Şedinţa publică din data de 23 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.12.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna Fântânele şi Primăria Comunei Fântânele, anularea Notei de plată din data de 05.04.2016, a Notei de plată din data de 07.04.2016 şi a Deciziei nr. 3788/5.10.2016 emise de către Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, note prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii de plată a impozitului pe clădiri potrivit Deciziei nr. 5/2014 emise de Comisia fiscală centrală, decizie aprobată prin Ordinul nr. 1210/2014 emis de Ministrul Finanţelor Publice.
Cu privire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a primăriei, invocată de pârâţii Primaria Fântânele şi Comuna Fântânele prin întâmpinarea formulată, Curtea a reţinut că este nefondată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 13 din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti: (i)a admis cererea de chemare în judecată; (ii)a anulat Decizia nr. 3788/05.10.2016, nota de plată din 5.04.2016 şi nota de plată din 7.04.2016; (iii)a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 6.150 RON, reprezentând 150 RON taxă judiciară de timbru şi 6.000 RON onorariu avocaţial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei de fond au declarat recurs pârâtele Primăria Comunei Fântânele şi Comuna Fântânele, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, iar în subsidiar, ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată.
Printr-o primă critică, recurentele-pârâte susţin că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Comuna Fântânele, în raport cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001.
Printr-o a doua critică, susţin că instanţa de fond a respins în mod greşit ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere vizând anularea deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată, pentru că, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, poate fi atacată doar decizia dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ-fiscal de impunere.
Prin celelalte critici ce vizează fondul cauzei, recurentele-pârâte susţin că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că intenţia legiuitorului nu a fost de a reglementa impozitarea unor turnuri de susţinere, în condiţiile în care în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, după cum urmează:
"b) clădire - orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene."
De asemenea, apreciază că soluţia instanţei este dată cu interpretarea eronată a normelor de drept material incidente, din perspectiva interpretării nefondate a dispoziţiilor Codul fiscal cât şi din perspectiva aplicării unor hotărâri judecătoreşti care nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii şi care nu sunt aplicabile cauzei.
Făcând referire la motivarea expusă în cuprinsul hotărârii atacate în care s-a reţinut faptul că raportat la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ICCJ nr. 2958/17.06.2020, în perioada supusă debitării "turbina eoliană nu are componentele unei clădiri", actele emise de pârâte fiind nelegale, recurentele-pârâte consideră că acest raţionament al instanţei de fond este total eronat, fiind dat cu interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în cauza din perspectiva aplicabilităţii prevederilor fiscale, în vigoare la data debitării contestatoarei.
Au criticat şi faptul că nu se regăseşte, în cuprinsul motivării instanţei de fond, o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării cât şi a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, în condiţiile în care textele legale sunt identice.
Mai mult au apreciat că măsurile trasate de către Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii. În opinia recurentelor, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percep impozite, iar anularea Deciziei Comisiei Fiscale nr. 5/2014 nu influenţează cu nimic soluţionarea prezentei cauze.
Au mai arătat că instanţa de fond trebuia să reţină faptul că în noua reglementare a impozitării turbinelor eoliene, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 este transpus în art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Noul Codul fiscal fiind vorba de texte de lege identice în cuprins.
Au menţionat că prin Legea nr. 285/2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres:
"...b) clădire - orice construcţie ..., inclusiv construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene.", însă au considerat că menţiunea făcută în sensul că turnurile de susţinere a turbinelor eoliene reprezintă construcţii în sens fiscal nu adaugă la lege, nu modifică substanţial vechea reglementare, per a contrario turbinele eoliene tot construcţii rămân.
Întrucât turnurile au acelaşi plan, aceeaşi structură, construcţie şi utilitate în prezent aşa, cum aveau şi la momentul la care au fost ridicate şi puse în funcţiune, structura şi modalitatea de proiectare a lor rămânând neschimbată, recurentele au arătat că este absurd a considera că nu erau construcţii supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018, când s-a prevăzut clar în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse şi turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene, să se reţină că acestea sunt supuse impozitării.
4. Apărările intimatei
Intimata-reclamantă A. S.R.L a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar. De asemenea, a solicitat obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurentele-pârâte se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 acelaşi Cod, invocându-se în concret pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001, art. 218 Codul de procedură fiscală, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, art. 453 din Legea nr. 227/2015 şi art. 453 din Legea nr. 285/2018.
II.2. În ceea ce priveşte fondul recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este nefondat.
2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Prin adresa nr. x/15.01.2016 emisă de pârâta Primăria Comunei Fântânele, intimata-reclamantă a fost însţiinţată că datorează către bugetul local al Comunei Fântânele, în temeiul prevederilor art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, suma de 8.999.299 RON, reprezentând impozit pe clădiri şi majorări de întârziere, aferent anilor fiscali 2010-2014, pentru turnurile de susţinere a turbinelor eoliene aflate în proprietatea sa.
Ulterior, prin Nota de plată din 5.04.2016, intimata-reclamantă a fost înştiinţată că datorează către bugetul local impozit pe clădiri în sumă de 215.793,82 RON pentru anul 2016, plus majorări în sumă de 3.922.128,48 RON, iar prin Nota de plată din 7.04.2016, a fost înştiinţată că datorează către bugetul local impozit pe clădiri în sumă de 731.536,86 RON pentru anul 2016, plus majorări în sumă de 2.918.239,44 RON.
Intimata-reclamantă a formulat contestaţie fiscală împotriva celor două note anterior menţionate, fiind soluţionată în sensul respingerii ca neîntemeiată, prin decizia nr. 3788/05.10.2016 emisă de Comuna Fântânele. În cuprinsul acestei decizii s-a reţinut că sunt nefondate susţinerile potrivit cărora turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor avându-se în vedere Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1210/2014, prin care s-a interpretat că "turnul de susţinere a turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor aşa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare."
