Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2023
asupra cererii de recurs;
Din examinarea actelor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, sub nr. x/2021, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva pârâtului A. – judecător în cadrul Judecătoriei Piteşti, având ca obiect săvârşirea de către acesta a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I, raportat la art. 991 teza I şi art. 99 lit. i) teza I din acelaşi act normativ.
2. Hotărârea instanţei disciplinare
Prin Hotărârea nr. 9J din 27 iulie 2022 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a fost admisă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva domnului A. - judecător în cadrul Judecătoriei Piteşti, iar în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 republicată s-a aplicat acestuia sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza l şi lit. i) teza I din acelaşi act normativ.
Astfel, în cauză, secţia disciplinară, cu majoritate, a reţinut că probele administrate dovedesc existenţa vinovăţiei, sub forma relei-credinţe în săvârşirea faptei, reieşind cu evidenţă faptul că pârâtul judecător A. a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză atunci când a dat eficienţă unor dispoziţii legale într-un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor, urmărind, cu ştiinţă, să manipuleze legea în alt scop. Prin urmare, a reţinut în sarcina pârâtului judecător săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Totodată, secţia disciplinară a constatat, cu majoritate, că prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, deoarece, prin conduita judecătorului cercetat, s-au creat premisele unei îndoieli cu privire la imparţialitatea şi integritatea magistraţilor, precum şi a întregului sistem judiciar.
II. Cererea de recurs
Împotriva Hotărârii nr. 9J din 27 iulie 2022 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, pârâtul A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, iar după rejudecare, anularea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară; în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii disciplinare, ca neîntemeiată.
Prin memoriul de recurs, pârâtul A. a invocat incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată s-a pronunţat cu încălcarea normelor de procedură, în următoarele împrejurări:
1. Prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de recuzare a unuia dintre membrii completului de judecată a instanţei disciplinare;
Pârâtul a arătat că legea specială nu exclude aplicabilitatea normelor care reglementează instituţia recuzării şi a abţinerii, iar secţia pentru judecători din cadrul CSM îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, deci, nu există niciun temei legal pentru a exclude posibilitatea formulării unor astfel de cereri şi, implicit, pentru a suprima dreptul părţilor de a utiliza un mecanism legal consacrat legislativ.
2. Prin nerespectarea obligaţiei de calificare a cererii în procesul civil, reglementată de dispoziţiile art. 152 C. proc. civ.
Astfel, a susţinut că soluţia pronunţată de secţia pentru judecători din cadrul CSM cu privire la cererea de recuzare a inspectorului judiciar B. este nelegală, atât din perspectiva încălcării prevederilor art. 152 C. proc. civ., cât şi în raport de încălcarea dreptului la un proces echitabil.
A arătat că potrivit dispoziţiilor art. 152 C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită", este instituită în sarcina judecătorului obligaţia de a da calificarea corectă pretenţiei deduse judecăţii în funcţie de conţinutul şi de finalitatea acesteia, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă.
Or, în speţa dedusă judecaţii instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a inspectorului judiciar B. era ţinută să recalifice demersul ca reprezentând o excepţie de nulitate absolută a procedurii de cercetare disciplinară, urmând ca numai după stabilirea corectă a naturii juridice a cererii să poate fi pusă în discuţie pretinsa inadmisibilitate a acesteia.
3. Prin încălcarea prevederilor art. 58 şi 59 din Hotărârea nr. 1073/2018 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM.
A arătat că, în fapt, acţiunea disciplinară şi citaţia pentru termenul de judecată din 20.07.2022 i-au fost comunicate la 13.07.2021, cu 7 zile înaintea termenului de judecată, nefiind respectate prevederile care statuează ca partea să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile de la data primirii citaţiei pentru a pregăti apărarea.
La 20.07.2022 a avut loc judecata şi, la aceeaşi dată, s-a pronunţat hotărârea atacată, nefiind acordat termen de amânare a pronunţării pentru a avea posibilitatea de a formula concluzii scrise.
Procedând astfel, apreciază că în cauză au fost încălcate atât prevederile art. 13 alin. (3) C. proc. civ., art. 24 din Constituţie, art. 6 par. 1 CEDO şi normele de organizare şi funcţionare ale CSM, respectiv art. 58 alin. (2) şi art. 59 alin. (3) din Hotărârea CSM nr. 1073/2018, actul de procedură fiind lovit de nulitate absolută.
Sub un al doilea aspect, tot din perspectiva încălcării dreptului la apărare şi la o judecată echitabilă, arată că nu a fost audiat asupra faptelor disciplinare imputate, nici în cadrul cercetării disciplinare, nici cu ocazia judecării acţiunii disciplinare.
Totodată, consideră că în mod nelegal şi netemeinic s-au respins proba cu martori şi cea cu alte înscrisuri faţă de cele pe care le avea asupra sa la termenul din 20.07.2022, pe motiv că nu ar fi utile cauzei, astfel încât nici nu a fost ascultat, nici nu i s-a permis să propună alte probe, nici nu s-au verificat apărările sale în proces, încălcându-se garanţiile unui proces echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii deoarece acestea se situează în afara cadrului legal.
