Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, exercitată împotriva unei decizii pronunţate în recurs. Condiţii de admisibilitate. Interpretarea sintagmei „hotărâre care evocă fondul”
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Revizuirea
Index alfabetic: hotărâre care evocă fondul
- inadmisibilitate
C.proc.civ., art. 509 alin. 1 pct. 1
Concepută drept o cale extraordinară de atac având ca scop, în principiu, îndreptarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărârea executorie sau definitivă, art. 509 C.proc.civ. stabileşte, în regulă generală (alin. 1), că sunt supuse revizuirii hotărârile pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul şi, prin excepţie (alin. 2), că pot fi supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul, pentru motivele de revizuire expres şi limitativ prevăzute la pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4 şi pct. 7-11.
Atunci când revizuirea este îndreptată împotriva hotărârii instanţei de recurs, condiţia evocării fondului presupune fie o statuare în drept diferită de cea dată în cauză prin hotărârile instanţelor de fond, fie – atunci când prin excepţie legea o permite – stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în etapele procesuale anterioare (cu referire la conţinutul art. 497 C.proc.civ. interpretat prin Decizia nr. 79/2022 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de fapt), în ambele situaţii urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii.
Astfel, hotărârea instanţei de recurs care evocă fondul este acea hotărâre care este rezultatul unei analize de fond asupra raporturilor juridice litigioase pe care o fac instanţele de control judiciar, atunci când statuează în drept în mod diferit faţă de modalitatea în care au făcut-o primele instanţe, atunci când, în urma casării cu reţinere, reapreciază probele deja administrate de instanţele inferioare şi reţin o altă situaţie de fapt, pe baza căreia pronunţă o soluţie diferită de cele anterior date în aceeaşi cauză.
Prin urmare, nu se înscrie în aceste ipoteze şi nu constituie o hotărâre asupra fondului sau care evocă fondul decizia instanţei de recurs prin care se respinge recursul ca nefondat întrucât atunci când pronunţă o atare soluţie, instanţa de judecată nu evocă fondul, ci se rezumă la analiza motivelor de casare care, prin ipoteză, reclamă aspecte de încălcare a legii, recursul fiind o cale extraordinară de atac ce urmăreşte remedierea erorilor de drept săvârşite de instanţele de fond.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 791 din 20 martie 2023
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă la data de 01.02.2024, revizuenta A. a solicitat, în temeiul art. 509 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., anularea deciziei nr. 2789 din 25.10.2022 a Curţii de Apel Ploieşti-Secţia I civilă şi a deciziei nr. 1530 din 10.10.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă, ambele pronunţate în acelaşi dosar.
Referitor la decizia pronunţată în recurs, revizuenta a arătat că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (condiţiile de folosire validă a procurii ulterior emiterii sale), nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare incriminat), s-a dat mai mult decât s-a cerut (în raport de apărările părţilor, de nerespectarea principiului contradictorialitatii dar şi de aducerea conţinutului legii străine în dosar, trunchiat, scos din context, netradus).
Astfel, apreciind că reclamanta a supus analizei instanţelor două acte juridice, respectiv procura şi vânzarea, astfel încât instanţele sunt ţinute să facă o analiză completă, în acord cu regulile aplicabile litigiului, statuând asupra motivului de nulitate invocat, instanţa de recurs a considerat în mod greşit că această statuare implică cu necesitate stabilirea legii aplicabile procurii şi determinarea aptitudinii acestei procuri de a sta la baza unei vânzări imobiliare.
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare incriminat, iar analiza instanţei trebuia să aibă în vedere dacă în cauză există un element de extraneitate sau nu, şi în raport de această calificare să se stabilească legea aplicabilă vânzării şi abia apoi determinarea aptitudinii procurii de a sta la baza acestei vânzări, în raport de legea aplicabilă. Aceasta pentru că actul a cărui nulitate absolută se solicită a se constata este actul de vânzare-cumpărare, iar nu procura.
Chiar dacă s-ar admite că este vorba de un litigiu cu element de extraneitate, cum s-a apreciat de instanţele de apel şi de recurs, întrucât actul de vânzare s-a încheiat la data de 19.01.2010, în speţă sunt aplicabile, în materie de drept internaţional privat, prevederile noului Cod civil, în conformitate cu prevederile art. 207 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a noului Cod civil.