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanta A. S.R.L. cu controlul de legalitate al deciziei nr. 3788/05.10.2016 emisă de Comuna Fântânele şi a notelor de plată din 5.04.2016 şi 7.04.2016 emise de Primăria Comuna Fântânele.
Prima instanţă a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei, invocată de pârâte, iar pe fondul cauzei a anulat actele administrative atacate, reţinând că sunt nelegale, prin prisma puterii de lucru judecat în cauza de faţă a dosarelor nr. x/2015 şi nr. y/2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămase definitive prin Decizia nr. 2598/17.06.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prima critică de nelegalitate formulată a vizat soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei.
Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte reţine că este justificată pe deplin capacitatea procesuală de folosinţă a Primăriei Comuna Fântânele, întrucât aceasta se legitimează în calitate de emitent al actelor atacate. Câtă vreme acţiunea în contencios administrativ este supusă unor reguli specifice date de trăsăturile raportului de drept public dedus judecăţii, capacitatea de folosinţă se corelează cu aceea administrativă care constă în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, iar expresia acesteia în plan procesual este tocmai capacitatea autorităţii publice de a sta în proces.
În consecinţă, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria comunei Fântânele a fost în mod corect respinsă, critica fiind nefondată.
În ceea ce priveşte critica recurentelor-pârâte referitoare la greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii vizând anularea deciziei de impunere şi a înştiinţării de plată, în raport cu art. 218 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că această excepţie a fost invocată pentru prima dată în recurs.
Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Având în vedere efectele principiul legalităţii căilor de atac, judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenţia primei instanţe, nu este permisă. În contextul în care aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, devin aplicabile dispoziţiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalităţii sentinţei primei instanţe prin invocarea acestor argumente.
Cât priveşte criticile recurentelor-pârâte pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Recurentele critică în esenţă faptul că instanţa de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât şi a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, nu influenţează soluţionarea acesteia, în condiţiile în care a debitat construcţii (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleaşi construcţii sunt debitate conform Codul fiscal.
Susţinerile recurentelor nu se confirmă. În cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susţinere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), care a definit noţiunea de clădire în înţelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri" şi a prevederilor Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reţinând că turnurile de susţinere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiţia legală a clădirii în sens fiscal, reţinând că:
"Turnul de susţinere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor aşa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje şi echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcţie de încadrarea în grupa 1 - Construcţii, respectiv în grupa 2 - Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare."
Or, prin sentinţa civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus anularea Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispoziţiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanţa dispunând în sensul că turnul de susţinere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluţie a fost menţinută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că:
"Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reţine Înalta Curte, în esenţă, că nu pot fi disparate elementele funcţionale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susţinere şi a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiţiei date acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal şi cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) şi g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcţiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia."
Consecinţele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014, au fost în mod corect apreciate de către instanţa de fond din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia:
"Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor...".
Referitor la modalitatea de interpretare şi aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că:
"Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti."
Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte şi faţă de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulităţii - quod nullum est nullum producit effectum.
În raport de interpretarea obligatorie dată de instanţa supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătoreşti irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, nu poate fi susţinută critica recurentelor potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 şi a Ordinului nr. 1210/2014 nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze.
Contrar celor susţinute de recurente, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul deciziei si ordinului anulate. În consecinţă, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că Decizia nr. 5/2014 şi Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susţinere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal şi în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv, atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecinţa directă a nelegalităţii deciziei de impunere, dar şi a înştiinţării de plată în ceea ce priveşte sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal.
Instanţa de fond nu a reţinut, aşa cum susţin recurentele, că Decizia nr. 5 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat în mod corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ.
În ceea ce priveşte natura juridică a Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reţine că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare şi funcţionare a Comisiei Fiscale Centrale emis de Ministerul Finanţelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislaţiei prevăzute la art. 1 din ordin, precum şi soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice care răspunde de politicile şi legislaţia fiscală, în calitate de preşedinte al acesteia".(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. [art. 5 alin. (9)].
Potrivit art. 7 alin. (2) din acelaşi Regulament:
"Soluţiile adoptate prin decizii ale Comisiei şi aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluţionarea fiecărei speţe."
În ceea ce priveşte intenţia legiuitorului, care, în opinia recurentelor, ar rezulta din faptul că în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, această abordare este lipsită de eficienţă în prezenta cauză, date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susţinute de recurente nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de faţă rămânând dispoziţiile în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1210/2014.
Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situaţia turnurilor de susţinere a turbinelor eoliene susţine interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri.
Raţionamentul recurentelor, care susţin că instanţa de fond a reţinut Decizia nr. 5/2014 ca fiind actul de bază al debitării reclamantei, deşi debitarea s-a făcut din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la momentul respectiv, este lipsit de consistenţă juridică, de vreme ce un text de lege nu poate fi citit decât împreună cu norma care îl interpretează, cu atât mai mult cu cât această interpretare este una oficială, care provine de la autoritatea competentă şi este obligatorie.
Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal şi construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, acest aspect a fost avut în vedere şi prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că:
"în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înţeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susţinere în noţiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcţii în definiţia clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalităţii acestor acte, nefiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene cu noţiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal şi prin dispoziţiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ."
Având în vedere cele de mai sus, pe perioada pentru care au fost stabilite obligaţiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susţinere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, aspect reţinut în mod corect prin sentinţa recurată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtelor, ca nefondat.
De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea recurentelor la plata către intimată a sumei de 4.081,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de pârâtele Primăria Comunei Fântânele şi Comuna Fântânele împotriva sentinţei civile nr. 13 din 25 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.
Obligă recurentele la suma de 4.081,73 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimată.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 23 februarie 2023.