Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 21 mai 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 martie 2022 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, astfel cum a fost ulterior completată şi precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 28.035,62 RON cu titlu de despăgubiri materiale aferente cheltuielilor de deplasare de la domiciliul reclamantului şi familiei acestuia la instanţă şi la locul de deţinere, precum şi a sumei de 22.500 RON cu titlu de despăgubiri materiale aferente cheltuielilor cu cazarea; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale, după cum urmează: 260.000 euro pentru declanşarea şi derularea procesului penal împotriva reclamantului în perioada 02-03.04.2014 (data punerii în mişcare a acţiunii penale) - 19.02.2020 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), împrejurare de natura a-l supune unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav şi iremediabil sănătatea, imaginea, reputaţia profesională şi onoarea; 200.000 euro pentru privare nedreaptă/injustă de libertate ca urmare a măsurilor preventive dispuse în cauză, încarcerarea în condiţii inumane şi încălcarea/nerespectarea mai multor drepturi; 40.000 euro pentru depăşirea duratei rezonabile a procesului penal.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 67 din 28 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârât prin întâmpinare.

A fost admisă în parte acţiunea civilă privind pe reclamantul A. şi pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţii.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 500.000 RON daune morale pentru perioada în care a fost privat de libertate şi 100.000 RON pentru prejudiciul produs ca urmare a duratei procesului penal.

A fost respins petitul privind obligarea pârâtului la plata sumei de 28.035,62 RON reprezentând despăgubiri materiale şi petitul privind obligarea pârâtului la plata sumei de 260.000 euro pentru declanşarea şi derularea procesului penal.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 206 din 30 mai 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A., de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova împotriva sentinţei civile nr. 67 din 28 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins, ca prescrise, pretenţiile reprezentând daune materiale şi morale aferente prejudiciului rezultat din privarea nedreaptă de libertate.

A respins, ca neîntemeiate, pretenţiile privind prejudiciul generat de durata procedurii penale.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată şi a obligat pe pârâtul Statul Român la plata către reclamantul A. a sumei de 14.356 RON reprezentând cheltuieli judiciare în procesul penal (14.106 RON transport şi 250 RON cazare).

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A respins cererea apelantului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva încheierii din 9 mai 2023 şi a deciziei nr. 206 din 30 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A. invocând motivele ce se vor arăta în continuare.

În privinţa capătului de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 200.000 euro pentru repararea prejudiciului cauzat de arestarea injustă, au fost formulate următoarele critici:

Printr-un prim motiv de nelegalitate, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a limitelor efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 14 alin. (4) - alin. (6), art. 22, art. 477-478 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului stabilite prin art. 477 C. proc. civ., întrucât soluţia dispusă prin decizia recurată, respectiv schimbarea temeiului juridic al cererii direct în apel, nu constituia o limită stabilită în mod legal de intimaţii-apelanţi, în sensul art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului stabilite prin art. 478 C. proc. civ. determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nerespectând practic dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbând cauza cererii de chemare în judecată direct în apel.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a procedat într-o manieră nelegală şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii, prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor schimbarea temeiului juridic al cererii introductive direct în apel, considerând că temeiul juridic corect este art. 539 C. proc. pen., în timp ce prima instanţă a analizat şi soluţionat cauza în raport de temeiul indicat de reclamant, respectiv art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 252 şi următoarele C. civ., art. 5, art. 6 şi art. 8 CEDO.

Premisa raţionamentului efectuat de instanţa de apel cu privire la daunele materiale şi morale solicitate pentru arestarea nedreaptă a constituit-o invocarea de recurentul-reclamant a temeiului juridic al art. 1349 C. civ., incidenţa Deciziei CCR nr. 136/2021 şi invocarea de apelantul DNA a schimbării temeiului juridic în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

Verificând apelul DNA, se observă că acesta nu a solicitat schimbarea temeiului juridic, ci a invocat doar 2 argumente deduse din pct. 32 al Deciziei CCR nr. 136/2021 (care însă are o cu totul altă semnificaţie decât cea atribuită de Parchetul DNA şi de instanţa de apel) şi o decizie de speţă din anul 2020 (anterioară pronunţării deciziei CCR şi care, ca atare, este irelevantă).

De asemenea, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a acţiunii introductive contrar art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. şi principiilor oralităţii şi nemijlocirii prevăzute de art. 15-16 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea de a-şi prezenta oral punctul de vedere cu privire la pretinsa necesitate de calificare şi noua calificare juridică a temeiului juridic al acţiunii efectuată de instanţa de apel.

Cu toate acestea, instanţa de apel a ales să schimbe direct prin decizia recurată temeiul juridic al acţiunii introductive, iar ulterior, fără o minimă procedură de judecată pe acţiunea reîncadrată juridic, să admită o excepţie procesuală, respectiv, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Adoptând procedura anterior prezentată, în opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel nici nu a intrat în cercetarea fondului cu privire la partea din pretenţii pentru care a schimbat temeiul juridic, iar ulterior le-a respins ca prescrise, ceea ce impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Al doilea motiv de casare, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia recurată este nelegală având în vedere că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune, modul de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel încălcând principiul previzibilităţii legii, principiul dreptăţii şi considerentele Deciziei CCR nr. 136/2021.

Faţă de formularea art. 539 C. proc. pen., în forma anterioară Deciziei CCR nr. 136/2021, recurentul-reclamant nu putea să introducă prezenta acţiune în daune pentru că nu era îndeplinită condiţia de la alin. (2) al acestui articol, privind constatarea printr-un act al instanţei sau al procurorului a nelegalităţii privării de libertate, iar o eventuală acţiune ar fi fost inadmisibilă.

După publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 136/2021, prin care s-a constatat că soluţia legislativă conţinută de art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare (arestarea injustă) este neconstituţională, recurentul-reclamant era în continuare în imposibilitatea de a introduce o acţiune în daune întemeiată pe art. 539 C. proc. pen., contrar a ceea ce reţine, în mod nelegal, instanţa de apel, pentru că textul constatat neconstituţional pentru lipsa ipotezei pe care s-ar fi putut întemeia recurentul-reclamant nu a fost pus în acord cu Decizia CCR nr. 136/2021 imediat după publicarea acesteia şi deci nu se putea întemeia pe un text legal care încă nu exista.

Textul art. 539 C. proc. pen. a fost pus în acord cu Decizia CCR nr. 136/2021 prin Legea nr. 201/2023, intrată în vigoare la 9 iulie 2023. Aşadar, acesta ar fi momentul din care temeiul de drept aplicabil situaţiei reclamantului ar fi putut fi invocat, deci de la această dată ar putea să curgă termenul de prescripţie al acţiunii întemeiate pe noua ipoteza legală, introdusă urmare a Deciziei CCR nr. 136/2021.

Însă, prin această lege, art. IV limitează dreptul la despăgubiri în temeiul noii ipoteze privind privarea injustă numai la persoanele care la data de 12 mai 2021 se aflau în executarea unei măsuri privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

Acest text este neconstituţional, sub aspectul încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie (principiul neretroactivităţii legii civile/retroactivităţii legii penale mai favorabile), al principiului previzibilităţii legii şi al obligativităţii deciziilor CCR.

Pe cale de consecinţă, cu aplicabilitate în prezenta speţă, concluzia conform căreia acţiunea în despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă ar putea fi întemeiată doar pe art. 539 C. proc. pen. este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale.