În acest sens, arată că toate aspectele avute în vedere la conturarea soluţiei de admitere a acţiunii disciplinare reprezintă veritabile critici îndreptate împotriva măsurilor dispuse de judecător pe parcursul cercetării judecătoreşti, împotriva actului de judecată, precum şi a propriei convingeri a magistratului învestit cu soluţionarea unui dosar în problemele de drept rezolvate.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocându-se:
i). Nelegalitatea hotărârii atacate în raport de interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează procedura cercetării disciplinare şi activitatea Inspecţiei Judiciare;
ii). Nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii excepţiei nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare, invocate în raport de lipsa sesizării adresate în mod direct către Inspecţia Judiciară;
iii). Nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii excepţiei nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare, faţă de nerespectarea repartizării aleatorii a dosarului către inspectorul judiciar, precum şi faţă de încălcarea principiului conservării aparenţei de imparţialitate;
iv). Nelegalitatea hotărârii atacate în raport de interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează condiţiile răspunderii disciplinare a magistraţilor.
Pe fondul cauzei, invocă faptul că, în mod greşit s-a reţinut de către instanţa disciplinară întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) şi t) din Legea nr. 303/2004, republicată. Apreciază recurentul că, hotărârea atacată este nelegală din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor anterior menţionate din Legea nr. 303/2004, republicată.
III. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecţia Judiciară
Prin întâmpinare, Inspecţia Judiciară a arătat că motivele de recurs formulate sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte sesizarea Inspecţiei Judiciare, a învederat că petentul C. a solicitat efectuarea de verificări şi luarea măsurilor legale cu privire la pârâtul judecător, fiind expusă în mod concret situaţia care, în opinia petentului, s-ar circumscrie unor abateri disciplinare. În consecinţă, sesizarea Inspecţiei Judiciare s-a realizat în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Referitor la repartizarea lucrării înregistrate la Inspecţia Judiciară, s-a reţinut că de la Direcţia Secretariat General din cadrul Inspecţiei Judiciare au fost înaintate înscrisurile cu care se face dovada repartizării aleatorii a lucrării nr. 22-306 către inspectorul judiciar titular B., precum şi către cel de-al doilea inspector judiciar, D., depunând la dosarul cauzei, ataşat întâmpinării, actele în acest sens.
Referitor la modalitatea desfăşurării verificărilor şi cercetării disciplinare, precizează că în cauză s-a efectuat cercetarea disciplinară în condiţiile în care domnul judecător A. nu s-a prezentat la termenele fixate ulterior datei de 18 mai 2022 pentru continuarea cercetării. Or, dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd că, refuzul judecătorului cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetare se constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, pe parcursul cercetării disciplinare au fost analizate toate apărările formulate de acesta cu referire la faptele ce i s-au imputat, fiind întocmite procese-verbale în acest sens.
A mai arătat că atât procesul-verbal de efectuare a cercetării disciplinare, cât şi procesul-verbal de finalizare a cercetării disciplinare cuprind descrierea detaliată a activităţilor şi aspectelor privind modul de desfăşurare a procedurii disciplinare, astfel că, în mod neîntemeiat s-a susţinut că nu a existat o cercetare disciplinară efectivă.
Referitor la încadrarea abaterilor disciplinare, a precizat că analiza existenţei/inexistenţei indiciilor de săvârşire a unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului judiciar, pe baza rezultatului verificărilor prealabile efectuate cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, în prealabil, stabilirea situaţiei de fapt şi, ulterior acesteia, o operaţiune de încadrare juridică a faptelor reţinute (privite lato sensu), în vederea argumentării soluţiei date sesizării.
Prin urmare, consideră că, încadrarea abaterilor disciplinare este un atribut care aparţine inspectorilor judiciari, secţia pentru judecători în materie disciplinară având posibilitatea de a schimba încadrarea dacă, din acţiunea desfăşurată în faţa acesteia, ar reieşi respectiva necesitate.
Referitor la procedura desfăşurată în faţa secţiei disciplinare, arată că magistratul recurent a invocat pronunţarea hotărârii cu încălcarea normelor care reglementează modalitatea de desfăşurare a procesului civil şi respectarea dreptului la apărare, cât şi în ceea ce priveşte obligaţia de a analiza şi a soluţiona incidentele procedurale prealabile intervenite în cauză, reiterând aspectele invocate în faţa secţiei disciplinare cu referire la respingerea cererilor de recuzare, absenţa calificării uneia dintre aceste cereri, precum şi aspecte referitoare la respectarea dispoziţiilor regulamentare ce se circumscriu art. 58 şi 59 din Hotărârea nr. 1073/2018 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM.
Deşi magistratul a invocat faptul că intervalul dintre înregistrarea acţiunii pe rolul secţiei dsciplinare, citarea, data primirii citaţiei şi termenul de judecată a fost scurt şi nu i-a permis pregătirea apărării arată că, din cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă că s-ar fi solicitat în faţa secţiei disciplinare vreun termen de amânare pentru pregătirea apărării, sau amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise.
În ceea ce priveşte audierea magistratului recurent, arată că în etapa cercetării disciplinare aceasta nu a avut loc, dar argumentele pentru care s-a recurs la o astfel de manieră de lucru se regăsesc în procesele-verbale întocmite în respectiva etapă.