În lipsa unei prevederi exprese în act a legii aplicabile, contractului de vânzare-cumpărare incriminat îi este aplicabilă legea română, având în vedere naţionalitatea părţilor, locul încheierii actului, notarul instrumentator, obiectul contractului. De altfel, în contract nu se vorbeşte despre vreo lege aplicabilă, întrucât la acel moment s-a apreciat că acesta este un act încheiat în condiţiile dreptului intern român, toate textele de lege aplicabile inserate în contract, fiind din dreptul intern român.
Trecând peste prevederile art. 2637 C.civ., care prevede că alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe, regăsim în textul art. 2638 C.civ. în mod expres reglementată situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă actului, care guvernează atât condiţiile de fond cât şi pe cele de formă, aceasta fiind legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse.
În mod evident contractul de vânzare-cumpărare incriminat are cele mai strânse legături cu România şi legea română, având în vedere naţionalitatea părţilor (mai ales a cumpărătorului - persoană juridică română), locul încheierii actului, notarul instrumentator, obiectul contractului (drept de proprietate asupra unor bunuri imobile situate în România).
Se poate admite că legea aplicabilă procurii este legea germană, ca lege a statului în care autorul actului unilateral (mandantul) îşi avea reşedinţa obişnuită la data întocmirii procurii, dar aceasta apreciere nu are legătură cu obiectul prezentului litigiu, întrucât în speţă trebuie analizate condiţiile validităţii actului de vânzare-cumpărare.
Procura dată cu legalizare de semnătură este ut singuli un act valabil, Germania cunoscând atât forma legalizării de semnătură a actelor cât şi forma autentică. Ea însă trebuie apreciată în sensul dacă este valabilă în România, pentru încheierea unui act autentic de vânzare de imobile.
Nu se poate aplica, astfel cum susţine instanţa de recurs cu rea credinţă, unui act autentic încheiat în România, a cărui nulitate se analizează, legea procurii uneia dintre părți.
Instanţa de recurs mai reţine şi că, în acord cu normele de drept internaţional privat române, legea aplicabilă în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă ale procurii, este legea germană, respectiv art. 167 par. 2 BGB (Burgergesetzcuch, Codul civil german) şi că, totuşi, art. 311b BGB prevede, similar legii române, forma autentică pentru actele juridice translative de drepturi reale, în sistemul legii germane, această cerinţă a formei autentice neextinzându-se asupra procurii date pentru încheierea unui astfel de act juridic. Aşadar şi legea germană prevede că în materia vânzării de imobile în Germania este necesar transferul dreptului de proprietate prin act autentic însă se arată că nu este necesară existenţa unui mandat autentic.
Actul de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentului litigiu este încheiat în România, iar nu în Germania, astfel încât nu interesează condiţiile încheierii actului de vânzare din Germania.
În mod greşit apreciază instanţa de recurs că întrucât procura dată respectă cerinţele de formă cuprinse în legea germană, devine lipsită de obiect analiza echivalenţei funcţionale a cerinţelor prevăzute de legea română pentru formalitatea de autentificare, cu cele prevăzute de legea germană pentru legalizarea semnăturii dar şi ca valabilitate a procurii date în Germania, în condiţiile art. 167 par. 2 BGB.
Obiectul litigiului este constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare incriminat, iar nu constatarea nulităţii absolute a procurii. Or, ceea ce a analizat instanţa de recurs este analiza condiţiilor de validitate ale procurii, în condiţiile în care reclamanta a arătat, în mod constant, că procura poate fi valabilă ca procură, dar nu are aptitudinea de a sta la baza unui act de înstrăinare de imobile în România.
Referitor la decizia pronunţată în apel, revizuenta a arătat că instanţa de apel a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 105/1992, dar şi că forma pe care trebuia să o respecte procura este cea guvernată de legea Statului german pe teritoriul căruia a fost dată, iar apelanta-reclamantă nu a produs niciun fel de dovezi în sensul că procura dată în faţa notarului german la data de 03.03.2008 nu îndeplinea condiţiile de formă impuse de legea germană unei procuri speciale date de vânzarea unor bunuri imobile.
Aceeaşi interpretare greşita a spetei se întâlneşte şi în hotărârea instanţei de apel care, de asemenea, nu s-a pronunţat asupra lucrului cerut (constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare incriminat), ci face aprecieri asupra unor lucruri care nu s-au cerut, respectiv asupra condiţiilor de folosire validă a procurii ulterior emiterii sale.