Această soluţie contravine considerentelor obligatorii ale Deciziei CCR nr. 136/2021, care stabilesc expres admisibilitatea solicitării de despăgubiri şi în cazul arestării nedrepte, iar nu doar nelegale, iar la pct. 32 din decizie se stabileşte expres că nu intră în domeniul de aplicare al art. 539 C. proc. pen. acţiunea în despăgubiri întemeiată pe încălcarea altor dispoziţii legale, care constituie exact temeiul invocat de recurentul-reclamant prin acţiunea introductivă.

În consecinţă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., rezultă că nici regimul juridic al acţiunii aferente în despăgubiri nu este aplicabil şi deci nici termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (1) C. proc. pen.

Continuând raţionamentul, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. întrucât acţiunea introductivă nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi nici nu putea fi, astfel cum anterior a menţionat.

Practic, instanţa de apel a considerat aplicabil un termen de prescripţie aferent unei acţiuni care la momentul pronunţării hotărârii definitive de achitare -19.02.2020 - nu putea fi folosită, întrucât textul art. 539 C. proc. pen. în vigoare la acel moment nu era, în mod evident, aplicabil deoarece permitea solicitarea de despăgubiri doar pentru privarea de libertate nelegală, iar nu şi nedreaptă.

Având în vedere toate aspectele anterior menţionate, rezultă că este nelegală constatarea instanţei de apel privind termenul de prescripţie aplicabil care nu poate fi cel de 6 luni, ci doar cel de 3 ani, de drept comun, în baza art. 2.517 C. civ.

Mai mult decât atât, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare în speţă -19.02.2020 - nu exista nici decizia CCR nr. 136/2021 şi nici decizia ICCJ HP nr. 1/2023, astfel că acestea nu pot fi aplicate retroactiv şi nici aplicabile în mod contrar scopului legiuitorului - acela de a proteja persoanele achitate în mod definitiv.

Pe de altă parte, ar fi contrar principiilor egalităţii, legalităţii şi nediscriminării cetăţenilor în faţa legii, să se considere că şi anterior modificării textului art. 539 C. proc. pen., persoana achitată prin hotărâre definitivă ar trebui să solicite despăgubiri în temeiul unui text care nu prevede această posibilitate.

Cu toate acestea, şi aceste persoane au şi trebuie să aibă dreptul la un remediu efectiv pentru repararea pagubei suferite prin arestarea nedreaptă, astfel încât rezultă că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. nu sunt aplicabile.

Or, nu poate fi sancţionat subiectul de drept, tocmai persoana supusă măsurilor preventive de lipsire de libertate şi ulterior unui proces penal de 6 ani, pentru lipsa de claritate a textului legal, pentru inconsecvenţa autorităţilor legiuitoare şi a celorlalte autorităţi, care nu au reglementat iniţial posibilitatea solicitării despăgubirilor pentru arestarea nedreaptă prin art. 539 C. proc. pen.

Concluzionând, subliniază că la momentul formulării acţiunii nu exista un temei legal expres în art. 539 C. proc. pen. pentru solicitarea de despăgubiri pentru arestarea nedreaptă întrucât acest text nu a fost modificat în acest sens ca urmare a Deciziei CCR nr. 136/2021 decât la 09.07.2023.

Cel de-al treilea motiv de casare, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 6, art. 9, art. 22 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 CEDO, face referire la faptul că instanţa de apel nu putea să schimbe temeiul juridic al acţiunii în faza apelului, având în vedere poziţia procesuală expresă a reclamantului, exprimată prin apărător calificat, astfel încât apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, a dreptului la un proces echitabil şi a limitelor învestirii instanţei.

În primul rând, schimbarea temeiului juridic al acţiunii în apel este atât inadmisibilă, cât şi tardivă întrucât calificarea juridică (în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.) poate fi făcută doar în faţa primei instanţe şi doar ca o chestiune prealabilă şi numai după punerea în discuţia părţilor şi acordarea acestora a posibilităţii de a-şi exercita toate drepturile procedurale faţă de temeiul juridic schimbat.

Temeiul juridic al acţiunii nu poate fi schimbat direct în apel şi în niciun caz direct prin hotărârea pronunţată asupra fondului apelului, ci eventual, cel mult, după anularea sentinţei primei instanţe, cu consecinţa fie a trimiterii cauzei spre rejudecare având în vedere noul temei juridic indicat, fie evocării fondului, după acordarea unui termen în acest sens pentru a se acorda părţilor toate drepturile procedurale anterior menţionate, faţă de noul temei juridic.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi alin. (4), art. 204, art. 389, art. 390, art. 394 C. proc. civ., principiile limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 477 - 478 C. proc. civ., principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, de principiu, lămurirea oricăror aspecte inclusiv aspecte de drept, cum ar fi temeiul juridic al acţiunii, poate avea loc numai până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, în niciun caz în apel şi în niciun caz abia prin hotărârea pronunţată asupra fondului apelului.

În al doilea rând, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, care primează chiar şi asupra principiului rolului activ al judecătorului, în cazul în care partea este asistată de apărător calificat.

Astfel, recurentul-reclamant a subliniat în repetate rânduri, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, prin toţi apărătorii de care a fost reprezentat, atât prin actele procedurale depuse la dosar, cât şi oral, că temeiul juridic al acţiunii nu este art. 539 C. proc. pen., întrucât la momentul hotărârii definitive de achitare şi chiar şi la momentul introducerii acţiunii, textul art. 539 C. proc. pen. prevedea expres posibilitatea formulării acţiunii în despăgubiri doar pentru privarea de libertate nelegală şi doar dacă fusese constatată prin hotărârea definitivă a instanţei penale, condiţii neîndeplinite în speţă.

Temeiul juridic ai acţiunii îl constituie art. 1.349 şi urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, art. 5, 6 şi 8 CEDO, art. 252-253 C. civ.

Aşa fiind, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea, de principiu, a instanţei de a (re)califica din punct de vedere juridic temeiul acţiunii (în temeiul art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.), totuşi în cazul în care partea prin apărător calificat insistă în temeiul juridic invocat şi se opune la schimbarea temeiului juridic, acesta nu poate fi schimbat de instanţă.

Încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii instanţei rezultă şi din neanalizarea, nepronunţarea şi nemotivarea de către instanţa de apel a temeiurilor juridice invocate de recurentul-reclamant, expres, prin acţiunea introductivă modificată şi precizată şi prin apel.

Sintetizând, recurentul-reclamant arată că, din analiza deciziei recurate, rezultă cu evidenţă următoarele:

- Instanţa de apel a considerat în mod nelegal şi cu încălcarea efectelor obligatorii ale considerentelor Deciziei CCR nr. 136/2021 că daunele materiale şi morale pentru privarea nedreaptă de libertate pot fi solicitate doar în temeiul art. 539 C. proc. pen.

- Instanţa de apel a ignorat în mod nelegal, nu a analizat, nu s-a pronunţat, nu a motivat decizia recurată cu privire la celelalte temeiuri legale invocate de recurentul-reclamant prin acţiunea introductivă completată;

- Ca atare, instanţa de apel nu a analizat cauza acţiunii introductive şi a încălcat principiul disponibilităţii (art. 9 C. proc. civ.), limitele învestirii instanţei (art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ.) şi ale efectului devolutiv al apelului (art. 477-478 C. proc. civ.).

