, sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare, s-a reţinut că la data de 31 august 2022, domnul judecător A. înregistra un număr de 97 hotărâri neredactate în termenul legal, iar la data de 23 noiembrie 2022 acesta figura cu un număr de 92 de hotărâri pentru care era depăşit termenul legal de redactare, cea mai veche hotărâre fiind pronunţată la data de 09.02.2021.
Durata cu care a fost depăşit termenul legal de redactare a hotărârilor judecătoreşti a fost excesivă, fiind exemplificate dosarele nr. x/2018 - 620 zile întârziere; nr. 2270/103/2013** - 556 zile întârziere; nr. 2263/103/2019 şi nr. 101/45/2021 - 543 zile întârziere; nr. 2823/110/2019 şi nr. 319/110/2021 - 529 zile întârziere; nr. 1623/103/2020 -501 zile întârziere.
Analizând imputabilitatea conduitei ilicite a pârâtului judecător, secţia a reţinut că în lipsa unor criterii prevăzute de lege, în funcţie de care să se stabilească caracterul imputabil al încălcării dispoziţiilor legale referitoare la respectarea termenelor în care se efectuează lucrările, trebuie avute în vedere toate aspectele care ţin de activitatea profesională desfăşurată de judecător în perioada de referinţă, în raport de care să se constate, în concret, dacă această conduită este sau nu imputabilă.
Sub acest aspect, s-a reţinut că prezintă relevanţă atât hotărârile pronunţate de domnul judecător şi neredactate în termenul prevăzut de lege, cât şi atitudinea pârâtului judecător raportată la obligaţia de îndeplinire a atribuţiilor profesionale.
Din perspectiva volumului de activitat, secţia a reţinut că datele statistice au relevat faptul că activitatea domnului judecător A. s-a înscris în media pe instanţă, dar că există judecători care au înregistrat un volum de activitate chiar mai mare decât acesta, atât în ceea ce priveşte cauzele soluţionate, cât şi în privinţa hotărârilor redactate (situaţie statistică, fila x, lucrarea nr. 22-2611/al), sens în care s-a făcut referire la doamnele judecător B. şi C., colegele domnului judecător A. din completul de recursuri, care, deşi au o încărcătură mai mare, deoarece fac parte şi din completul de insolvenţă AI2, nu figurează cu nicio hotărâre neredactată în termen, pe când domnul judecător A. înregistra, la data de 23 noiembrie 2022, cel mai mare număr de hotărâri neredactate în termenul legal la nivelul Curţii de Apel Bacău .
Din perspectiva vechimii restanţelor, s-a reţinut că într-un număr mare de dosare domnul judecător A. nu a redactat hotărârile pronunţate, deşi a trecut mai mult de doi ani de la data pronunţării, făcându-se referire la: dosarul nr. x/2018 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 89 pronunţată la data de 9.02.2021; dosarul nr. x/2013 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 42 pronunţată la data de 14.04.2021; dosarul nr. x/2021 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 46 pronunţată la data de 27.04.2021; dosarul nr. x/2021 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 68 pronunţată la data de 22.06.2021; dosarul nr. x/2020 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 76 pronunţată la data de 30.06.2021.
În acest context, secţia a apreciat că volumul de activitate şi problemele personale invocate nu sunt de natură să înlăture răspunderea disciplinară şi nu justifică în mod real situaţia de fapt reţinută şi necontestată de către domnul judecător, în condiţiile în care termenele prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor au fost depăşite, în cazul unui număr considerabil de hotărâri, cu perioade foarte mari de timp, ceea ce relevă un mod defectuos de gestionare a timpului de lucru şi de prioritizare a lucrărilor.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că din modul în care pârâtul a înţeles să gestioneze întreaga sa activitate şi să facă aplicarea dispoziţiilor legale ce se impuneau pentru redactarea în termen a hotărârilor pronunţate, rezultă că atitudinea psihică a acestuia a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, le-a acceptat.