De altfel, de la instanţa de apel a plecat modul greşit de apreciere a speţei iar instanţa de recurs, faţă de motivele de recurs invocate, apreciind că motivarea instanţei de apel nu poate fi considerată una pertinentă decât în mod fraudulos, a păstrat soluţia acestei instanţe, făcând însă eforturi disperate de a da o motivare corespunzătoare, dar care a condus această instanţa la a face demersuri proprii în a studia legea germană şi nu a se pronunţa asupra probelor existente la dosar, de a nu pune în discuţia părţilor un asemenea demers.
Arată revizuenta că nu se ştie dacă textul de lege invocat - art. 167 par. 2 BGB este corect tradus şi interpretat, dacă nu a fost apreciat în mod trunchiat faţă de prevederile de ansamblu ale capitolului din Codul civil german. A fundamenta o soluţie în recurs pe un text dintr-o lege străină, neadusă la cunoştinţa pârților, neștiind dacă într-adevăr aceasta este legea corectă, cine a făcut traducerea acestui text de lege, reprezintă nişte diligenţe nelegale chiar şi în temeiul rolului activ.
2. Hotărârile supuse revizuirii
Prin decizia nr. 2789 din 25.10.2022, Curtea de Apel Ploieşti-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 632/2022 a Tribunalului Dâmboviţa.
Prin decizia nr. 1530 din 10.10.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul aceleiaşi reclamante împotriva deciziei nr. 2789/2022 a Curţii de Apel Ploieşti-Secţia I civilă.
3. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi în soluţionarea cererii de revizuire având ca obiect decizia nr. 2789 din 25.10.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire având ca obiect decizia nr. 1530 din 10.10.2023 a Înaltei Curţi, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de revizuire şi judecata în lipsă.
În ce priveşte excepţia de necompetenţă materială, intimata a arătat că potrivit dispozițiilor art. 510 alin. 1 C.proc.civ. cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar potrivit art. 510 alin. 3, dacă se invocă motive care atrag competențe diferite, nu va opera prorogarea competenței.
Apreciază că instanța competentă urmează să admită excepția tardivităţii formulării cererii de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2789 din 25.10.2022, având în vedere faptul că prevederile art. 511 alin. l pct. 1 C.proc.civ. indică termenul de 1 lună de la data comunicării hotărârii pentru formularea cererii de revizuire. Or, comunicarea deciziei din apel a avut loc la data de 02.12.2022, conform dovezilor de comunicare de la dosar, iar cererea de revizuire a fost înregistrată la data de 01.02.2024, depășind cu mult termenul dc 30 de zile dc la comunicarea deciziei nr. 2789 din 25.10.2022.
În ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, intimata a arătat că prevederilor art. 513 alin. 3 C.proc.civ. indică în mod expres faptul că dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii de revizuire şi la faptele pe care se întemeiază. Ca regulă generală, nu pot face obiectul revizuirii acele motive care presupun o judecată pe fond, hotărârile prin care nu se analizează sau nu se evocă fondul. Or, jurisprudenţa a statuat în mod constant faptul că atunci când s-a respins recursul ca nefondat instanța de recurs nu evocă fondul, deoarece analiza instanței de recurs se rezumă la analiza motivelor de casare, care, prin ipoteza, nu presupun analiza fondului.
Pe fond, intimata a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat extrapetita, nu s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut - condițiile de folosire validă a procurii ulterior emiterii sale.
Instanța de recurs a statuat corect faptul că recurenta în mod nejustificat afirmă că instanța ar fi trebuit să analizeze exclusiv vânzarea, în condițiile în care cauza acţiunii constă în nevalabilitatea vânzării tocmai în considerarea neîndeplinirii de către procură a formei autentice cerute de lege. Așadar, reclamanta a supus analizei instanțelor două acte juridice, respectiv procura şi vânzarea, iar instanțele judecătorești sunt ținute să facă o analiză completă. Instanța a arătat că în cauză trebuie verificată validitatea actului juridic al procurii acordate de vânzător recurentei, acesta fiind actul juridic la care trebuie raportată aplicarea textului care prevede că, în regula generală, condițiile actului juridic sunt guvernate de legea care îi cârmuiește fondul. Doar ulterior, dacă se va constata că mandatul a fost acordat în mod valabil potrivit legii care îi cârmuiește fondul, se va examina efectul acestei chestiuni asupra vânzării.