Prin cel de-al patrulea motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile substanţiale şi procedurale prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 25 şi art. 27 C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Decizia recurată a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile - art. 27 C. proc. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, atribuind aplicare retroactivă atât textului art. 539 C. proc. pen., care nu prevedea la momentul 19.02.2020 posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, precum şi textului art. 541 alin. (2) C. proc. pen. (pentru aceleaşi motive), dar şi Deciziei CCR nr. 136/2021 şi, mai ales, Deciziei ÎCCJ - HP nr. 1/2023.

Pe de altă parte, efectele deciziei ICCJ HP nu se pot produce cu privire la cauze începute anterior pronunţării lor, cauze în care la momentul depunerii acţiunii introductive textul interpretat pe calea deciziei ÎCCJ HP nu producea efecte şi nu avea configurarea preconizată prin decizia ÎCCJ HP.

Cu alte cuvinte, în condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. a fost modificat de legiuitor cu depăşirea termenului constituţional de 45 de zile de la data deciziei CCR nr. 136/2021, abia prin Legea nr. 201/2023, intrată în vigoare la 09.07.2023, rezultă că nici decizia CCR nr. 136/2021 în sine nu ar fi putut constitui un temei al exercitării acţiunii în despăgubiri pentru privare nedreaptă de libertate în temeiul art. 539 C. proc. pen., anterior modificării şi nici decizia ICCJ HP nr. 1/2023 nu putea extinde sfera de aplicare a articolului 539 C. proc. pen. şi să creeze o ipoteză nouă de aplicare, întrucât hotărârile de dezlegare a unei chestiuni de drept nu pot crea un text legal - altfel s-ar încălca dispoziţiile art. 5 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.

O altă critică, face referire la faptul că prin hotărârea recurată instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins acţiunea în temeiul unor prevederi legale inexistente sau fără a exista un temei legal pentru aceasta, întrucât la momentul formulării acţiunii nu exista un temei legal expres pentru solicitarea de despăgubiri în cazul privării de libertate nedreaptă (art. 539 C. proc. pen. nu era modificat, iar HP nu era pronunţată). De asemenea, nici decizia CCR şi nici decizia HP nu pot extinde cadrul legal aplicabil şi nu pot crea dispoziţii legale, astfel încât pretinsul termen de prescripţie din art. 541 alin. (2) C. proc. pen., de 6 luni, nu era aplicabil situaţiei de fapt din cauză.

Instanţa de apel a atribuit forţă legislativă Deciziei CCR nr. 136/2021 şi Deciziei ICCJ HP nr. 1/2023, care nu pot constitui şi nu constituie în niciun caz acte de reglementare şi care nu pot înlocui o reglementare legală.

În privinţa capătului de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 260.000 euro pentru declanşarea şi derularea procesului penal împotriva recurentului-reclamant, arată că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea statului pentru prejudiciile produse prin exercitarea acţiunii penale cu lezarea altor drepturi fundamentale decât dreptul la libertate şi siguranţă, în componenta sa afectată prin arestarea şi reţinerea injustă.

Astfel, printr-un prim motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut nelegal că nu ar putea fi antrenată răspunderea Statului pentru declanşarea şi derularea procesului penal împotriva recurentului-reclamant cu încălcarea art. 6 par. 1 şi art. 5 par. 3 CEDO, art. 1357 şi urm. C. civ., art. 2, art. 5, art. 8, art. 100 C. proc. pen.

Reclamantul a formulat capete de cerere distincte pentru prejudiciul adus prin privarea sa de libertate, respectiv pentru prejudiciul creat prin exercitarea defectuoasă a acţiunii penale, care a avut drept efecte declanşarea şi derularea procesului penal împotriva sa.

În privinţa acestui al doilea capăt de cerere, în esenţă, instanţa de apel a considerat că nu există o răspundere obiectivă a statului în cazul organizării deficitare a activităţii de urmărire penală care a avut ca urmare exercitarea acţiunii penale împotriva unei persoane care a fost ulterior achitată, deşi aceeaşi instanţă de apel preluase pe larg în decizia recurată (pag. 30) considerentele din Decizia CCR nr. 136/2021, care dezvoltă tocmai această teorie a răspunderii obiective a statului, decurgând din consacrarea valorii constituţionale a dreptăţii.

Totuşi, tocmai atunci când trebuia să facă aplicarea acestei teorii în soluţionarea capătului de cerere care este consecinţa sa directă, instanţa de apel reţine (pag. 35, ultimul paragraf) că antrenarea răspunderii statului ar fi "imposibilă" fiindcă "modalitatea de desfăşurare a cercetării penale nu constituie în sine o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii". Cu alte cuvinte, concluzia instanţei de apel este aceea că răspunderea statului poate interveni exclusiv în temeiul procedurii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen.

Această concluzie este vădit nelegală, fiind contrazisă chiar de considerentele Deciziei CCR nr. 136/2021, care fac o distincţie între procedura specială sus-menţionată şi acţiunile în daune ce au alt temei juridic (pct. 32).

În concluzie, Curtea Constituţională a statuat, în contradicţie cu ceea ce a reţinut instanţa de apel, că sunt posibile acţiunile în daune pentru repararea prejudiciilor produse prin exercitarea defectuoasă a acţiunii penale, pe alte temeiuri de drept decât cele referitoare la privarea de libertate.

În continuare, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la fapta ilicită, statuând că nu poate fi calificată astfel exercitarea defectuoasă a acţiunii penale (pag. 36, par. 3), reţinând mai multe ipoteze care nu sunt incidente în cauză şi nu a făcut referire la cea care a rezultat din probele administrate, anume că acţiunea penală a fost exercitată cu încălcarea dispoziţiilor legale, în lipsa oricăror probe care să întemeieze acuzaţia, procurorul refuzând să administreze drept probe declaraţiile martorilor care erau determinante pentru acuzaţie, apoi insistând cu exercitarea acţiunii penale prin exercitarea căii de atac, deşi nici în urma cercetării judecătoreşti din primă instanţă nu au rezultat astfel de probe, şi acestea nu au fost propuse nici în susţinerea apelului.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile legale referitoare la prejudiciul suferit de reclamant. În esenţă, instanţa de apel constată că s-a produs un prejudiciu, dar reţine că acesta nu poate fi reparat, rămânând în sarcina persoanei vătămate. Astfel, suferinţele psihice şi fizice ale reclamantului cauzate de procesul penal injust, fără să fie combătute prin contra-probe, reprezintă pentru instanţa de apel "o stare de disconfort", pe care "nu o neagă", disconfort care este "inerent" (pag. 37, primul paragraf).

Prin al doilea motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia recurată este nelegală având în vedere faptul că, pe de o parte, instanţa de apel nu a analizat, nu s-a pronunţat şi nu a motivat soluţia cu privire la aspecte esenţiale privind acest capăt de cerere, iar pe de altă parte, a încălcat dispoziţiile art. 6 par. 1 şi art. 5 par. 3 şi 5 CEDO, ale art. 1.357 şi urm. C. civ., ale art. 2, art. 5, art. 8 şi art. 100 C. proc. pen.