Cât priveşte împrejurarea că recurentul nu a fost audiat nici în faţa secţiei disciplinare, consideră că modalitatea în care a decurs desfăşurarea şedinţei, formularea cererilor, a excepţiilor, discuţiile contradictorii, inclusiv discuţiile cu referire la probatoriile admise sau respinse, au fost de natură a lămuri secţia asupra speţei, cu atât mai mult cu cât conduita magistratului rezulta fără echivoc din încheierile şi actele procesului penal depuse la dosarul de cercetare, dar şi din conduita manifestată în faţa secţiei disciplinare.
Împrejurarea că secţia disciplinară, cu majoritate, a respins anumite probe, în aprecierea intimatei, este o chestiune ce ţine de judecată, neputând fi apreciată ca o situaţie de natură a încălca dreptul la un proces echitabil, aspect reţinut şi în practica CEDO.
Referitor la respingerea cererilor de recuzare, atât a inspectorului judiciar, cât şi a preşedintelui CSM, învederează că intimata se raliază argumentelor cuprinse în hotărârea instanţei disciplinare.
Cu privire la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, arată că acţiunea disciplinară a fost exercitată pentru ascultarea organului de cercetare penală, în calitate de martor, în etapa judecăţii, pe aspecte legate de modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, precum şi pentru omisiunea de a se abţine, în contextul unor măsuri procesuale şi a unor afirmaţii care reclamau necesitatea adoptării acestei conduite, împrejurări care întrunesc elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), raportat la art. 991 teza I şi lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
În consecinţă, solicită respingerea recursului şi menţinerea soluţiei pronunţate prin Hotărârea nr. 9J din 20 iulie 2022 de secţia pentru judecători în materie disciplinată.
IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători
Cu titlu preliminar, faţă de faptul că recurentul şi-a subsumat criticile cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor CSM, pronunţate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurent şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, în acord cu cele statuate de Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 381 din 31.05.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20.07.2018.
Astfel, analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
În susţinerea incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil.
În dezacord cu susţinerile acestuia, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, a fost asigurată recurentului posibilitatea exercitării dreptului la apărare.
Astfel, în procedura prealabilă, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, chiar dacă judecătorul cercetat refuză să facă declaraţii ori nu se prezintă la cercetare, această împrejurare se constată prin proces-verbal, dar nu împiedică încheierea cercetării.
În faţa instanţei disciplinare pârâtului i-a fost respectată garanţia procesuală a dreptului la apărare, fiind legal citat şi având posibilitatea să-şi formuleze apărările. Deşi pârâtul a invocat faptul că intervalul dintre înregistrarea acţiunii pe rolul secţiei, citarea, data primirii citaţiei şi termenul de judecată a fost scurt şi nu i-a permis pregătirea apărării, instanţa supremă constată că recurentul judecător nu a solicitat, în faţa secţiei disciplinare, termen pentru pregătirea apărării, sau amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise.
Mai mult, în speţă, raportat la criticile recurentului, faptul că instanţa de disciplină nu a dat anumitor mijloace de probă, ori apărări, relevanţa propusă de magistratul cercetat nu reprezintă o încălcare a principiilor enunţate, atâta timp cât, în hotărârea atacată au fost expuse argumentele care au format convingerea instanţei, pe baza probatoriului administrat şi în raport cu dispoziţiile legale incidente. De asemenea, Înalta Curte reţine că actul de justiţie, în general şi, în particular, principiile enunţate, nu impun instanţei obligaţia de a prezenta exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele şi afirmaţiile părţilor, fiind necesar ca, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată să cuprindă "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Împrejurarea că instanţa disciplinară a respins anumite cereri sau excepţii invocate este o chestiune ce ţine de judecată, neputând fi apreciată ca o situaţie de natură a încălca dreptul părţii la un proces echitabil, aspect reţinut şi în practica CEDO.
De altfel, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios al drepturilor omului, problema dacă o persoană a avut sau nu a avut parte de un proces echitabil este privită în ansamblu, prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, iar nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greşeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (a se vedea cauza Monnell şi Morris c. Regatului Unit).
De asemenea, principiul egalităţii de arme - atât în plan civil, cât şi în plan penal -, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, Hotărâre din 27.10.1993; cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29.05.1997; cauza Ankerl contra Elveţiei, Hotărâre din 23.10.2006).
Totodată, cerinţa procedurilor de "contradictorialitate" prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică oportunitatea de a cunoaşte şi de a comenta la proces observaţiile făcute, sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Totuşi, "contradictorialitatea", în esenţă, presupune că materialul în cauză, sau probele, sunt puse la dispoziţia ambelor părţi (cauza Ruiz Mateos c. Spaniei).
Înalta Curte reţine că dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat, în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care recurentul a beneficiat în faţa instanţei disciplinare.
În concluzie, susţinerile recurentului referitoare la încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte modalitatea desfăşurării verificărilor şi a cercetării disciplinare, recurentul a invocat, în esenţă, nulitatea rezoluţiei prin care a fost sesizată instanţa disciplinară cu acţiunea disciplinară, din perspectiva neefectuării cercetării disciplinare. Contrar susţinerilor recurentului, pe parcursul cercetării disciplinare au fost analizate toate apărările formulate de acesta cu referire la faptele ce i se imputau, fiind întocmite procese-verbale în acest sens.