Instanța de recurs a făcut o amplă argumentație a faptului că valabilitatea procurii date în Germania in condițiile art. 167 alin. 2 BGB din Codul civil german determină valabilitatea contractului de vânzare cumpărare atacat. Contractul în sine respectă forma autentică, fapt evident şi necontestat de niciuna dintre părți.
Instanţa de recurs nu s-a pronunțat minus petita - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ci a examinat şi valabilitatea contractului de vânzare cumpărare în discuţie tocmai prin prisma motivelor invocate prin acţiune, anume că procura care a stat la baza încheierii vânzării nu ar respecta forma autentică prevăzută de legea română.
Instanța de recurs a analizat procura invocată şi a stabilit că aceasta nu se spune condițiilor de formă şi de valabilitate prevăzute de legea română, ci se supune condițiilor impuse de legea germană, astfel că valabilitatea procurii date în Germania în condițiile art. 167 alin. 2 BGB (Codul civil german) determină valabilitatea contractului de vânzare cumpărare atacat pe calea prezentei acţiuni.
Instanța de recurs nu s-a pronunțat plus petita în raport de apărările părţilor de aducere a conținutului legii străine în dosar, ci a motivat că potrivit art. 2.562 alin. 1 şi 2 C.civ. determinarea conținutului legii străine constituie o sarcină care incumbă deopotrivă instanței şi părţilor. De asemenea, a arătat că instanța poate cunoaște din oficiu legea străină desemnată a fi aplicabilă de norma conflictuală incidentă şi să-i dea eficienţă, chiar dacă referirile părţii la legea germană au avut un caracter imprecis şi neargumentat.
Rezulta în mod cert faptul că revizuenta invocă propria culpa pentru că nu a făcut probatorii argumentate cu privire la legea germană, dar critica în mod eronat faptul că instanța a cunoscut legea germană şi că a făcut aplicarea acesteia conform prevederilor legale.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1530 din 10.10.2023 a acestei instanţe este inadmisibilă, iar în ce priveşte cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 2789 din 25.10.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, competenţa de soluţionare aparţine Curţii de Apel Ploieşti.
Deşi revizuentei i s-a pus în vedere să transmită la dosarul cauzei un exemplar semnat al cererii de revizuire ori să facă dovada calităţii de reprezentant al semnatarului cererii, sub sancţiunea anulării, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 87 alin. 2 C.proc.civ. potrivit cărora „Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.” Întrucât avocatul care a exercitat şi semnat în numele şi pentru revizuentă calea de atac extraordinară a revizuirii este acelaşi cu cel care a asistat şi reprezentat partea la judecata în fond a procesului (astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei atacate), se apreciază că acesta putea acţiona chiar fără mandat, fiind vorba de exercitarea unor drepturi supuse unui termen, astfel că în cauză nu se poate reţine incidenţa sancţiunii nulităţii.
Luând spre examinare cererea de revizuire îndreptată împotriva deciziei nr. 1530 din 10.10.2023 a Înaltei Curţi, se reţine că, potrivit art. 509 alin. 1 C.proc.civ. „Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (1) s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (...)”. Alin. 2 al aceluiaşi articol statuează că „Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-11 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.”
Concepută drept o cale extraordinară de atac având ca scop, în principiu, îndreptarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărârea executorie sau definitivă, textul legal evocat, ce dă sediul materiei revizuirii, stabileşte, în regulă generală, că sunt supuse revizuirii hotărârile pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul şi, prin excepţie, că pot fi supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul, pentru motivele de revizuire expres şi limitativ prevăzute la pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4 şi pct. 7-11.
Cererea de revizuire ce formează obiectul dosarului pendinte, este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., care reglementează posibilitatea formulării cererii de revizuire împotriva unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul atunci când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.
Prin urmare, având în vedere temeiul juridic invocat (art. 509 alin. 1 pct. 1) prezenta cerere de revizuire este supusă regulii generale de admisibilitate, respectiv, aceea ca prin hotărârea supusă revizuirii instanţa de judecată să se fi pronunţat asupra fondului ori să fi evocat fondul.