Instanţa de apel a schimbat cauza acestui capăt de cerere şi nu a analizat aspectele şi temeiurile invocate de recurentul-reclamant, iar prin neanalizarea şi nemotivarea deciziei recurate cu privire la cele semnalate au fost încălcate limitele învestirii instanţei prevăzute de art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fapt ce a produs recurentului o vătămare care nu poate fi reparată.

De asemenea, instanţa de apel a ignorat şi toate dispoziţiile procesual penale anterior indicate. În mod nelegal s-a reţinut prin decizia recurată (pag. 36 par. 4) că nu ar fi îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ., în condiţiile în care nu se poate susţine îndeplinirea de către Parchet a atribuţiilor sale de serviciu faţă de nesoluţionarea în urmărirea penală a celor 4 cereri de probatorii, conform celor anterior menţionate.

Pe lângă motivarea confuză şi neclară, argumentaţia instanţei de apel este şi nelegală pentru că astfel de prevederi nu există, în condiţiile în care Parchetul nu a soluţionat cererile de probatorii depuse la urmărirea penală de inculpat prin emiterea unei Ordonanţe tocmai pentru a nu se putea contesta eventuala soluţie la procurorul ierarhic superior şi de a obţine audierea acestor martori ca urmare a admiterii unei astfel de plângeri.

Inculparea recurentului-reclamant, dar şi supunerea sa la proceduri judiciare îndelungate, perioadă în care a fost judecat pentru infracţiuni care nu existau, au fost susceptibile să-i producă acestuia suferinţe morale de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestuia, i-au vătămat creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de acesta.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 40.000 euro, reprezentând daune morale pentru depăşirea duratei rezonabile a procesului penal, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a analizat, nu s-a pronunţat şi nu a motivat decizia recurată cu privire la aspecte esenţiale privind acest capăt de cerere, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În mod vădit nelegal a reţinut instanţa de apel (pag. 34 par. 5 decizia recurată) că soluţia primei instanţe privind acest capăt de cerere nu ar fi fost argumentată distinct de daunele acordate pentru măsura preventivă nedreaptă, în condiţiile în care prin sentinţa primei instanţe (pag. 31 par. 7-8) se motivează distinct soluţia pronunţată cu privire la acest capăt de cerere.

Instanţa de apel nu a analizat perioada de detenţie a recurentului-reclamant, nici din perspectiva unei perioade incluse în perioada totală a procesului penal şi nici din perspectiva perioadei distincte, în temeiul art. 5 par. 3 CEDO, ci din redactarea deciziei recurate se înţelege că, în ceea ce priveşte perioada de detenţie, s-a mulţumit să reîncadreze temeiul juridic al acţiunii în art. 539 C. proc. pen. şi ulterior să respingă acţiunea ca prescrisă, fără să mai analizeze celelalte motive şi temeiuri ale acţiunii, cum ar fi art. 5 par. 3 şi art. 6 CEDO. De asemenea, nu a arătat care sunt temeiurile şi motivele concrete care duc la concluzia (pag. 35 par. 1 decizia recurată) că durata de 6 ani de la începerea urmăririi penale şi până la pronunţarea hotărârii definitive de achitare nu ar constitui o depăşire a duratei rezonabila a procedurii penale şi nu a analizat aspectul esenţial invocat de recurentul-reclamant privind nesoluţionarea de Parchet în faza urmăririi penale cererilor de probatorii depuse de recurentul-reclamant, privind neaudierea martorilor propuşi, care însă au fost audiaţi în faza judecăţii, iar în temeiul depoziţiilor acestora, recurentul a fost achitat de ambele instanţe.

Prin neanalizarea şi nemotivarea deciziei recurate cu privire la acest aspect au fost încălcate şi de această dată limitele învestirii instanţei prevăzute de art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi s-a produs recurentului o vătămare care nu poate fi reparată altfel decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării tuturor aspectelor esenţiale şi cu privire la acest capăt de cerere de instanţa de apel.

În continuare, recurentul-reclamant a afirmat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 par. 1 şi art. 5 par. 3 CEDO şi ale art. 1.357 şi urm. C. civ., ale art. 2, art. 5, art. 8, art. 100 C. proc. pen., fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 par. 1 CEDO şi ale art. 5 par. 3 CEDO reţinând în mod nelegal că o durată a procesului penal de aproximativ 6 ani, în care este inclusă o perioadă totală de privare de libertate de aproximativ 2 ani ar fi compatibilă cu aceste dispoziţii convenţionale.

Cu toate că a invocat incidental decizia CEDO în cauza Kudla contra Poloniei din 26.10.2000, totuşi instanţa de apel a ignorat concluziile acestei decizii şi,astfel, jurisprudenţa CEDO, care are aplicabilitate directă conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Sub denumirea "Motiv de casare comun cu privire la toate capetele de cerere", recurentul-reclamant a precizat că instanţa de apel a încălcat dispoziţii din dreptul Uniunii Europene, dispoziţii din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţii constituţionale, pe care le enumeră, apreciind ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor materiale în cuantum total de 50.535,62 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare şi cazare ale recurentului-reclamant şi a familiei sale, apreciază că decizia recurată conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat contravaloarea costurilor de transport şi cazare aferente celor 62 de termene la care a fost prezent şi pentru care a făcut deplasarea de la domiciliu la instanţă. De asemenea, a solicitat şi contravaloarea costurilor de transport şi cazare suportate de familia acestuia aferente deplasărilor la instanţă şi la locul de deţinere al recurentului-reclamant.

În soluţionarea acestui capăt de cerere instanţa de apel a validat parţial argumentele recurentului-reclamant, admiţând că acesta este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal finalizat prin achitarea sa, însă în ceea ce priveşte contravaloarea costurilor de transport, instanţa de judecată a greşit calculul propriu zis al acestora.

Costul deplasărilor aferente termenelor la care recurentul-reclamant a fost prezent personal este de 18.254,38 RON, conform tabelelor centralizatoare depuse în etapa fondului.

Diferenţa de 9.781,24 RON, solicitată de recurentul-reclamant reprezintă contravaloarea cheltuielilor de deplasare pe care le-a suportat familia în perioada în care era arestat preventiv în Bucureşti. Cu privire la această categorie de cheltuieli instanţa de apel nu face niciun fel de menţiune în cuprinsul deciziei recurate, aceasta fiind total nemotivată din această perspectivă.

Aşadar, o primă eroare a instanţei de apel cu privire la acest capăt de cerere este faptul că, urmare a unui calcul eronat, i-a acordat recurentului-reclamant doar 14.356 RON drept costuri de deplasare.

În continuare, instanţa de apel afirmă că recurentul-reclamant este îndreptăţit la recuperarea cheltuielilor judiciare aferente transportului "începând cu data de 01.04.2015 (pentru pretenţiile solicitate cu acest titlu anterior datei de 01.04.2015, fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune)" - or, această menţiune este străină de natura cauzei. Nu rezultă de nicăieri din cuprinsul deciziei recurate de ce s-a raportat instanţa la acest termen şi la ce termen de prescripţie se referă.

Instanţa de apel face o a doua eroare, atunci când reţine că cheltuielile cu cazarea, aferente celor 62 de termene, nu au fost dovedite, cu excepţia termenului din 01.04.2015, în legătură cu care se face menţiunea cazării în încheierea de şedinţă de la acel termen.

Precizează că, deşi nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri doveditoare cu privire la cheltuielile de cazare, totuşi acestea pot fi calculate tot prin raportare la criterii obiective, la fel ca şi cheltuielile de transport.