La individualizarea sancţiunii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a apreciat că faptele săvârşite de pârât au avut consecinţe grave, fiind încălcate drepturile procesuale ale persoanelor care aveau calitatea de părţi în cauzele evidenţiate, aducându-se atingere şi prestigiului justiţiei prin nerespectarea cadrului legal de soluţionare a acestora, care se suprapune cu interesul societăţii de a avea o justiţie ce soluţionează într-un termen rezonabil cauzele cu care este sesizată, ca pilon al unei societăţi democratice.
De asemenea, s-a dat relevanţă şi împrejurării că pârâtul judecător nu a mai fost anterior sancţionat disciplinar, aspect de natură a contura, până la acest moment, o îndeplinire corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.
3. Recursul exercitat împotriva hotărârii instanţei disciplinare
Împotriva Hotărârii nr. 13J din 28 iunie 2023 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii pârâtul judecător A. a formulat recurs, invocând incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că, prin hotărârea pronunţată instanţa disciplinară a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din CEDO, prin:
- neanalizarea probatoriului administrat cu privire la situaţia personală (acte medicale, raport de expertiză psihologică, acte de stare civilă), pentru dovedirea neimputabilităţii pretinsei abateri. Astfel, se susţine că a fost ignorat în totalitate probatoriul care dovedeşte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că suferă de mai multe afecţiuni medicale, că se află într-o stare de epuizare psihică-sindrom depresiv (conform raportului de expertiză psihologică) care a determinat instalarea unui cvasi-blocaj în activitatea de redactare a hotărârilor întârziate, ceea ce determină lipsa caracterului imputabil al întârzierilor. Nu s-au avut în vedere dovezile referitoare la deficienţele de vedere, de auz, la insomnii, precum şi că, cel puţin în ultimii 3 ani, nu şi-a efectuat peste jumătate din concediul de odihnă legal, existând la nivelul conducerii instanţei practica de a nu se aproba concediul de odihnă dacă există întârzieri mari la motivarea hotărârilor;
- respingerea unor probe concludente, respectiv înscrisuri doveditoare ale condiţiilor de muncă necorespunzătoare, ale numărului de zile de concediu de odihnă efectuate în perioada 2018-2023 (care ar fi probat acumularea unei oboseli cronice, determinată de nerefacerea capacităţii de muncă) şi ale volumului total de activitate, cu includerea numărului de lucrări ale grefierilor de verificat şi a numărului de încheieri motivate în perioada de referinţă.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa disciplinară nu s-a pronunţat cu privire la incidenţa în cauză a art. 426 alin. (5) teza I C. proc. civ., privind prelungirea termenului de redactare a hotărârii judecătoreşti, deşi a cerut aplicarea acestui text de lege în faza cercetării disciplinare, ceea ce a condus la o greşită aplicare a art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul calculului termenului legal de motivare a hotărârii, prin nesocotirea prelungirii acordate de legiuitor.
De asemenea, recurentul arată că termenul legal de 30 de zile pentru motivarea hotărârilor judecătoreşti este prevăzut pentru un volum de muncă normal, respectiv 40 de dosare/complet/total şedinţe într-o lună, astfel cum a stabilit CSM, secţia pentru judecători,+ prin Hotărârea nr. 2040 din 13 iulie 2023, dar instanţa disciplinară nu a avut în vedere faptul că în perioada februarie 2021- septembrie 2022 a fost depăşit cu mult acest volum. Ca urmare, arată că volumul mare de muncă este o deficienţă a sistemului de justiţie pentru care nu poate fi sancţionat un judecător.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, arată că, deşi sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea abaterii, instanţa disciplinară nu a avut în vedere faptul că în cele mai multe situaţii hotărârile neredactate au fost pronunţate în recurs, soluţia primei instanţe fiind menţinută, astfel că nu s-a produs urmarea constând în oprirea cursului justiţiei, deoarece partea interesată putea pune în executare hotărârea primei instanţe fără să aştepte motivarea soluţiei din recurs.