De asemenea, conţinutul acţiunii disciplinare şi actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză au vizat faptele cu privire la care s-a apreciat, prin rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, că există indicii în sensul că acestea ar îmbrăca forma unor abateri disciplinare.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea este nelegală din perspectiva respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare a unuia dintre membrii instanţei disciplinare.
Referitor la respingerea cererii de recuzare a inspectorului judiciar, în raport cu împrejurările prin prisma cărora recurentul invocă situaţia de incompatibilitate a acestuia, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Regulamentul Inspecţiei Judiciare, care statuează faptul că, având în vedere caracterul administrativ al procedurii, inspectorul judiciar care efectuează cercetarea disciplinară nu poate fi recuzat, însă inspectorul-şef poate dispune redistribuirea lucrării (din oficiu sau la cererea motivată a inspectorului judiciar care efectuează cercetarea disciplinară, a persoanei cercetate, ori a autorului sesizării) în ipoteza în care, faţă de calitatea persoanei cercetate, imparţialitatea cercetării disciplinare ar putea fi afectată, împrejurare care însă nu a fost evidenţiată în prezenta cauză.
Totodată, se reţine că, în considerarea caracterului administrativ al procedurii disciplinare desfăşurate de Inspecţia Judiciară, care nu se circumscrie activităţii de judecată specifice unei instanţe judecătoreşti, nu sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la situaţia de incompatibilitate generată de exprimarea anterioară a părerii cu privire la soluţie în cauza repartizată spre judecare.
În ceea ce priveşte recuzarea preşedintelui CSM, motivat de faptul că acesta şi-a exprimat părerea cu privire la fondul acestui dosar, prin pronunţarea asupra cererilor de pensionare adresate de pârât către CSM, se constată că răspunsul primit de recurentul-pârât din partea Consiliului a fost în sensul că, cererea de acordare a pensiei este suspendată de drept până la soluţionarea acţiunii disciplinare, în conformitate cu hotărârea Plenului CSM din 2014.
Un al doilea motiv de recurs invocat a vizat lipsa motivelor pe care s-a întemeiat soluţia şi motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu însă ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind infirmate de conţinutul hotărârii recurate.
Astfel, examinând modul în care instanţa de disciplină a analizat acţiunea disciplinară din perspectiva excepţiilor formulate în apărare de recurentul judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.
Chiar şi ipotezele privind motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei sunt contrazise de conţinutul hotărârii secţiei pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susţin soluţia – adoptată cu majoritate -, a instanţei de disciplină, cu referire la excepţiile invocate în cauză, la ordinea de soluţionare a acestora în funcţie de natura şi efectele lor, ca şi argumentele pentru care excepţiile au fost respinse, argumentarea fiind logică şi coerentă.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate, cu legea.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Magistratul recurent a invocat motivul de nulitate absolută a acţiunii disciplinare pentru lipsa sesizării, susţinând, în esenţă, că sesizarea formulată şi transmisă Inspecţiei Judiciare, înregistrată la 28.01.2022, este o sesizare făcută de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, semnată de procuror E., care nu are conţinut cu privire la fapte.
Înalta Curte constată însă că sesizarea Inspecţiei Judiciare s-a realizat în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.
Astfel, analizând conţinutul sesizării, se reţine că petentul C. a solicitat sesizarea Inspecţiei Judiciare, efectuarea de verificări şi luarea măsurilor legale cu privire la pârâtul judecător, arătând că pe parcursul soluţionării dosarului nr. x a procedat la citarea şi ascultarea petentului în calitate de martor, situaţie care, în opinia petentului, s-ar circumscrie unor abateri disciplinare.
Prin urmare, petentul a făcut referire la o situaţie de fapt care rezultă cu evidenţă din cuprinsul sesizării menţionate anterior, astfel că verificările prealabile şi cercetarea disciplinară au vizat toate aspectele ce au reieşit din cuprinsul acestei sesizări. De asemenea, sesizarea este semnată de petent.
Prin raportare la dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004, se constată că acţiunea disciplinară a avut la bază o sesizare disciplinară ce întruneşte condiţiile prevăzute de lege: este formulată de o persoană interesată, în temeiul art. 45 din lege, este semnată, conţine datele de identificare ale autorilor, conţine indicii concrete cu privire la situaţia de fapt.
Referitor la împrejurarea repartizării lucrării înregistrate la Inspecţia Judiciară, se reţine faptul că s-a utilizat sistemul informatic ECRIS, în conformitate cu prevederile Ordinului 49/2021, aplicabil în cauză, dovada repartizării aleatorii a lucrării nr. 22-306 către inspectorul judiciar B., precum şi către cel de-al doilea inspector judiciar D. a fost făcută potrivit înscrisurilor depuse de Inspecţia Judiciară ataşat întâmpinării, aflate la dosar la dosarul nr. x/2023.
În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii".
Dispoziţiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, reglementează două variante normative ale aceleiaşi abateri disciplinare, respectiv: nerespectarea de către judecător/procuror a îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa şi, respectiv, formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii.