Atunci când în discuţie este hotărârea instanţei de recurs, condiţia evocării fondului presupune fie o statuare în drept diferită de cea dată în cauză prin hotărârile instanţelor de fond, fie – atunci când prin excepţie legea o permite – stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în etapele procesuale anterioare (cu referire la conţinutul art. 497 C.proc.civ. interpretat prin Decizia nr. 79/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de fapt), în ambele situaţii urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii. Hotărârea instanţei de recurs care evocă fondul este acea hotărâre care este rezultatul unei analize de fond asupra raporturilor juridice litigioase pe care o fac instanţele de control judiciar, atunci când statuează în drept în mod diferit faţă de modalitatea în care au făcut-o primele instanţe, atunci când, în urma casării cu reţinere, reapreciază probele deja administrate de instanţele inferioare şi reţin o altă situaţie de fapt, pe baza căreia pronunţă o soluţie diferită de cele anterior date în aceeaşi cauză.
Nu se înscrie în aceste ipoteze şi nu constituie o hotărâre asupra fondului sau care evocă fondul decizia instanţei de recurs prin care se respinge recursul ca nefondat întrucât atunci când pronunţă o atare soluţie, instanţa de judecată nu evocă fondul, ci se rezumă la analiza motivelor de casare care, prin ipoteză, reclamă aspecte de încălcare a legii, recursul fiind o cale extraordinară de atac ce urmăreşte remedierea erorilor de drept săvârşite de instanţele de fond.
În cauză, hotărârea a cărei revizuire se cere este o hotărâre dată în recurs, însă aceasta nu este o hotărâre care evocă fondul, întrucât instanţa supremă nu a stabilit o altă stare juridică decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, nu a aplicat alte dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite şi nici nu a dat o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii, ci doar a confirmat cu argumente sporite, ca fiind legală interpretarea şi aplicarea legii dată de instanţa de apel raportului juridic litigios. Prin urmare, ipoteza reglementată de textul de lege anterior amintit nu este respectată sub acest aspect, decizia atacată neîntrunind condiţia legală generală de admisibilitate în raport cu care să poată fi supusă revizuirii, întrucât, deşi este dată în recurs, în cuprinsul ei nu a fost evocat fondul.
Nici condiţiile specifice de admisibilitate pentru cazul de revizuire invocat, impuse prin dispoziţiile art. 509 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ. nu sunt respectate cu referire la hotărârea atacată, deoarece fiindu-i dedus spre soluţionare un recurs (pe care l-a respins ca nefondat), instanţa care a pronunţat-o nu putea să săvârşească vreuna din greşelile sancţionabile pe calea acestui caz de revizuire, specifice de altfel instanţelor chemate să soluţioneze cererile de învestire (principale, incidentale, accesorii, adiţionale) cu respectarea principiului disponibilităţii.
Faţă de cele arătate, cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 1530/2023 a Înaltei Curţi (hotărâre pronunţată de o instanţă de recurs care nu evocă fondul), apare ca inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare.
Referitor la decizia nr. 2789 din 25.10.2022 a Curţii de Apel Ploieşti-Secţia I civilă, se reţine că potrivit art. 510 alin. 1 C.proc.civ. „Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere”.
Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că „În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. 1 pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă”, iar alin. 3 statuează că „În cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu va opera prorogarea competenţei”.
Din textul legal anterior citat rezultă că, revizuirea fiind o cale de retractare, competenţa de soluţionare a acesteia revine instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.
De la această regulă legea face o singură excepţie, în privinţa motivului de revizuire întemeiat pe existenţa unor hotărâri judecătoreşti potrivnice, caz în care revizuirea se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de cea care a pronunţat prima hotărâre.
Cum decizia nr. 2789 din 25.10.2022 a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, iar motivul de revizuire invocat este cel reprezentat de art. 509 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., competenţa de soluţionare a cererii de revizuire cu privire la această hotărâre va fi declinată în favoarea acestei instanţe, după ce în prealabil, cererea va fi disjunsă de cea privind hotărârea Înaltei Curţi.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei nr. 1530 din 10.10.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, formulată de revizuenta A., a disjuns cererea de revizuire a deciziei nr. 2789 din 25.10.2022 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă formulată de revizuentă şi a declinat competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Notă: În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 532/2023 şi nr. 2137/2021 pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie