Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 5 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta Asociaţia "A.", în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat să se constate caracterul ilicit al afirmaţiilor făcute în articolul "A. s-a agăţat de Ambasada Indiei în România. Susţine că luptă împotriva COVID", publicat la data de 28.01.2021 în ediţia online a cotidianului C., să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, precum şi să publice hotărârea pe cheltuiala lui, în condiţii similare articolului defăimător din data de 28.01.2021.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1735 din 14 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Asociaţia "A.", în contradictoriu cu pârâtul B..
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia nr. 169 A din 10 februarie 2023,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Asociaţia "A." împotriva sentinţei civile nr. 1735 din 14 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 169 A din 10 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta Asociaţia "A." a declarat recurs.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile speţei, pe care fie le-a încălcat în litera şi spiritul lor, fie le-a aplicat greşit, interpretarea pe care le-a dat-o fiind prea întinsă ori cu totul eronată.
Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept care reglementează libertatea de exprimare şi limitele acesteia, respectiv art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, art. 30 alin. (1) din Constituţia României, art. 70 şi art. 75 C. civ.
Hotărârea recurată este rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a principiilor care rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la echilibrul just între dreptul la viaţă privată şi cel la liberă exprimare, deoarece, prin soluţia adoptată, limitele libertăţii de exprimare, în interiorul cărora acest drept este protejat, au fost greşit apreciate de către instanţă, care a concluzionat în mod eronat ca nefiind delictuale afirmaţiile din articol.
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că prin afirmaţiile publicate jurnalistul nu ar fi depăşit limitele libertăţii de exprimare, ignorând faptul că practica Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit că "libertatea jurnalistică" nu poate fi invocată în condiţiile în care prin discursul ilicit se urmăreşte şi se realizează atingerea unor drepturi fundamentale precum onoarea, demnitatea sau reputaţia, cum este cazul din speţă.
Acordarea unor privilegii speciale libertăţii de exprimare jurnalistică prin deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului are la bază mereu principii precum buna-credinţă şi protejarea drepturilor nepatrimoniale împotriva unor atacuri nejustificate, gratuite prin care se vizează denigrarea unei persoane fizice sau juridice.
Chiar şi în domeniul presei, în care sunt lansate în dezbaterea cititorilor subiecte considerate a fi de interes public, jurnaliştii trebuie să manifeste bună-credinţă şi să se abţină să acţioneze din anumite interese sau pur "senzaţionalism" (cauzele Fressoz şi Roire c. Franţei, § 45, Krone Verlag GmbH c. Austriei, § 46-47).
De aceea are o importanţă majoră contextul în care se manifestă libertatea de exprimare pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerinţe în exercitarea dreptului la liberă exprimare se stabileşte aşadar în lumina tuturor circumstanţelor, prin raportare la toate elementele existente, ceea ce instanţa de fond nu a realizat.
Pe cale de consecinţă, pe lângă adevărul obiectiv al afirmaţiilor, ca şi criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant trebuie să fie buna-credinţă a autorului respectivelor afirmaţii, astfel încât să fie oferite informaţii exacte şi demne de încredere (cauzele Radio France şi alţii c. Franţei, §37, Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 65 şi urm.).
Buna-credinţă a jurnalistului este deosebit de relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenţia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni ce interesează publicul şi intenţia de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane, motiv pentru care, pentru reţinerea bunei-credinţe se au în vedere atât aspecte precum veridicitatea informaţiilor, dar şi modul în care acestea au fost verificate.
Dreptului fundamental al opiniei publice la informaţie îi corespunde obligaţia jurnaliştilor de a comunica şi răspândi informaţii cu respectarea responsabilităţilor şi îndatoririlor prevăzute în cadrul legislaţiei naţionale şi comunitare, iar protecţia libertăţii de exprimare îşi găseşte prin urmare legitimitate doar când este exercitată cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor şi normelor legale şi deontologice, exclusiv în aceste situaţii ziaristul rămânând la adăpost de răspundere.
Este relevant în speţă, pentru a se dovedi reaua credinţă a jurnalistului, faptul că acesta nu a solicitat A. şi nici persoanelor menţionate în articol, D. şi E., un punct de vedere cu privire la cele ce urmau să fie publicate. Jurnalistul a ales însă să ceară, în mod lipsit de imparţialitate, doar opinia reprezentanţilor Ambasadei Indiei.