Referitor la încheierea recurată, recurentul-reclamant arată că aceasta este nelegală pentru că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes privind poziţia DNA în cadrul prezentului dosar, fiind încălcate dispoziţiile art. 247 şi urm., art. 92 rap. la art. 466 şi urm. C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 raportat la art. 6 par. 1 CEDO şi art. 6 C. proc. civ.

Încheierea recurată este nelegală fiind încălcat regimul juridic al participării procurorului în procesul civil şi al declarării căilor de atac de Ministerul Public, prevăzut de art. 92 C. proc. civ., precum şi regimul juridic al excepţiilor absolute prevăzut de art. 247 C. proc. civ.

Pretinsa necontestare încă de la faza primei instanţe a participării procurorului şi a naturii juridice a acestuia nu era necesară, fiind invocate trei excepţii de ordine publică faţă de apelul formulat în cauză de DNA, care practic acţionează în prezentul dosar în nume propriu, iar nu în numele şi în interesul recurentului-reclamant, ci în mod evident chiar contrar interesului şi poziţiei procesuale a acestuia.

Pretinsa necontestare formală şi a încheierii prin care prima instanţă a statuat cu privire la participarea procurorului este irelevantă şi neîntemeiată întrucât apelul făcut împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ.

Simpla invocare de instanţa de apel a art. 92 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. este irelevantă întrucât recurentul a susţinut, în esenţă, că tocmai aceste dispoziţii legale sunt încălcate de DNA, care participă în nume propriu în acest dosar, fără a fi introdus în proces de instanţă ori de recurentul-reclamant, contrar principiului disponibilităţii şi limitelor învestirii instanţei, astfel fiind încălcate art. 22 alin. (3) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 61-79 C. proc. civ.

Încheierea recurată este nemotivată şi conţine motive străine de natura pricinii cu privire la soluţia pronunţată privind excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes a DNA - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel a dispus absolut formal respingerea celor 3 excepţii, fără să analizeze criticile şi probatoriile invocate de recurent, ceea ce nu poate constitui o motivare adecvată, logică şi legală în sensul art. 425 alin. (1) b) C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 CEDO.

Silogismul judiciar şi logica raţionamentului încheierii recurate nu rezultă în niciun caz din cele doar 3 paragrafe (ultimele 3 paragrafe din pag. 2 din încheierea din 09.05.2023), care fac referire doar formal la faptul că procurorul are calitatea de participant la procesul civil, dar nu arată care sunt argumentele concrete şi nu se motivează în concret respingerea tuturor excepţiilor.

De asemenea, instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care argumentele şi apărările formulate atât oral, cât şi prin actele procedurale scrise depuse la dosar au fost înlăturate, fiind încălcate dispoziţiile imperative exprese ale art. 425 alin. (1) b) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Având în vedere că recursul în analiză a fost formulat atât împotriva deciziei nr. 206 din 30 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, cât şi a încheierii din 9 mai 2023 date de aceeaşi instanţă în acelaşi dosar, examinarea criticilor se va face distinct pentru fiecare hotărâre vizată, în raport cu motivele de nelegalitate invocate cu privire la acestea.

Recursul vizând decizia nr. 206 din 30 mai 2023

Cu titlu prealabil, se impune a se evidenţia că, întrucât prin recursul declarat recurentul a formulat critici distincte, vizând soluţia dată fiecărui capăt de cerere cu care a fost învestită prima instanţă de fond, analiza acestora va urmări structura recursului aşa fost cum a fost concepută de către recurent, pentru ca prioritatea de analiză a motivelor invocate, relativ la fiecare cerere asupra căreia s-a pronunţat instanţa de apel, să fie stabilită în raport de argumentele susţinute şi de efectele pe care acestea le pot produce.

Tot cu titlu preliminar, instanţa de recurs constată că, deşi în memoriul de recurs, criticile recurentului cu privire la fiecare pretenţie în parte au fost numerotate şi expuse formal ca fiind circumscrise unor aspecte de nelegalitate separate, în cuprinsul motivelor de recurs se regăseşte o repetare a argumentelor prezentate, ceea ce impune, în unele puncte, pentru raţiuni ce ţin de rigoarea raţionamentului logico-juridic o examinare a acestora în mod sintetizat şi grupat în cadrul unor considerente unice.

Sub un ultim aspect prealabil, se notează că în calea extraordinară de atac a recursului, criticile posibile a fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial), astfel încât, având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

II.1. Având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză, au fost invocate motive de recurs încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia şi cu privire la celelalte apărări invocate.

Cazul de casare anterior menţionat a fost invocat de recurent în cererea de recurs în cuprinsul motivelor numerotate C.2.1. - Motivul de casare nr. 3, C.2.2. - Motivul de casare nr. 2 şi C.2.3. - Motivul de casare nr. 1 prin care s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat, nu s-a pronunţat şi nu a motivat soluţia cu privire la aspecte esenţiale în legătură cu capetele de cerere vizate de aceste motive de recurs.

Potrivit temeiului legal pe care au fost fundamentate aceste motive de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentul susţine că din decizia pronunţată de către instanţa de apel lipseşte analiza unor aspecte esenţiale în legătură cu capetele de cerere vizate de aceste motive de recurs.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se constată că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care a găsit întemeiate sau nu cererile ori apărările reclamantului expunând explicit motivele pentru care acestea au fost admise ori respinse.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.

Or, în cazurile invocate de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel s-a preocupat de argumentele părţii, admiţând ori respingând motivat pretenţiile afirmate.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate, cu privire la fiecare din pretenţiile care au făcut obiectul disputei judiciare, chiar dacă pe alocuri sintetice, au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţiile adoptate în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevate prin apelurile formulate ori în întâmpinările la acestea, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

II.2. În privinţa capătului de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 200.000 euro pentru repararea prejudiciului cauzat de reţinerea şi arestarea injustă.

Prin intermediul primului motiv de recurs în analiză, în ordinea stabilită de către instanţa de recurs conform celor anterior expuse (numerotat C.2.1. - Motivul de casare nr. 3 în cererea de recurs), recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum şi prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a stabilit regimul juridic al cererii de chemare în judecată din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat reclamantul.

Analiza acestei critici se impune a fi făcută în corelaţie cu apărarea recurentului vizând încălcarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului, din perspectiva art. 477 C. proc. civ., susţinută în cuprinsul memoriului de recurs la pct. C.2.1. - Motivul de casare nr. 1 în numerotarea dată de recurent.

În acest sens, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a analizat temeinicia apelurilor din perspectiva dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, deşi calificarea cererii în baza acestui temei legal nu constituia un motiv de apel, iar prin cererea de chemare în judecată s-a urmărit atragerea răspunderii civile delictuale obiective a statului, pe temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 252 şi următoarele C. civ., art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, schimbând astfel, direct în apel cauza cererii de chemare în judecată.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că întrucât aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului ori a rolului activ al judecătorului, precum şi încălcarea principiului disponibilităţii, acestea au fost corect încadrate de recurent în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi examinate, a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză după cum se va arăta în cele ce urmează.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil şi care implică, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar complexul faptic care justifică pretenţia formulată reprezintă cauza cererii, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie.