Astfel, potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, în varianta normativă a tezei I, constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa".
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. şi cele art. 9 şi art. 10 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor reglementează obligaţia magistratului de a se abţine atunci când există elemente ce dau naştere, în mod întemeiat, unor îndoieli cu privire la imparţialitatea sa şi care sunt de natură să afecteze îndeplinirea atribuţiilor profesionale în mod obiectiv, liber de orice influenţă. În acest context, Înalta Curte are în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale, conform cărora "cerinţa imparţialităţii este prevăzută şi în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 […], în art. 2 alin. (1) şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 […] şi în art. 9-11 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005 […]" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 711/2015, pct. 32). Totodată, se apreciază că cerinţa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale prin care se urmăreşte asigurarea imparţialităţii în actul de justiţie, nu poate fi privită ca o obligaţie impusă legiuitorului de a defini exhaustiv toate elementele care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea magistratului, de natură a fundamenta formularea unei cereri de abţinere.
Scopul urmărit prin procedura de angajare a răspunderii disciplinare în ipoteza nerespectării obligaţiei de abţinere este unul legitim şi constă în asigurarea imparţialităţii actului de justiţie, urmărind "să elimine orice aparenţă de parţialitate şi, astfel, să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 711/2015, pct. 31).
Pentru a asigura deplina obiectivitate în înfăptuirea actului de justiţie şi a proteja drepturile părţilor, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care magistratul, datorită unor împrejurări de natură personală, nu poate participa la judecarea sau instrumentarea unui dosar, precum şi formele procesuale de rezolvare a unor astfel de situaţii.
Aceste cazuri se găsesc înscrise în C. proc. civ., C. proc. pen., art. 105-106 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată prin Legea 144/2007.
Mijloacele procesuale pentru rezolvarea situaţiilor de incompatibilitate a judecătorilor şi procurorilor prevăzute de C. proc. civ. şi C. proc. pen. sunt: abţinerea, recuzarea şi strămutarea.
Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., "judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată", iar art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede expres că "persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală, sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de la a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul abţinerii".
Capacitatea de a judeca o cauză poate fi uneori afectată de situaţii care pun sub semnul îndoielii imparţialitatea judecătorului. Una dintre componentele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, o reprezintă independenţa şi imparţialitatea instanţei. În jurisprudenţa CEDO, imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces şi priveşte pe fiecare membru al completului de judecată. Ca noţiune, abţinerea este incidentul procedural ce vizează situaţia unui judecător care, cunoscând existenţa unui motiv de incompatibilitate în privinţa sa, solicită a fi retras din completul învestit cu soluţionarea unei cauze.
În toate cazurile, abţinerea provine de la judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate. Declaraţia de abţinere trebuie să cuprindă indicarea motivului de incompatibilitate, cu prezentarea situaţiei de fapt şi a temeiului legal, fiind însoţită de dovezi în sprijinul situaţiei învederate.
Prin urmare, abţinerea trebuie să fie obiectivată de o situaţie de fapt concretă, care să fie aptă a pune la îndoială imparţialitatea magistratului, chiar şi la nivelul aparenţelor.
Astfel, independent de comportamentul personal al judecătorului, doar anumite elemente de fapt verificabile sunt apte să creeze suspiciuni cu privire la imparţialitatea sa.
Se reţine, de asemenea, că noţiunea de imparţialitate cunoaşte o analiză extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, imparţialitatea la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenţie trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat într-o anumită împrejurare (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmăreşte a determina dacă magistratul oferă garanţii suficiente pentru a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparţialitate obiectivă). Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la conceptul de imparţialitate, a statuat că aceasta se defineşte prin "absenţa prejudecăţilor sau a părerilor preconcepute".
În acest context, s-a decis că imparţialitatea trebuie apreciată atât din punct de vedere subiectiv, luându-se în considerare convingerile sau interesele personale ale unui judecător într-un anume caz, cât şi potrivit unui test obiectiv, care stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere. Imparţialitatea obiectivă constă "în a pune problema dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile justifică suspectarea imparţialităţii acestuia din urmă". Dacă există o îndoială justificată, judecătorul bănuit de atitudine părtinitoare trebuie sa se retragă de la judecarea cauzei (hotărârea din 24.05.1989 pronunţată în cauza Hauschiidt c. Danemarca).
Astfel, imparţialitatea obiectivă a tribunalului presupune a se stabili dacă, independent de conduita personală, unele împrejurări sau fapte ce pot fi verificate pot justifica existenţa unor bănuieli legitime cu privire la lipsa de imparţialitate a unui judecător. Se consideră că, în această materie chiar şi aparenţele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere.
Referitor la imparţialitatea subiectivă, având în vedere că aceasta pune în discuţie "forul interior" al judecătorului, Curtea Europeană a stabilit principiul potrivit cu care, aceasta se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită.
Imparţialitatea subiectivă presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Pentru aceasta, se analizează conduita şi convingerile personale ale judecătorului pe parcursul judecăţii, în raport de modul de soluţionare a unei cauze concrete.
În cauza de faţă, cu referire la teza I a abaterii disciplinare analizate, Inspecţia Judiciară a reţinut faptul că domnul judecător A. ar fi încălcat obligaţia de a se abţine de la soluţionarea dosarului nr. x/2020, în contextul în care ar fi dat dovadă de o atitudine de lipsă de imparţialitate prin aceea că a dispus o serie de măsuri procesuale în respectiva cauză şi că ar fi dispus audierea martorului C., adresându-i acestuia întrebări care ar fi fost de natură a pune la îndoiala imparţialitatea judecătorului.
Aceste susţineri ale Inspecţiei Judiciare sunt lipsite de suport probator în condiţiile în care, în cauză nu s-a făcut dovada împrejurării că recurentul a avut vreun interes să soluţioneze dosarul într-un anumit mod, respectiv că a urmărit sau acceptat afectarea imparţialităţii sau a aparenţei de imparţialitate a instanţei prin participarea sa la judecată.
Astfel, judecata este definită ca fiind faza centrală a procesului penal şi cea mai importantă în complexul activităţilor procesuale penale, unul dintre obiectivele fundamentale ale instanţei de judecată fiind acela al asigurării administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei. Dispoziţiile art. 349 C. proc. pen.. reglementează rolul instanţei de judecată în procesul penal: "(1) Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. (2) Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penala vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă".
Aflarea adevărului este principiul cardinal al procesului penal deoarece reprezintă scopul acestuia; toate celelalte principii şi reguli de bază pot fi considerate mijloace prin care adevărul va fi manifestat. Succesul procesului echitabil este condiţionat de împrejurarea aflării adevărului, iar componentele procesului echitabil sunt, în acelaşi timp, garanţii ale aflării adevărului.
Din această perspectivă, aflarea adevărului în cauzele penale poate fi posibilă doar în condiţiile îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege de către organele judiciare, în egală măsură atât de cele de urmărire penală, cât şi de cele ce asigură judecarea cauzei.
Astfel, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care domnul judecător A. a instrumentat dosarul nr. x/2020 s-a circumscris obligaţiei de lămurire a întregului context factual, tocmai în scopul aflării adevărului.
Ceea ce i s-a imputat recurentului judecător A. a fost faptul că a sesizat, din oficiu, organele de urmărire penală cu privire la martorul C., secţia de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie cu privire la fapta de favorizare a făptuitorului comisă de procurorul care a semnat adresele din 14.02.2022 şi 04.04.2022, că a dispus schimbarea încadrării juridice şi că, la momentul audierii martorului C., domnul judecător a făcut o serie de afirmaţii care ar putea demonstra că acesta îşi formase deja, la nivel subiectiv, o opinie în legătură cu soluţia ce va fi dispusă.
Astfel, Inspecţia Judiciară a reţinut că, prin încheierea din 15.09.2021, domnul judecător a dispus sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 280 şi art. 285 din C. pen., cu aplicarea art. 38 din C. pen., în ceea ce îl priveşte pe inspectorul de poliţie (martorul) C. de la Poliţia Municipiului Piteşti, cu motivarea că martorul, în calitate de organ de cercetare penală, a redactat plângerea din respectiva cauză şi, ulterior, tot el a procedat la efectuarea urmăririi penale si a propunerii de trimitere în judecată.
De asemenea, prin încheierea din 16.02.2022, domnul judecător a dispus sesizarea secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie cu privire la fapta de favorizare a făptuitorului comisă de procurorul care a semnat adresele din 14.02.2022 şi 04.04.2022, prin care au fost solicitate instanţei mai multe înscrisuri pentru a fi verificată îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă privind sesizarea din oficiu, cu motivarea că respectivul procuror refuză să înregistreze sesizarea din oficiu făcută în şedinţa publică.
În acelaşi sens, se reţine că la 27.04.2022, recurentul judecător a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în rechizitoriu, respectiv din infracţiunea de tâlhărie şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, în cea de abuz de încredere, iar ulterior, după ce a reţinut dosarul în pronunţare, prin încheierea din 22.06.2022, a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a cita partea vătămată la judecată şi pentru a se emite adresă prin care aceasta să fie încunoştiinţată despre faptul că are dreptul de a formula plângere prealabilă pentru infracţiunile prevăzute de art. 238 din C. pen., art. 193 alin. (2) din C. pen., art. 206 din C. pen., în termen de 3 luni de la primirea adresei.
Referitor la primele două fapte cu privire la care Inspecţia Judiciară a reţinut faptul că dovedesc lipsa de imparţialitate a recurentului judecător în administrarea actului de justiţie, se reţine că demersurile domnului judecător se circumscriu obligaţiei oricărei persoane de a încunoştiinţa organele penale în situaţia în care se constată indicii cu privire la săvârşirea unei fapte de natură penală.
Astfel, potrivit art. 267 alin. (1) din C. pen., constituie infracţiune omisiunea funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, de a sesiza de îndată organele de urmărire penală.
Relativ la schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute prin rechizitoriu, Înalta Curte apreciază că această împrejurare se circumscrie raţionamentului logico-juridic al judecătorului în cauza concretă dedusă judecăţii.
Astfel, potrivit art. 386 C. proc. pen.., "(l) Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.
(2) Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal".