Lipsa demersurilor de a obţine un punct de vedere al celor vizaţi de gravele acuzaţii din articol dovedeşte fără doar şi poate reaua-credinţă a jurnalistului, mai ales dacă se ia în considerare faptul că cele prezentate nu reprezintă un subiect de divertisment, ci au fost încadrate pretenţios chiar de jurnalist la categoria "reportaj" sau "anchetă" şi au prezentat publicului aspecte de o gravitate de necontestat.
Prin urmare, autorul articolului nu s-a asigurat de adevărul, de soliditatea si de fiabilitatea afirmaţiilor publicate. Ca atare, cele date publicităţii nu se pot circumscrie dreptului la liberă exprimare, deoarece, în lipsa oricăror probe că afirmaţiile sunt conforme realităţii, demersul jurnalistic devine unul ilicit şi excedează în mod evident protecţiei oferite de art. 10 din Convenţia europeană. (Radio France c. Franţa, Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarca, Alves Costa c. Portugalia, Ivanciuc c. România, Rumyana Ivanova c. Bulgaria, De Diego Nafria c. Spania etc.)
Recurenta-reclamantă apreciază că articolul are caracter denigrator şi defăimător, deoarece prin el s-a urmărit, în mod manipulativ, în conflict cu etica jurnalistică şi cu diligenţa aşteptată în jurnalismul responsabil, sensibilizarea opiniei publice şi crearea unui imaginii nefavorabile reclamantei, caz în care libertatea de exprimare se transformă într-un instrument abuziv de încălcare a drepturilor sale. Prin articolul în discuţie, sub pretinsa legitimitate a interesului public, s-au săvârşit delicte de presă serioase, incompatibile cu profesia de jurnalist şi cu obligaţiile şi responsabilităţile pârâtului.
În plus, CEDO a recunoscut că o distorsionare a realităţii, operată cu rea-credinţă, poate uneori să depăşească limitele criticii acceptabile, în situaţiile în care se adaugă informaţiei factuale prezentate remarci suplimentare ("escrocii", "profitori fără scrupule" etc), supoziţii ori insinuări susceptibile să creeze publicului o imagine eronată (cauza Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei).
Înainte de a difuza aşa-zisa "ştire", jurnalistul B. avea obligaţia, dar şi posibilitatea de a verifica caracterul ei veridic, prin contactarea reprezentanţilor A., dar nu a făcut-o, neprezentând punctul de vedere al reclamantei în legătură cu chestiunea în discuţie, motiv pentru care demersul jurnalistic nu se mai află în sfera de ocrotire a bunei credinţe, iar cele publicate de jurnalist rămân nişte acuzaţii nefondate.
Buna-credinţă nu este o prezumţie absolută instituită în favoarea jurnaliştilor, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului impune o atentă verificare atât a conduitei acestora, cât şi a conformării informaţiilor răspândite către public prin raportare la o bază factuală precisa, fiabilă şi solidă. (Radio France c. Franţa, Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarca, Alves Costa c. Portugalia, Ivanciuc c. România, Rumyana Ivanova c. Bulgaria, De Diego Nafria c. Spania etc).
Rezultă clar lipsa bunei-credinţe a jurnalistului care nu a respectat prevederile din Codul Deontologic al profesiei, care instituie la art. 2, obligaţia ziaristului de a da publicităţii doar informaţii de a căror veridicitate este sigur, după ce, în prealabil, le-a verificat din cel puţin două surse credibile.
Pe cale de consecinţă, încălcându-se şi aplicându-se greşit de către instanţa de apel normele de drept naţionale şi convenţionale care reglementează libertatea de exprimare şi limitele acesteia, nu s-a constatat, cum ar fi impus-o probele cauzei, existenţa faptei ilicite, dar şi faptul că vinovăţia jurnalistului a constat în încălcarea normelor ce reglementează activitatea proprie şi în depăşirea, cu ştiinţă, a limitelor bunei-credinţe, prin neadoptarea unei conduite jurnalistice imparţiale, care să permită publicului, printr-o corectă informare asupra unor aspecte uşor verificabile, să aprecieze singur dacă acuzaţiile care au fost aduse reclamantei în spaţiul media sunt justificate.
O altă critică face referire la faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a principiilor jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare.
În evaluarea proporţionalităţii unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să se distingă cu grijă între fapte şi judecaţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei).
Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (Feldek c. Slovaciei). Atunci când o declaraţie echivalează cu o judecată de valoare, proporţionalitatea ingerinţei depinde de existenţa sau inexistenţa unei baze factuale pentru declaraţia incriminată, deoarece chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală (Jerusalem c. Austriei; Cumpăna şi Mazăre c. României; Brasilierc. Franţei, Paturel c. Franţei).
Curtea a recunoscut însă că o distorsionare a realităţii, operată cu rea credinţă, poate uneori să depăşească limitele criticii acceptabile: o afirmaţie veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăţi de valoare, de supoziţii, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului [Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei).
Sub aspectul calificării afirmaţiilor cuprinse în articolul reclamat, se poate constata că afirmaţiile jurnalistului reprezintă un melanj de fapte şi de judecăţi de valoare, între judecăţi de valoare şi fapte existând în cuprinsul articolului o legătură intrinsecă, judecăţile de valoare fiind utilizate pentru a le descrie faptele prezentate. De aceea, judecăţile de valoare nu pot fi analizate separat, independent de fapte.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că expresiile "profitori fără scrupule" şi "şmecherii A." reprezintă simple judecăţi de valoare, respectiv opinii personale ale intimatului-pârât cu privire la calităţile morale ale membrilor A..
În cadrul probei testimoniale, s-a demonstrat că afirmaţiile defăimătoare prezentate în artiicole sunt false, dar instanţa de apel, evaluând doar parţial declaraţiile martorilor, a reţinut în mod greşit faptul că judecăţile de valoare pot fi analizate separat, independent de faptele pe care le descriu.
Respectivele judecăţi de valoare nu sunt însă simple alegaţii generale, deoarece nu se afirmă în mod simplu doar că cei de la A. sunt profitori fără scrupule şi şmecheri, ci se afirmă în mod explicit că au profitat de pe urma Pandemiei Covid-19 şi că au fost şmecheri cu scopul de a obţine foloase de pe urma acesteia. Aceste afirmaţii privite în ansamblul lor constituie fapte, nu judecăţi de valoare, instanţa de apel nefăcând în mod corect dinstincţia între acestea.
Printr-o ultimă critică, invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură stabilite prin art. 264 alin. (1) C. proc. civ., ce prevede că "instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor".
Menţionează că motivul de recurs se referă la faptul că declaraţiile martorilor nu au fost evaluate şi valorificate integral de instanţa de apel, ci doar parţial, cea mai mare parte a conţinutului acestora fiind ignorat şi neanalizat în cadrul deciziei apelate. În plus, ele nu au fost examinate raportat la întregul material probator administrat în cauză.
La termenul din data de 27.01.2023, în faţa Curţii de Apel Bucureşti a fost administrată proba testimonială solicitată de subscrisa constând în audierea martorilor D.-Florin şi E..
Din declaraţiile celor doi martori audiaţi la termenul din 27 ianuarie 2023 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, a reieşit că cele afirmate în articol nu au o minimă bază factuală, demonstrând, astfel, atât existenţa faptei ilicite, cât şi a prejudiciului produs, deoarece publicarea articolului s-a realizat în lipsa oricărei baze factuale, modul în care au fost prezentate afirmaţiile denigratoare excedând limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare.
Deşi instanţa de apel a considerat utilă proba testimonială prin raportare la teza probatorie învederată în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi prin declaraţiile lor martorii au demonstrat caracterul fals al afirmaţiilor, instanţa de apel nu a făcut o analiza punctuală a conţinutului celor două depoziţii, pe care practic l-a ignorat aproape în totalitate, fără a arăta în motivarea deciziei apelate care este raţiunea pentru care sunt trecute cu vederea informaţiile oferite de martori care confirmă inexistenţa bazei factuale a celor publicate.
Instanţa s-a aplecat în mod subiectiv doar asupra acelor afirmaţii ale martorilor pentru care identifică motive minime pentru a le înlătura (pag. 10- paragraful 3 - "A. a fost interzisă de autorităţile indiene pe motiv de pornografie" şi "domnul D. este membru marcant al A.") şi "omite" să evalueze celelalte aspecte ale declaraţiilor lor.
Prin evaluarea parţială, minimală şi subiectivă a probei testimoniale, instanţa de apel a încălcat norma procedurală instituită de lege cu privire la aprecierea probelor, respectiv art. 264 alin. (1) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (5 aprilie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la imagine şi reputaţie (art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului), respectiv dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut şi garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerinţe sau limitări din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) şi respectiv, art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În ceea ce priveşte circumstanţele factuale, se impune a fi punctat faptul că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei, reclamanta a solicitat să se constate caracterul ilicit al afirmaţiilor făcute de pârât în articolul publicat, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, precum şi să publice hotărârea pe cheltuiala lui, în condiţii similare articolului defăimător.
Considerând că pârâtul şi-a exercitat drepturile fie cu rea-credinţă, fie cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte, reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe instituţia răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii cumulative a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Faptele reclamate privesc conţinutul articolului "A. s-a agăţat de Ambasada Indiei în România. Susţine că luptă împotriva COVID", publicat în ediţia online a cotidianului C. în data de 28 ianuarie 2021. S-a arătat, privitor la acest articol, că se fac afirmaţii denigratoare, reclamanta susţinând că pârâtul a prezentat-o ca fiind o profitoare de pe urma crizei sanitare Covid-19, acesta afirmând că "apar şi escrocii, care s-ar înfrupta şi ei puţin din sumele uriaşe", că "din panoplia profitorilor fără scrupule nu lipseşte nici A." şi că "A. a fost interzisă de autorităţile indiene pe motiv de pornografie, iar sediile sigilate de poliţie".
În raport cu aceste susţineri, ambele instanţe de fond au concluzionat că în cauză nu s-a putut reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimatului-pârât, caz în care, nefiind întrunită această premisă esenţială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, s-a considerat că nu mai este necesară verificarea celorlalte cerinţe legale ale acestui tip de răspundere - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui căruia i se impută săvârşirea faptei reclamate.
Instanţele de fond au reţinut, în esenţă, faptul că pârâtul nu a săvârşit o faptă ilicită, iar articolul de presă incriminat, prin raportare la conţinutul său, intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţie şi se înscrie în exerciţiul normal al dreptului la liberă exprimare, informaţiile prezentate de pârât reprezentând abordarea jurnalistică a unei teme de interes general, în transmiterea căreia pârâtul a avut o suficientă bază factuală.
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material, anume a prevederilor art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, art. 30 alin. (1) din Constituţia României, art. 70 şi art. 75 C. civ.. De asemenea, a invocat incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură stabilite prin art. 264 alin. (1) C. proc. civ.
Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, reţinând în mod eronat că prin afirmaţiile publicate jurnalistul nu ar fi depăşit limitele libertăţii de exprimare, recurenta-reclamantă a reiterat situaţia factuală a pricinii, redând în cuprinsul cererii de recurs articolul, cu sublinierea afirmaţiilor apreciate de parte ca fiind defăimătoare, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că, în cadrul articolului, pârâtul a diseminat informaţii neadevărate şi nedovedite la adresa sa, informaţii care nu au nicio baza factuală şi care au fost în mod netemeinic încadrate în categoria judecăţilor de valoare.
Recurenta consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăţia pârâtului rezultă din lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate şi lipsa totală de obiectivitate a demersului jurnalistic, având în vedere că autorul articolului nu s-a asigurat de adevărul şi de fiabilitatea afirmaţiilor publicate, dând dovadă de rea-credinţă - fapt ce reiese, în aprecierea părţii, din lipsa demersurilor de a obţine un punct de vedere al celor vizaţi de gravele acuzaţii din articol.
Ca atare, cele date publicităţii nu se pot circumscrie dreptului la liberă exprimare, deoarece, în lipsa oricăror probe că afirmaţiile sunt conforme realităţii, demersul jurnalistic devine unul ilicit şi excedează în mod evident protecţiei oferite de art. 10 din Convenţia europeană.
Preliminar, se impune precizarea că, în verificarea legalităţii hotărârii sub aspectul pretins - al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.
Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, nefiind permisă instanţei de recurs, în analizarea criticilor formulate de titularul cererii de recurs, să facă verificări cu privire la situaţia de fapt sau reaprecierea probelor cauzei, astfel cum recurenta tinde prin mare parte dintre critici.
Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii şi a ajuns la concluzia corectă că articolul se sprijină pe activitatea reclamantei expusă pe site-ul său oficial şi pe informaţiile extrase de pe contul de G. al Ambasadei Indiei, iar intimatul-pârât, în calitate de jurnalist, nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală minimă rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public de acesta, prezumţia de bună credinţă nefiind răsturnată.
Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la imagine şi reputaţie, instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (contribuţia informaţiilor la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor, conţinutul, forma şi consecinţele publicării), pe care le-a aplicat în mod judicios situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.
Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului articolelor pretins defăimătoare, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar, potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
Or, tocmai făcând această distincţie între categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale, personale ale altuia şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, instanţa europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).
Cu alte cuvinte, distincţia anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerinţa ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmaţia să fi acţionat cu bună-credinţă, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale.
În speţă, evaluând probele administrate în cauză şi făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă.
Printr-o altă critică, invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură, făcând referire la faptul că declaraţiile martorilor nu au fost evaluate şi valorificate integral de instanţa de apel, ci doar parţial, cea mai mare parte a conţinutului acestora fiind ignorat şi neanalizat în cadrul deciziei recurate. Prin evaluarea parţială, minimală şi subiectivă a probei testimoniale, instanţa de apel a încălcat norma procedurală instituită de lege cu privire la aprecierea probelor, respectiv art. 264 alin. (1) C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa a avut în vedere probele administrate în cauză (înscrisuri şi declaraţiile martorilor D. Florin şi E.), care au condus la concluzia că nu au existat urmări, imaginea existentă a reclamantei nefiind afectată prin articolul respectiv.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că "ambii martori ascultaţi în apel au declarat că, în aprecierea lor, "prin publicarea articolului s-a produs un prejudiciu de imagine A.", fără însă a relata împrejurări concrete şi relevante pentru a se putea aprecia asupra existenţei şi gravităţii prejudiciului la care s-au referit, concluzionând că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada afectării reale şi grave a acestui drept nepatrimonial, astfel încât să fie necesară intervenţia justiţiei, prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât."
S-a reţinut că informaţiile publicate în ediţia online a cotidianului C. au avut o bază factuală suficientă şi rezonabilă în vederea afirmării unor asemenea informaţii, nefiind necesară, în acest caz, a se face proba verităţii celor afirmate. S-a reţinut, totodată, că articolul se sprijină pe activitatea reclamantei expusă pe site-ul său oficial şi pe informaţiile extrase de pe contul de G. al Ambasadei Indiei, iar unele dintre afirmaţiile reclamate sunt simple judecăţi de valoare, ce cuprind o doză de exagerare permisă într-un demers jurnalistic.
Aşadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existenţa unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecăţile de valoare (care, prin esenţa lor, nu se pretează la demonstrarea exactităţii conţinutului), cât şi imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conţinut şi elemente parţiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite, astfel că nu se justifică reţinerea în sarcina intimatului a săvârşirii unei fapte ilicite care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod legal faptul că nu există o faptă ilicită săvârşită de către pârât, punând în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la imagine, analizând detaliat criteriile tasate de jurisprudenţa CEDO în materia confictului dintre drepturile prevăzute de art. 8 şi art. 10 din Convenţie, reţinând totodată că reclamanta are calitatea de asociaţie cunoscută publicului şi, în aplicarea efectelor deţinerii acestei calităţi, în mod legal, s-a arătat că dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentei-reclamante trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată.
Aşa cum însuşi recurenta a arătat în cererea de recurs, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).
Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna credinţă a jurnalistului în raport de adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtul îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general. Deşi a existat o inexactitate a informaţiei, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.
Recurentul critică în fapt, într-un mod voalat, modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cursul judecăţii.
Înalta Curte reţine că interpretarea probelor administrate de instanţele de fond este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele relevante pentru soluţionarea cauzei.
Totodată, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparţine judecătorilor fondului cauzei, care încuviinţează probele în raport de teza probatorie propusă şi de utilitatea lor în dezlegarea aspectelor litigioase.
În acest demers, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare, aşa cum dispune art. 264 alin. (2) din C. proc. civ.
Faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâte fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.
Prin urmare, apar ca fiind nefondate criticile recurentei-reclamante privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenţei faptei ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
Aşadar, în raport cu toate chestiunile analizate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a concluzionat, în mod legal, în sensul că intimatul-pârât beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii civile, neexistând o faptă ilicită săvârşită de către pârât.
În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Asociaţia "A." împotriva deciziei nr. 169 A din 10 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2024.