În acest sens, relativ la limitarea efectului devolutiv al apelului din perspectiva a ceea ce s-a apelat (art. 477 C. proc. civ.), din analiza cererilor de apel formulate de Statul român şi procuror se constată că ambii apelanţi critică sentinţa tribunalului sub aspectul soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, respectiv excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, prin raportare atât la temeiurile de drept indicate în actul de sesizare a primei instanţe, cât şi la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi a Deciziei CCR nr. 136/2021.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii este admisibilă, iar subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional dedus judecăţii este Statul român.

Determinând, astfel, cadrul juridic aplicabil, curtea de apel a procedat la examinarea cauzei din perspectiva aspectelor reclamate de procuror şi pârâtul Statul român prin cererile de apel, ceea ce denotă, contrar susţinerilor recurentului, că procedeul uzitat de instanţa de apel nu are semnificaţia unei încălcări a limitelor efectului devolutiv al apelului, a principiului disponibilităţii ori a limitelor rolului activ al judecătorului întrucât instanţa este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, indiferent de opinia părţii asupra modului în care trebuie aplicată şi interpretată legea la o anumită situaţie de fapt, intră în atribuţiile judecătorului stabilirea unui raţionament corect, nepunându-se problema depăşirii de către instanţa de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei atacate, drept pentru care cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză în raport de aspectele invocate şi analizate în precedent.

Printr-o altă categorie de critici (numerotate C.2.1.- Motivul de casare nr. 1 în cererea de recurs), subsumate aceluiaşi motiv de casare(art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, dar şi a principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi nemijlocirii, reglementate de art. 478, art. 14 alin. (4) - alin. (6), art. 15, art. 16 şi art. 22, toate din C. proc. civ.

În argumentarea acestor critici, recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nerespectând practic dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbând cauza cererii de chemare în judecată direct în apel în sensul că a stabilit că temeiul juridic corect este art. 539 C. proc. pen., în timp ce prima instanţă a analizat şi soluţionat cauza în raport de temeiul indicat de reclamant, respectiv art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 252 şi următoarele C. civ., art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a procedat într-o manieră nelegală şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a acţiunii introductive contrar art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., dar şi principiile oralităţii şi nemijlocirii prevăzute de art. 15 şi art. 16 din acelaşi act normativ, deoarece reclamantul nu a avut posibilitatea de a-şi prezenta oral punctul de vedere atât cu privire la pretinsa necesitate de calificare, cât şi referitor la noua calificare juridică a temeiului de drept al acţiunii efectuată de instanţa de apel.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, cu privire la susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în sensul că instanţa de control judiciar a schimbat cauza cererii de chemare în judecată direct în apel, sub un prim aspect, Înalta Curte remarcă inadvertenţa constând în aceea că recurentul identifică temeiul legal al cererii de chemare în judecată cu cauza acesteia.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că reclamantul stabileşte limitele judecăţii prin formularea unei pretenţii care reprezintă obiectul cererii şi prin indicarea faptelor care justifică pretenţia respectivă. Cauza cererii, înţeleasă drept complexul faptic care justifică pretenţia formulată, nu poate fi nici schimbată, nici depăşită. În schimb, calificarea juridică (dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt expuse) pe care reclamantul este de asemenea obligat să o propună, dar nu sub sancţiunea nulităţii, nu leagă instanţa, care este în drept să re/stabilească acea calificare juridică exactă a faptelor afirmate, în condiţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cu punerea prealabilă a acestei chestiuni în discuţia părţilor. În apel, calificarea juridică diferită a actelor şi faptelor litigioase nu reprezintă o cauză nouă, în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., şi poate fi pusă în discuţie chiar din oficiu de instanţă, ca motiv de ordine publică, dar numai dacă este vorba despre calificarea unor fapte care au fost afirmate (introduse în proces) în faţa primei instanţe. Baza factuală relatată în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să fie însă suficient de consistentă, încât să releve intenţia părţii de a-şi întemeia cererea şi pe respectivele fapte, chiar dacă a omis să indice temeiul juridic aferent respectivelor fapte ori acesta este eronat.

Examinând critica afirmată şi doar din perspectiva temeiului legal cu privire la care se susţine că nu a constituit obiect de analiză pentru tribunal, recurentul pretinzând că a fost surprins de reţinerea acestuia direct în apel, contrar afirmaţiilor acestuia, Înalta Curte constată că pe parcursul judecăţii la prima instanţă prin actele procedurale întocmite (cererea de chemare în judecată cu completările ulterioare, întâmpinările la cererea de chemare în judecată şi la cererea prin care reclamantul a completat motivele cererii iniţiale, notele scrise ale reclamantului) ambele părţi au invocat, din perspective diferite, incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

De asemenea, în susţinerea excepţiilor invocate Statul român a afirmat că nu are calitate procesuală pasivă ori că acţiunea nu este admisibilă faţă de temeiurile legale indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată susţinând că răspunderea sa poate fi atrasă doar în raport de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

În fine, Înalta Curte constată că însăşi soluţia tribunalului de admitere a cererii de chemare în judecată s-a fundamentat pe incidenţa în speţă a deciziei CCR anterior precizată, respectiv a consecinţelor juridice pe care aceasta le-a produs, prima instanţă dând efecte substanţiale deciziei prin hotărârea pronunţată. Reclamantul nu a formulat apel principal sub acest aspect (prin apel arătând explicit că acesta este limitat doar la cuantumul daunelor morale acordate), dar nici apel incident, în condiţiile în care prin apelurile declarate atât Statul român, cât şi procurorul au criticat soluţia tribunalului, atât în ce priveşte fondul cauzei, cât şi cu privire la excepţiile analizate.

Se cuvine a se menţiona în contextul analizei a faptului că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen. şi s-a constat că soluţia legislativă din cuprinsul acestui temei legal care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Prin urmare, Înalta Curte constată că problema incidenţei sau nu în cauză a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. a făcut obiect de analiză pentru prima instanţă, chestiunea litigioasă nefiind nouă în apel, divergenţa cu privire la calificarea juridică a cererii, din perspectiva aplicabilităţii temeiului legal anterior precizat, existând şi pe parcursul judecăţii la prima instanţă, intervenţia decisivă a instanţei de prim control judiciar fiind determinată de neclaritatea sentinţei tribunalului sub acest aspect, în raport de motivele pentru care a respins excepţiile invocate corelativ cu cele pentru care au fost admise pretenţiile reclamantului.

Nici critica subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate prin care se susţine nerespectarea de către instanţa de apel a principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi nemijlocirii nu este fondată.

Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al procesului civil în sensul că în temeiul acestuia, părţile pot să formuleze cereri, să propună şi să administreze probe ori să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei lor ori al judecătorului, concretizând astfel o componentă importantă a dreptului la apărare. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, părţile trebuie să îşi aducă la cunoştinţă reciproc şi în timp util motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, fiind obligate, în acelaşi timp, la a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, iar instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona litigiul.

El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars - să fie ascultată şi cealaltă parte - principiul constituind, în realitate, un set de drepturi şi obligaţii, pentru instanţă şi pentru părţi, reglementate astfel încât să confere dialogului judiciar echilibrul necesar pentru o judecată echitabilă,

Principiul contradictorialităţii îşi găseşte consacrarea legală în dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., relevanţă pentru analiza motivului de recurs în discuţie având-o alin. (4), (5) şi 6 ale acestui articol conform cărora "(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.", dar şi alin. (4) al art. 22 din actul normativ precizat potrivit căruia în cazul în care judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, cărora părţile le-au dat o altă calificare, acesta este obligat să pună în discuţia părţilor acest aspect.

Având ca premisă aceste aspecte de natură teoretică, dar şi de reglementare, cu referire la afirmaţiile analizate, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte evidenţiază considerentele anterior expuse cu privire la critica vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ. din care rezultă că aspectul litigios al incidenţei dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. a fost dezbătut de părţi şi cu ocazia judecăţii la prima instanţă, aplicabilitatea acestui temei legal fiind invocată prin apelurile declarate împotriva sentinţei de Statul român şi procuror, apeluri cu privire la care reclamantul a formulat întâmpinări.

Pe de altă parte, din analiza încheierii de dezbateri de la termenul din 09.05.2023, Înalta Curte remarcă faptul că, prin concluziile orale expuse în combaterea apelurilor Statului român şi procurorului, reprezentantul apelantului a exprimat puncte de vedere consistente asupra acestui aspect arătând că susţinerile ambilor apelanţi cu privire la aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen. sunt nefondate.

Referitor la principiul oralităţii, consacrat legislativ prin art. 15 C. proc. civ., acesta reprezintă garanţia contradictorialităţii efective a dezbaterilor şi a exerciţiului dreptului la apărare şi presupune că, de regulă, procesele se dezbat oral, nesocotirea sa fiind sancţionată cu nulitatea absolută necondiţionată a actului de procedură, în temeiul art. 176 C. proc. civ.

Or, în cauza de faţă, astfel cum rezultă din considerentele anterior expuse, principiul nu a fost ignorat de instanţa de apel, reclamantul prin avocat expunând concluzii orale în legătură cu obiectul disputei judiciare relevat prin apelurile declarate în cauză de Statul român şi procuror.

În ce priveşte principiul nemijlociri, acesta reprezintă o garanţie a aflării adevărului în procesul civil şi presupune ca probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia finală în cauză, iar nu de către o instanţă diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-şi convingerea în acest mod.

Cu privire la relevanţa juridică pentru cauza de faţă a acestui principiu, Înalta Curte remarcă faptul că nerespectarea acestuia reprezintă doar o apărare formală întrucât cu ocazia judecăţii în apel nu s-au administrat probe.

Pe cale de consecinţă, criticile recurentului-reclamant sub aceste aspecte nu pot fi valorificate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentele susţinute nefiind apte a determina incidenţa acestui caz de nelegalitate pentru casarea deciziei recurate.

Printr-o altă categorie de critici, circumscrise de recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. (numerotate C.2.1. - Motivul de casare nr. 2 în cererea de recurs), se pretinde că decizia recurată este nelegală având în vedere că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune, arătându-se că modul de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel încalcă principiul previzibilităţii legii, principiul dreptăţii şi considerentele Deciziei CCR nr. 136/2021.

În esenţă, se susţine că dreptului la reparaţie invocat de reclamant nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., forma în vigoare la data sesizării primei instanţe şi, prin urmare, nici cele ale art. 541 din acelaşi act normativ, acestea fiind aplicate greşit de către instanţa de apel.

În raport de argumentele invocate în susţinerea motivului de recurs analizat se remarcă faptul că recurentul afirmă atât calificarea greşită a cererii în analiză, ca formă de manifestare a rolului activ al judecătorului, cât şi aplicarea greşită a temeiului legal găsit incident de către instanţa de apel sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul a încadrat corect aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., incidenţa acestora, însă, nu se verifică în cauză.

Examinarea criticilor vizând calificarea cererii presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe din perspectiva obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat.

Astfel, sub aspectul pretenţiei în legătură cu care a fost invocat motivul de recurs analizat, obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum a fost completat şi precizat succesiv, priveşte obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privarea injustă de libertate în cursul procesului penal finalizat prin achitarea sa.

În drept, reclamantul a invocat atât dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 252 şi următoarele C. civ., cât şi pe cele ale art. 20, art. 22, art. 24, art. 25 art. 26, art. 28, art. 37, toate din Constituţia României, respectiv art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, citând paragrafe relevante din aceasta.

Reclamantul a susţinut că prin rechizitoriul din 25.07.2014 a fost trimis în judecată, iar prin sentinţa penală nr. 254/20.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014 s-a dispus achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta nu există, pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni pentru care fusese trimis în judecată, sentinţa rămânând definitivă prin decizia penală nr. 50/19.02.2020 a ÎCCJ. A mai arătat reclamantul că a fost reţinut la data de 3.04.2014, a fost arestat preventiv în perioada 4.04.2014 - 16.10.2014, s-a dispus arestul la domiciliu pentru perioada 16.10.2014 - 1.04.2015 şi apoi a fost pus sub control judiciar în perioada 1.04.2015 - 21.06.2016. Invocând soluţia de achitare dispusă în cazul său la finalul unui proces penal care a presupus şi reţinerea, respectiv arestarea preventivă, precum şi arestul la domiciliu, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea nedreaptă de libertate.

De asemenea, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat prin măsurile preventive la care a fost supus şi prin activitatea defectuoasă derulată în cadrul dosarului penal, acesta pretinzând că toate aceste activităţi întreprinse în cadrul urmăririi penale, la finalul căreia a fost inculpat, au avut drept consecinţă încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 22, art. 24, art. 25 art. 26, art. 28, art. 37, toate din Constituţia României, respectiv art. 5, art. 6 şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ceea ce îl îndreptăţeşte la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum şi a celui material constând în cheltuielile efectuate pentru prezentarea sa în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.

Totodată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul a înţeles să se îndrepte cu acţiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Aşadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune, într-adevăr, problema verificării îndeplinirii tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu, în condiţiile art. 1357 C. civ. ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepuşenie, din perspectiva art. 1373 din C. civ.

În realitate, îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamantul a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective a statului, independente de orice vinovăţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă". Acest text constituţional consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil, în calitatea acestuia de garant al legalităţii căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Statul român, a cărui răspundere, în acest context, într-adevăr, nu este una specifică unui comitent pentru prepusul său.

Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acţiunii introductive şi dispoziţiile art. 1349 sau art. 1357, ambele din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală obişnuită, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acestuia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale, extracontractuale.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului din perspectiva analizată, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, complexul factual afirmat de reclamant fiind unul de substanţă şi nu o simplă menţiune incidentală ori neclară, curtea de apel calificând, astfel, în mod corect demersul judiciar al reclamantului ca fiind circumscris dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

Din această ultimă perspectivă, Înalta Curte apreciază că se impun a fi înlăturate criticile recurentului care a susţinut că dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. nu permiteau formularea unei acţiuni în despăgubiri pe temeiul afirmat nici după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 136/2021, prin care s-a constatat că soluţia legislativă conţinută de textul legal anterior precizat, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare (arestarea injustă) este neconstituţională, pentru că textul constatat neconstituţional pentru lipsa ipotezei pe care s-ar fi putut întemeia recurentul-reclamant nu a fost pus în acord cu Decizia CCR imediat după publicarea acesteia, şi deci nu se putea întemeia pe un text legal care încă nu exista.

În acest sens, se reţine că susţinerile recurentului nu se fundamentează, ci ignoră dezlegările date de instanţa de control constituţional prin considerentele deciziei de referinţă şi, pe de altă parte, pentru că argumentele dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 136/2021, iar instanţele judecătoreşti au a le respecta.