De asemenea, nu s-a avut în vedere nici faptul că la evaluarea activităţii profesionale a obţinut calificativul "Foarte Bine", calificativ care relevă per ansamblu, o activitate profesională de calitate înaltă. Totodată, nu s-a acordat nicio relevanţă faptului că şi-a desăvârşit pregătirea profesională, promovând în grad profesional, de la gradul de judecător de judecătorie la gradul de judecător de curte de apel.
Susţine că nu a fost dovedită latura subiectivă a abaterii, deşi a fost reţinută intenţia indirectă, în condiţiile în care nu a fost probat elementul intelectiv şi cel volitiv, din probatoriul administrat rezultând lipsa imputabilităţii deoarece are multiple afecţiuni medicale, sindrom depresiv, deficiente de auz şi de vedere, insomnii şi nici nu au fost examinate temeinic circumstanţele în care a lucrat, astfel cum statuează CEDO în hotărârea pronunţată în Cauza C.R. contra Regatului Unit.
În subsidiar, solicită reindividualizarea sancţiunii aplicate, în sensul înlocuirii acesteia cu una mai uşoară, respectiv avertisment, dându-se astfel relevanţă situaţiei sale personale, Hotărârii CSM nr. 2430/2023, articolului 426 alin. (5) teza I C. proc. civ. privind prelungirea termenului de redactare a hotărârii judecătoreşti, precum şi principiului proporţionalităţii - prin reevaluarea gravităţii concrete a abaterii, gravitate rezultată din analizarea coroborată a probatoriului deja administrat şi a celui care urmează a fi administrat.
4. Apărările formulate de părţi
Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la critica privind respingerea administrării unor probe concludente pentru soluţionarea cauzei, arată că dispoziţiile art. 255 C. proc. civ. referitoare la admisibilitatea probelor, cât şi cele ale art. 258 din acelaşi act normativ referitoare la încuviinţarea probelor, prevăd posibilitatea instanţei de a cenzura probele solicitate de părţi, competenţă care se circumscrie nevoii unei rigori procesuale, în vederea asigurării celerităţii procesului şi a pertinenţei probelor administrate, şi care, totodată, constituie o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept în materie. Astfel, probele se pot încuviinţa numai dacă sunt admisibile potrivit legii şi instanţa socoteşte că ele pot să ducă la soluţionarea procesului, iar această competenţă recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenta sa, este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică.
De asemenea, dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. îi conferă judecătorului, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluţionarea litigiului dedus judecăţii, în concordanţă cu standardele unui proces echitabil, şi posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, respingând administrarea acestora în situaţia în care consideră că nu se încadrează în condiţiile prevăzute de textele de lege menţionate.
Astfel, de vreme ce instanţa disciplinară s-a considerat lămurită în privinţa soluţionării cauzei şi a apreciat că nu se impune administrarea altor probe, critica formulată de recurent nu poate fi reţinută, cu atât mai mult cu cât probele propuse de acesta puteau fi reţinute cel mult în circumstanţiere, acestea nefiind de natură a înlătura caracterul imputabil al abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că nu a fost analizat probatoriul propus de acesta, intimata învederează că instanţa disciplinară a analizat aceste argumente în cuprinsul hotărârii pronunţate, la pagina 7, penultimul paragraf şi a reţinut că volumul de activitate şi problemele personale invocate nu sunt de natură să înlăture răspunderea disciplinară şi nu justifică în mod real situaţia de fapt reţinută şi necontestată de către domnul judecător, în condiţiile în care termenele prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor au fost depăşite în cazul unui număr considerabil de hotărâri şi cu perioade foarte mari de timp.
Referitor la critica vizând nepronunţarea de către instanţa disciplinară cu privire la incidenţa art. 426 alin. (5) teza I C. proc. civ., privind prelungirea termenului de redactare a hotărârilor judecătoreşti, arată că din lecturarea hotărârii pronunţate în cauză se constată că instanţa disciplinară a procedat la analizarea laturii obiective a abaterii disciplinare reţinând numărul mare al hotărârilor şi durata excesivă a întârzierilor sunt rezultatul deficienţelor în activitatea magistratului. Astfel, din moment ce recurentul înregistra întârzieri în redactarea hotărârilor, deşi în unele cazuri au trecut mai mult de doi ani de la data pronunţării, chiar şi cu luarea în considerare a termenului de redactare prelungit în condiţiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., întârzierile înregistrate de magistrat au o durată considerabilă în timp, cu consecinţa încălcării cerinţei derulării procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.
Susţinerile recurentului referitoare la aplicabilitatea Hotărârii nr. 2040/13 iulie 2023 a Consiliului Superior al Magistraturii - secţia pentru judecători privind stabilirea volumului optim de muncă al judecătorilor, nu pot înlătura caracterul imputabil al abaterii disciplinare, pe de o parte, pentru că hotărârea invocată este un act administrativ ce produce efecte pentru viitor, iar pe de altă parte, pentru că acest act administrativ nu poate avea drept consecinţă exonerarea de răspundere disciplinară a magistraţilor, volumul de activitate putând avea consecinţe doar asupra individualizării sancţiunii aplicate în ipoteza reţinerii unor întârzieri majore în redactarea hotărârilor.
Cu privire la aspectele referitoare la latura subiectivă a abaterii disciplinare, arată că instanţa disciplinară a analizat activitatea magistratului, reţinându-se că în cadrul Curţii de Apel Bacău există magistraţi care au înregistrat un volum de activitate mai mare, comparativ cu volumul de activitate înregistrat de recurent, atât sub aspectul cauzelor soluţionate, dar şi al celor redactate şi care nu figurează cu hotărâri neredactate în termen legal, probele administrate, inclusiv declaraţiile grefierului-şef al secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi ale asistentului judecătorului relevând un mod defectuos de gestionare a timpului de către magistrat.
Sub aspectul criticilor privind individualizarea sancţiunii aplicate, arată că dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 republicată, stabilesc ca unic criteriu împrejurarea că aceasta trebuie să fie proporţională cu gravitatea abaterii, dispoziţii legale ce sunt preluate şi în noua reglementare, respectiv Legea- nr. 303/2022.
Or, raportat la situaţia de fapt reţinută în acţiunea disciplinară, a reieşit că magistratul mai avea de redactat la data de 31.08.2022 un număr de 97 hotărâri, iar la data de 23.11.2022 acesta figura cu un număr de 92 hotărâri pentru care era depăşit termenul de redactare, pentru ca, la data pronunţării hotărârii să figureze cu 139 hotărâri pentru care era depăşit termenul legal de redactare, cea mai veche hotărâre fiind pronunţată la data de 09.02.2021, gravitatea abaterii fiind, astfel, evidentă.
În ceea ce priveşte circumstanţele personale ale magistratului, arată că acesta nu a mai fost anterior sancţionat disciplinar, iar sancţiunea aplicată este a doua ca gravitate în ordinea sancţiunilor prevăzute de lege, instanţa disciplinară apreciind că aceasta este de natură a-i atrage atenţia magistratului asupra consecinţelor pe care le are abordarea unui mod de lucru necorespunzător şi de a-l responsabiliza în îndeplinirea îndatoririlor profesionale.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele şi criticile formulate de recurent, cu dispoziţiile legale incidente în cauză, precum şi cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 381 din 31 mai 2018, care consacră caracterul devolutiv al căii de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurentul invocă încălcarea de către instanţa disciplinară a dreptului la un proces echitabil, prin necercetarea fondului cauzei sub aspectul situaţiei sale personale deosebite, demonstrată prin probatoriul administrat, dar şi prin respingerea unor probe considerate ca fiind concludente.
Contrar opiniei recurentului, Înalta Curte notează că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă în afara oricăror ambivalenţe împrejurarea că instanţa disciplinară a analizat argumentele circumscrise situaţiei particulare a acestuia, respingându-le însă subsecvent reţinerii împrejurării că volumul de activitate şi problemele personale invocate nu sunt apte să înlăture răspunderea sa disciplinară şi nu pot fi de natură să justifice, într-o măsură rezonabilă, starea de fapt stabilită şi necontestată de către domnul judecător, în condiţiile în care termenul prevăzut de lege pentru redactarea hotărârilor judecătoreşti a fost cu mult timp depăşit în cazul unui număr considerabil de hotărâri, respectiv cu sute de zile.