În acelaşi sens, prezintă relevanţă şi decizia Curţii Constituţionale a României nr. 250 din 16.04.2019, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele: Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. cu dispoziţiile art. 387 din C. proc. pen., prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că, potrivit voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei. Or, "simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă o momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată" (Hotărârea din 6.06.2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei). Totodată, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din C. proc. pen., privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Nu in ultimul rând, cu referire la modalitatea în care recurentul a procedat la audierea martorului C., se reţine că aceasta s-a realizat cu respectarea drepturilor subiectului procesual, asigurându-se în cadrul procesului administrarea tuturor probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii (art. 349 C. proc. pen..).
Necesitatea clarificării unor împrejurări de fapt ale cauzei, inclusiv prin ascultarea martorilor, decurge din principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului şi nu poate contura elementul material al incidentului incompatibilităţii.
În consecinţă, se reţine că demersurile şi măsurile procesuale dispuse de recurentul judecător în dosarul nr. x/2020 s-au subsumat exerciţiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, principiu ce guvernează întreaga activitate de judecată, şi nu pot contura elementele unei lipse de imparţialitate care să atragă starea de incompatibilitate a acestuia în soluţionarea cauzei.
Modalitatea în care recurentul a administrat actul de justiţie în dosarul nr. x/2020, luarea unor măsuri procesuale apreciate ca fiind justificate în contextul concret dedus judecăţii, încuviinţarea şi administrarea probei testimoniale nu sunt de natură a contura concluzia că recurentul a avut o atitudine părtinitoare sau dispoziţiile sale ar fi fost afectate de existenţa unei convingeri sau a unui interes de ordin personal, care să pericliteze buna desfăşurare a actului de justiţie şi încrederea publicului în integritatea sistemului judiciar.
Din această perspectivă, se reţine că judecătorul are obligaţia să se retragă de la judecată doar în situaţiile în care îndoiala asupra imparţialităţii sale este justificată, iar comportamentul acestuia exhibă prejudecăţi sau păreri preconcepute.
În lipsa unor date concrete care să ateste faptul că recurentul a avut o atitudine părtinitoare sau că măsurile dispuse au fost influenţate de raţiuni străine dispoziţiilor legale incidente în respectiva cauză, nu se poate reţine că acesta a încălcat normele legale ce reglementează obligaţia judecătorului de a se abţine atunci când acesta ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa.
Astfel, în cauză, recurentul judecător a apreciat că nu există motive pentru a formula declaraţie de abţinere, luarea unor măsuri procesuale şi administrarea unor probe în procedura judecăţii în primă instanţă neputând echivala cu o încălcare a obligaţiei de imparţialitate.
Faţă de cele expuse anterior, în lipsa altor elemente, situaţia concretă invocată de Inspecţia Judiciară nu este suficientă pentru ca, la nivelul aparenţei, să dea naştere unei îndoieli legitime cu privire la respectarea de către domnul judecător a obligaţiei de a judeca în mod imparţial, nefiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f) C. proc. pen.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată constituie abatere disciplinară "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".
Conform prevederilor art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, modificată prin Legea nr. 24/2012, "Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul a încălcat cu ştiinţă normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".
Angajarea răspunderii disciplinare cere, şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relaţiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăţie, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător şi legătura de cauzalitate.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
Prin urmare, pentru a putea reţine existenţa răspunderii disciplinare, în raport cu abaterea disciplinară menţionată, este necesar a fi analizate existenţa elementelor specifice unei răspunderi disciplinare, şi anume: existenţa faptei ilicite, a urmării acesteia - în cazul de faţă, o atingere adusă relaţiilor sociale constând în bunul mers al activităţii desfăşurate, al actului de justiţie, de către pârât, prin exercitarea funcţiei de judecător -, raportul de cauzalitate între faptă şi urmarea produsă, precum şi existenţa vinovăţiei.
Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale, sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare.
Sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări.
Prin urmare, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părţile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăţie sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.
Pentru a se constata săvârşirea acestei abateri disciplinare este necesară, în primul rând, existenţa unei încălcări cu intenţie a unor norme legale, iar respectiva greşeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecinţe grave şi să nu îşi găsească nicio justificare.
Inspecţia Judiciară a susţinut că domnul judecător A., cu rea-credinţă, a încălcat dispoziţiile art. 385 C. proc. pen.., care prevăd următoarele: "dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor."
Din perspectiva prezentei analize, se reţine că pot fi atrase pe tărâmul răspunderii disciplinare doar acele fapte care se situează în domeniul exterior raţionamentului logico-juridic al magistratului.
Relativ la situaţia de fapt expusă pe larg în considerentele anterioare ale prezentei hotărâri, învestit fiind cu soluţionarea dosarului nr. x/2020, recurentul judecător a apreciat că se impune audierea martorului C. în contextul în care, din declaraţia părţii vătămate F. au rezultat aspecte noi, relativ la modalitatea de consemnare a plângerii adresate organelor de urmărire penală.
Dispoziţiile art. 349 C. proc. pen.. reglementează rolul instanţei de judecată în procesul penal: "(1) Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii".
