Drept financiar fiscal. Caracterul juridic al declarațiilor privind stabilirea creanțelor la Fondul pentru mediu.
Cuprins pe materii: Drept financiar fiscal. Drept fiscal. Contribuția la Fondul pentru mediu
Index:
- Declarație fiscală
- Titlu de creanță
- Contribuție la Fondul pentru Mediu
O.U.G. nr. 196/2005, art. 11 alin. (5),
Legea nr. 207/2015, art. 95 alin. (4), art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2)
Înalta Curte reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, deciziile și declarațiile privind stabilirea creanțelor la bugetul Fondului pentru mediu constituie titlu de creanță și devin executorii la data scadenței.
Potrivit dispozițiilor art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., declarația de impunere este asimilată deciziei de impunere și poate fi contestată, întrucât aceasta reprezintă titlu de creanță, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 268 alin. (1) C. proc. fisc.
În plus, potrivit art. 95 alin. (4) C proc. fisc., declarația de impunere produce efectele juridice ale înștiințării de plată, contestarea obligației de plată fiind pe deplin admisibilă.
ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 63 din 11 ianuarie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.10.2021, sub nr. x/2/2021, reclamanta A. România S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a solicitat: anularea deciziei nr. 48, înregistrate sub nr. x/DJ/01.09.2021, privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva declaraţiei privind obligaţiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021; anularea deciziei nr. 9, înregistrate sub nr. x/DJ/26.04.2021, privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva declaraţiei privind obligaţiile la Fondul pentru mediu nr. 003856/25.01.2021; anularea parţială a declaraţiei privind obligaţiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021, cu privire la obligaţia de plată în sumă de 3.517.646 lei, stabilită în sarcina sa pentru echipamentele electrice şi electronice introduse pe piaţă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentința nr. 519 din 16 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2/2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. România S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinței nr. 519 din 16 martie 2022 a Curții de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A. România S.R.L.
În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005, art. 95 alin. (4), coroborat cu art. 268 alin. (1) şi art. 269 alin. (2) C. proc. fisc. şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi pct. 17 C. proc. fisc.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, titlurile de creanţă pot face obiectul contestaţiilor în materie administrativ-fiscală, aspect prevăzut expres de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din C. proc. fisc., text ce se completează cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) C proc. fisc.
Singurul aspect ce se impunea a fi verificat de prima instanţă este cela dacă declaraţia depusă de către reclamantă la A.F.M. reprezintă ori un titlu de creanţă, element ce se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005.
Întrucât legea califică expres declaraţia depusă de reclamantă ca fiind un titlu de creanţă, potrivit prevederilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc., împotriva titlurilor de creanţă se poate formula contestaţie.
De asemenea, recurenta-reclamantă susţine că declaraţia de impunere, ce este un titlu de creanţă, constituie un act administrativ-fiscal, asimilat deciziei de impunere, deoarece suma de plată este individualizată de organul fiscal şi nu de către contribuabil, prin urmare, contestarea acesteia este admisibilă.
Prima instanţă interpretează legea extrem de restrictiv, atunci când apreciază că titlul de creanţă este obligatoriu să fie emis de către organul fiscal, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. proc. fisc., se stipulează expres că obiectul contestaţiei îl constituie sumele şi măsurile înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ-fiscal atacat.
Soluţia primei instanţe ignoră şi particularităţile speţei, în declaraţia de impunere depusă de către recurenta-reclamantă sunt indicate doar cantităţi de ambalaje, echipamente, baterii şi acumulatori, iar nu sume, determinarea obligaţiei de plată având loc, în mod automat, prin intermediul sistemului electronic operat de A.F.M.
În mod nelegal, prima instanţă reţine că remediul pe care recurenta-reclamantă îl avea la îndemână este depunerea unei declaraţii rectificative, deoarece nu este necesară corectarea propriei declaraţii în privinţa cantităţilor, ci motivul de calcul general prin intermediul sistemului electronic.
Recurenta-reclamantă invocă în susţinerea recursului doctrină şi jurisprudenţă, în sensul celor susţinute prin criticile de nelegalitate.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13.02.2023, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică şi legală, pentru motivele arătate.
În combaterea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.