Referitor la critica privind respingerea greşită a unor probe concludente propuse de recurent, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 237 alin. (2) pct. 7) C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului instanţa încuviinţează probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului, administrându-le în condiţiile legii, în raport de dispoziţiile art. 258 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, referitoare la admisibilitatea probelor, în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.
De asemenea, dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. îi conferă judecătorului, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluţionarea litigiului dedus judecăţii, în concordanţă cu standardele unui proces echitabil, şi posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, acesta fiind abilitat să respingă încuviinţarea lor în situaţia în care consideră că ele nu se încadrează în exigenţele prevăzute de textele de lege în materie, anterior menţionate.
Astfel, de vreme ce instanţa disciplinară s-a considerat lămurită şi pregătită în privinţa soluţionării cauzei în baza probatoriului deja administrat şi a apreciat că nu se mai impune administrarea altor probe, critica formulată de recurent nu poate fi reţinută, cu atât mai mult cu cât probele invocate de acesta nu erau de natură a aduce o modificare a situaţiei de fapt reţinute în sarcina sa şi a înlătura caracterul imputabil al abaterii disciplinare configurate, ci doar să circumstanţieze aceste elemente ale procesului.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a înţeles să învedereze faptul că instanţa disciplinară nu s-a pronunţat cu privire la incidenţa în cauză a prevederilor art. 426 alin. (5) teza I C. proc. civ., privind prelungirea termenului de redactare a hotărârilor judecătoreşti, precum şi cu privire la consecinţele prelungirii, împrejurare de natură să antreneze o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
În acord cu instanţa disciplinară, Înalta Curte reţine, în prealabil, că aspectul ipotetic al prelungirii termenului legal de redactare a hotărârilor judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de ordine publică, aptă să fie analizată şi aplicată din oficiu de către aceasta în contextul abaterii disciplinare pentru săvârşirea căreia a fost exercitată acţiunea disciplinară de faţă.
În acelaşi timp, instanţa supremă confirmă concluzia instanţei disciplinare, în sensul că, independent de potenţialele prelungiri legale ale termenului de redactare a hotărârilor judecătoreşti instituit de legiuitor, în cauză, în raport cu particularităţile acesteia, sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată. Aceasta deoarece, chiar şi în situaţia în care s-ar accepta că termenul legal de redactare a hotărârilor ar fi fost de 90 de zile, depăşirea total nerezonabilă a acestuia este de natură a anihila beneficiul normativ şi de a configura, cu evidenţă, în sarcina recurentului săvârşirea abaterii disciplinare în discuţie (cu titlu de exemplu: dosarul nr. x/2013 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 46/27.04.2021, dosarul nr. x/2021 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 68/22.06.2021, dosarul nr. x/2020 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 76/30.06.2021).
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aceste împrejurări invocate în sprijinul recursului nu reprezintă critici veritabile ale hotărârii atacate, ci sunt în realitate o reiterare fidelă a apărărilor şi argumentelor invocate în faza administrativă a cercetării disciplinare, cărora instanţa disciplinară le-a răspuns în mod exhaustiv, prin considerentele hotărârii atacate.
Cu privire la susţinerile recurentului referitoare la aplicabilitatea Hotărârii nr. 2040/13 iulie 2023 a Consiliului Superior al Magistraturii - secţia pentru Judecători privind stabilirea volumului optim de muncă al judecătorilor, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că aceasta este un act administrativ ce produce efecte pentru viitor, iar, pe de altă parte, că aplicarea acesteia nu poate avea drept consecinţă exonerarea de răspundere disciplinară a judecătorilor în situaţia neîndeplinirii de către aceştia a obligaţiei de a redacta hotărârile judecătoreşti în termenele prevăzute de lege.
Or, din probele administrate în cauză rezultă că la data de 31 august 2022 recurentul înregistra un număr de 97 hotărâri neredactate în termenul legal, iar la data de 23 noiembrie 2022, acesta figura cu un număr de 92 de hotărâri pentru care era depăşit termenul legal de redactare, cea mai veche hotărâre fiind pronunţată la data de 09.02.2021. Mai mult, la data pronunţării hotărârii atacate, recurentul judecător înregistra un număr de 139 de hotărâri pentru care era depăşit termenul legal de redactare, ceea ce denotă faptul că nici după începerea cercetării disciplinare acesta nu a acţionat în sensul unei mai bune organizări a activităţii în scopul surmontării situaţiei critice, prin redactarea hotărârilor restante, deşi unele dintre acestea au fost pronunţate în urmă cu mai mult de doi ani. Starea de pasivitate a acestuia îmbracă o natură culpabilă şi din perspectiva împrejurării că volumul său de activitate a fost comparabil cu al celorlalţi judecători ai instanţei.
Fără a nega dificultăţile pe care le traversează sistemul judiciar, care de cele mai multe ori se împletesc, în activitatea curentă a judecătorilor, cu problemele inerente vieţii personale a acestora, Înalta Curte reţine că îndatorirea ce incumbă judecătorilor - de a asigura supremaţia legii, inclusiv sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil şi a principiului termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor -, presupune asigurarea unui just echilibru între calitatea actului de justiţie realizat şi gradul de încărcare a activităţii în instanţe, apt să garanteze satisfacerea interesului public preeminent, de înfăptuire a justiţiei, ca element definitoriu al statului de drept.
În speţă, însă, faţă de circumstanţele particulare reţinute şi confirmate în recurs, se apreciază că acest just echilibru a fost semnificativ perturbat prin conduita imputabilă a recurentului, manifestată în decursul activităţii sale profesionle, constând în nerespectarea termenului legal de redactare a hotărârilor judecătoreşti într-un număr semnificativ de cauze (92), pentru perioade îndelungate de timp (aproximativ 2 ani), aspect de natură a echivala cu nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare, cu consecinţe negative asupra drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, subsumate imperativului de funcţionare optimă a sistemului judiciar şi cerinţei de soluţionare a cauzelor într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi al art. 6 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte aspectele de ordin subiectiv invocate de recurent, referitoare la situaţia sa personală, Înalta Curte, deşi nu pune la îndoială existenţa acestora, reafirmă faptul că judecătorii trebuie, în pofida dificultăţilor întâmpinate în viaţa privată, să găsească calea şi soluţiile pentru a-şi putea îndeplini, cu rezonabilă diligenţă, deopotrivă, şi îndatoririle circumscrise propriei profesii, în interesul general al societăţii.
Se constată deci, că faptele imputate recurentului-pârât intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 republicată, după cum în mod just a reţinut instanţa disciplinară, prin hotărârea atacată fiind reliefată de o manieră justă conduita ilicită a acestuia, vinovăţia sa, urmările prejudiciabile şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, cerinţe cumulative ale răspunderii antrenate pentru săvârşirea abaterii disciplinare în discuţie.
Concluzionând, Înalta Curte notează că circumstanţele invocate în apărare de către recurent nu sunt de natură să înlăture caracterul ilicit al conduitei acestuia şi, pe cale de consecinţă, concluziile instanţei de disciplină sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 republicată.
De asemenea, în acord cu aprecierea instanţei disciplinare, Înalta Curte reţine că sancţiunea aplicată este justificată, individualizarea acesteia fiind corectă, în acord cu circumstanţele concrete ale cauzei, care au relevat, fără echivoc, o atitudine necorespunzătoare a recurentului circumscrisă modului de îndeplinire a sferei atribuţiilor profesionale, precum şi un refuz implicit şi manifest al acestuia de remediere a deficienţelor severe identificate în activitatea sa profesională, cu impact serios asupra imaginii instanţei şi, finalmente, a sistemului judiciar în ansamblul său.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei disciplinare este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurent, astfel încât, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 29 martie 2023 şi a hotărârii nr. 13J din 28 iunie 2023 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2022.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2024.