Instituirea obligaţiei legale în sarcina organelor judiciare de a căuta adevărul numai prin intermediul administrării probelor, posibilitatea de a suplimenta materialul probator în orice fază a procesului, fără obstacole formale, prin administrarea de probe noi, ca şi adoptarea principiului liberei aprecieri a probelor, constituie modalităţi de garantare a principiului aflării adevărului.
Relativ la modalitatea de administrare a probatoriului, dispoziţiile art. 374 alin. (9) şi (10) C. proc. pen.. prevăd că "pe tot parcursul cercetării judecătoreşti pot fi formulate cereri de probatoriu de către procuror, părţi, persoana vătămată. De asemenea, instanţa poate dispune, din oficiu, administrarea unor probe noi, în măsura în care necesitatea administrării acestora rezultă din activităţile de cercetare judecătorească deja efectuate."
După punerea în discuţie contradictorie a propunerilor de administrare a unor noi probe, instanţa se pronunţă motivat asupra acestora, admiţând sau respingând cererile astfel formulate. În cazul în care s-a admis administrarea unor probe noi, cercetarea judecătorească continuă în vederea administrării acestora. Unele probe noi pot fi administrate în cursul aceleiaşi şedinţe de judecată (de exemplu, se ascultă martorii aduşi de participantul care i-a propus, se depun înscrisuri, etc). În cazul în care, pentru administrarea noilor probe, este necesar un alt termen de judecată, cauza se amână, preşedintele luând măsurile necesare pentru administrarea probelor respective la termenul de judecată acordat în acest sens.
În acest context, pornind de la rolul activ al instanţei de judecată, conform căruia aceasta poate administra orice mijloc de probă necesar evidenţierii adevărului, se reţine că, în dosarul nr. x/2020, recurentul judecător a constatat că necesitatea şi utilitatea probei testimoniale a rezultat din dezbateri, iar această probă a fost pusă în discuţia părţilor şi a procurorului în condiţiile art. 374 C. proc. pen.. Totodată, Înalta Curte apreciază că toate măsurile dispuse de judecător au putut face obiectul verificărilor instanţei de control judiciar în soluţionarea căilor de atac declarate împotriva hotărârii pronunţate în cauză.
Împrejurarea că, nici în procedura de cameră preliminară (finalizată prin încheierea de cameră preliminară din 28.10.2020), şi nici în cursul cercetării judecătoreşti nu s-a invocat, din oficiu sau de către părţi, vreo cauză de nulitate absolută cu privire la actul de sesizare a organelor de urmărire penală, nu poate fi de natură a conduce la concluzia că proba testimonială încuviinţată de recurentul judecător, din oficiu, nu era utilă lămuririi cauzei cu privire la întregul context factual.
De altfel, chiar din declaraţia părţii vătămate date în faza de judecată, a rezultat modalitatea de consemnare a plângerii sale în faţa organelor de cercetare penală, astfel că nu prezintă relevanţă invocarea sau nu a unui motiv de nulitate absolută în condiţiile art. 281 C. proc. pen.
Or, tocmai în virtutea exercitării rolului activ în aflarea adevărului, recurentul judecător avea obligaţia de a administra toate probele apreciate ca fiind utile lămuririi situaţiei de fapt din perspectiva infracţiunilor reţinute prin rechizitoriu (inclusiv cu privire la modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală de către persoana vătămată), independent de faptul că procedura de camera preliminară era finalizată şi chiar dacă nu se invocase vreo cauză de nulitate absolută.
Înalta Curte mai reţine şi faptul că, dispoziţiile legale prevăzute de Legea nr. 303/2004, republicată, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, în cauză cele prevăzute de art. 99 lit. t) teza I, nu pot genera instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci vizează doar sancţionarea magistraţilor pentru o anumită conduită externă raţionamentului logico-juridic.
Astfel, deoarece modalitatea de interpretare a normei de drept procesual sau material nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, Înalta Curte apreciază faptul că fapta recurentului judecător, astfel cum a fost reţinută anterior, nu este aptă a se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
În caz contrar, s-ar nesocoti principiul independenţei judecătorului, reflectat în art. 124 alin. (3) din Constituţia României, iar, pe de altă parte, s-ar încălca dispoziţia din Legea fundamentală potrivit căreia, hotărârile judecătoreşti sunt supuse exclusiv controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac prevăzute de legiuitor.
În plus, angajarea răspunderii disciplinare a fost supusă cerinţei îndeplinirii cumulative a condiţiilor generale referitoare la faptă, vinovăţie şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta trebuia constatată în mod cert, pe baza probatoriului administrat în cauză.
Or, în speţă, Înalta Curte constată că nu se poate reţine faptul că recurentul a aplicat greşit legea, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări, respectiv că a urmărit sau acceptat prejudicierea persoanelor vătămate din cadrul dosarului penal, situaţie în raport de care nu este îndeplinită nici latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Pe cale de consecinţă, pentru toate argumentele expuse anterior, în temeiul art. 496 C. proc. civ., instanţa supremă va admite recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 9J din 20 iulie 2022 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2022 şi, în rejudecare, va respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva domnului judecător A., pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I şi t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva Hotărârii nr. 9J din 20 iulie 2022 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2022.
Casează hotărârea atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I şi i) teza I din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2023.