Asupra excepţiei nulităţii recursului Înalta Curte s-a pronunţat la termenul de dezbateri din data de 11.01.2024, în sensul respingerii acesteia şi constatării existenţei în cererea de recurs a unor motive circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
II. Soluția instanței de recurs
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor şi susţinerilor formulate prin întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare depuse la dosar, raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat și îl va admite, urmând să caseze hotărârea recurată şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Analiza motivelor de casare
Înalta Curte constată că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii formulate de recurenta-reclamantă A. România S.R.L. pe dispoziţiile art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr.196/2005, art. 95 alin. (4), art. 105, art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2), art. 1 pct. 1, art. 1 pct. 17 C proc. fisc. - Legea nr. 207/2015 şi Cap. II din Ordinul nr.591/2017.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr.196/2005 privind Fondul de Mediu, deciziile şi declaraţiile privind stabilirea creanţelor la bugetul Fondului pentru mediu constituie titlu de creanţă şi devin executorii la data scadenţei, prin urmare declaraţia privind obligaţiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021, a cărei anulare parţială s-a cerut în prezenta cauză, reprezintă titlu de creanţă.
Declaraţia de impunere sus-menţionată este titlu de creanţă, este asimilată, conform art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., cu o decizie de impunere şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc., împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie, iar obiectul acesteia, în conformitate cu art. 269 alin. (2) C. proc. fisc., îl reprezintă sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ-fiscal atacat, precum şi sumele şi măsurile nestabilite de către organul fiscal, dar pentru care există această obligaţie potrivit legii.
Prima instanţă reţine şi dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 1 pct. 17 C proc. fisc., precum şi cele prevăzute în Capitolul II din Ordinul nr. 591/2017 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularului „Declaraţie privind obligaţiile la Fondul pentru mediu” şi a instrucţiunilor de completare şi depunere a acestuia, arătând că reclamanta avea posibilitatea să rectifice obligaţiile eronat declarate prin depunerea declaraţiei de impunere, care deşi constituie un titlu de creanţă asimilat deciziei de impunere, nu constituie un act administrativ-fiscal, nefiind emis de organul fiscal, astfel că nu poate fi contestat.
Concluzia la care a ajuns prima instanţă este eronată, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor legale sus-menţionate, incidente în cauză.
Înalta Curte are în vedere considerentele prin care instanţa de fond susţine că, atât timp cât în cazul erorilor de genul celor prevăzute de Ordinul nr. 591/2017 există posibilitatea de a fi îndreptate printr-o declaraţie rectificativă, titlurile de creanţă reprezentate de declaraţia fiscală nu pot fi contestate pe calea prevăzută de art. 268 şi urm. C. proc. fisc.
Prima instanţă aplică greşit prevederile Capitolului II din Ordinul nr. 591/2017, întrucât recurenta-reclamantă nu invocă erori materiale în cuprinsul Declaraţiei nr. 193469/17.06.2021, ci nelegala impunere a sumei de 3.571.646 lei, ce reprezintă obligaţii la Fondul pentru mediu.
De asemenea, instanţa de fond consideră în mod greşit că titlul de creanţă contestat nu reprezintă un act administrativ-fiscal, deoarece nu este emis de un organ fiscal şi, prin urmare, nu poate fi contestat în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc.
Înalta Curte observă că prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, a combinat efectele a două proceduri distincte, respectiv corectarea declaraţiei fiscale, ce reprezintă titlu de creanţă şi contestarea aceleiaşi declaraţii, asimilată de dispoziţiile art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., deciziei de impunere.
Prin urmare, în cauza de faţă, prin acţiunea introductivă, se solicită anularea parţială a declarației-titlu de creanţă, asimilată unei decizii de impunere pentru obligaţia stabilită de organul fiscal, chiar dacă aceasta este generată de un program informatic, fiind astfel îndeplinite dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul contestaţiei îl constituie sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă.
Referirea instanţei de fond la existenţa unui act administrativ-fiscal, altul decât titlul de creanţă, ce poate fi contestat în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc., nu are legătură cu prezenta speţă, iar diferenţierea făcută între decizia de impunere, declaraţia de impunere, titlul de creanţă şi actul administrativ-fiscal ce pot fi contestate, este contrară normelor de drept material indicate chiar de judecătorul fondului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., declaraţia de impunere este asimilată decizii de impunere şi poate fi contestată, deoarece reprezintă titlu de creanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc.
Alegația primei instanţe, în sensul că numai decizia de impunere poate fi contestată, iar nu şi declaraţia de impunere, care poate să fie numai rectificată, este rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a dispoziţiilor legale analizate, avându-se în vedere că actul în speţă este asimilat deciziei de impunere şi are natura juridică a unui act administrativ-fiscal.
În plus, potrivit dispoziţiilor art. 95 alin. (4) C proc. fisc., declaraţia de impunere produce efectele juridice ale înştiinţării de plată, contestarea obligaţiei de plată fiind pe deplin admisibilă.
Faţă de acestea, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, a fost dispusă admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru pronunţarea asupra fondului pricinii.