În realitate, prin argumentele invocate, recurentul ignoră că decizia CCR nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică şi, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.

Astfel, în paragraful 41 al deciziei, Curtea Constituţională reţine că "(…) din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen..(…)"

În continuare, în cuprinsul aceleiaşi decizii, la paragraful 45 Curtea Constituţională reţine că "Întrucât un text de lege(s.i art. 539 C. proc. civ.) nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituţionale şi nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale - inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situaţia analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleaşi valori constituţionale (dreptatea, libertatea individuală, legalitatea), înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertăţii individuale trebuie să i se recunoască şi să beneficieze de aceeaşi protecţie. De aceea, Curtea constată că situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic."

În acest context se impune a se arăta că decizia Curţii Constituţionale de referinţă (potrivit clasificării, operate şi exemplificate în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022) face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând, după cum mai sus s-a arătat, că în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

Faţă de acest caracter al deciziei nr. 136/2021, revine instanţelor de judecată competenţa şi obligaţia de a o interpreta şi de a-i stabili efectele, în raport de considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională, pentru a o aplica fiind important a se stabili în ce măsură norma sancţionată prin decizia pronunţată de către instanţa de contencios constituţional este aptă să funcţioneze fără intervenţia ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferenţiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivităţii legiuitorului.

În aceste circumstanţe juridice, dobândeşte relevanţă Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Se constată aşadar că ansamblul normativ (art. 540 şi art. 541 C. proc. pen.) în vigoare la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei CCR nr. 136/2021 permitea aplicarea de către organele judiciare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum au fost explicitate prin decizia de referinţă, deoarece acestea reglementau atât titularii acţiunii pentru repararea pagubei, cât şi felurile reparaţiei şi regimul juridic al acţiunii, reglementări ce făceau posibilă o aplicare previzibilă a deciziei Curţii Constituţionale.

Prin urmare, faţă de împrejurările cauzale şi normative anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că această formă de răspundere este aplicabilă speţei în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, pretenţiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate găsindu-şi calea procesuală de rezolvare în acţiunea întemeiată pe prevederile art. 539 C. proc. pen.

Or, este necontestat faptul că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală ori injustă de libertate prevăzută de dispoziţiile C. proc. pen. este o procedură specială, iar reglementarea de către legiuitor a acestei proceduri în C. proc. pen. are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357 - 1380 din C. civ.

Fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei este supusă regimului juridic prescris de art. 540 şi art. 541, ambele din C. proc. pen., incidenţa acestor dispoziţiile legale fiind corect reţinută de către instanţa de apel.

Pe cale de consecinţă, din perspectiva criticii vizând prescripţia dreptului la acţiune, Înalta Curte constată că sunt legale statuările curţii de apel prin care s-a reţinut că în raport de conţinutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data la care cauza penală prin care s-a dispus achitarea recurentului a fost soluţionată definitiv, respectiv 19.02.2020, la data sesizării primei instanţe, 22.03.2022, termenul de prescripţie, calculat conform art. 2552 C. civ., fiind împlinit. Dispoziţiile art. 2517 C. civ. care reglementează termenul de prescripţie de drept comun de 3 ani nu sunt aplicabile, în considerarea caracterului special al normelor care guvernează răspunderea statului pentru ipoteza analizată în raport cu caracterul general al dispoziţiilor C. civ.

Faptul că la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare nu exista temei pentru formularea unei acţiuni în vederea reparării pagubei nu poate determina o altă concluzie. Acesta întrucât, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, răspunderea statului pentru erorile judiciare poate fi antrenată numai în condiţiile stabilite de lege, pentru acest motiv au fost instituite normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

Totodată, se reţine că nici dispoziţiile constituţionale relevate sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acţiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia "condiţiile legii", lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat.

În raport de acest context normativ cuprins în legea fundamentală trebuie înţeleasă şi reglementarea conţinută de art. IV din Legea nr. 201/2023 prin care legiuitorul a limitat atât sfera persoanelor care au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, cât şi pe a celor care au fost repuse în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru repararea pagubei.

Printr-o altă critică, încadrată de recurent în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. (numerotată C.2.1. - Motivul de casare nr. 4 în cererea de recurs), se pretinde că decizia recurată este nelegală întrucât a fost pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile substanţiale şi procedurale prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, respectiv art. 25 şi art. 27, ambele din C. proc. civ.

În argumentarea acestor motive de nelegalitate se susţine, în esenţă, că prin decizia recurată s-a atribuit aplicare retroactivă, atât textului art. 539 C. proc. pen., care nu prevedea la momentul achitării definitive (19.02.2020) posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, precum şi textului art. 541 alin. (2) din acelaşi act normativ (pentru aceleaşi motive), dar şi Deciziei CCR nr. 136/2021, precum şi Deciziei ÎCCJ - HP nr. 1/2023, cu privire la această din urmă decizie pretinzându-se că efectele sale nu se pot produce cu privire la cauze începute anterior pronunţării ei, cauze în care la momentul depunerii acţiunii introductive textul interpretat pe calea deciziei ÎCCJ HP nu producea efecte şi nu avea configurarea preconizată prin această decizie.

Prealabil, Înalta Curte constată că prin motivul de recurs analizat se invocă ipoteze diferite care vizează: pretinsa aplicare retroactivă a dispoziţiilor art. 539 şi art. 541, ambele din C. proc. pen., modul de producere a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv efectele deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în mecanismul de asigurare a practicii judiciare unitare prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceste situaţii se impun a fi analizate distinct.

Astfel, în ce priveşte critica vizând nelegalitatea deciziei curţii de apel pentru motivul că a aplicat retroactiv art. 539 şi art. 541, ambele din C. proc. pen., analizând motivele susţinute în argumentarea acestei critici, Înalta Curte constată că prin aceasta nu se învederează o reală aplicare retroactivă a acestor temeiuri legale, ci mai degrabă se invocă extinderea efectelor deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale pentru o perioadă anterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial, aspecte care vor fi analizate în cele ce urmează.

Referitor la efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Aceste prevederi constituţionale, reluate la nivel legal prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, consacră caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale şi aplicarea pentru viitor a acestora.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte - facta pendentia (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere) şi, în mod excepţional, şi acele situaţii care au devenit facta praeterita, respectiv cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica şi acestora (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27 - 29, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 26).

Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, singura situaţie în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita - este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, cauzele fiind soluţionate până la acest moment, şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională.

Înalta Curte reţine că analiza pe care o impune verificarea aplicării pentru trecut a deciziei CCR nr. 136/2021 trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică în care se află recurentul. În acest sens, este indubitabil că achitarea sa pentru infracţiunile cu privire la care a fost cercetat şi judecat s-a realizat prin sentinţa penală nr. 254/20.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014, sentinţa rămânând definitivă prin decizia penală nr. 50/19.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Soluţia de achitare s-a dispus, într-adevăr, anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 136/2021. Întrucât o asemenea măsură nu reprezintă un proces de durată, ci s-a realizat instantaneu, la momentul pronunţării deciziei penale nr. 50/19.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se poate afirma că, o dată înfăptuită, situaţia juridică respectivă s-a şi finalizat.

Limitându-şi analiza la acest moment, recurentul consideră că aplicând decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, în cazul de faţă, instanţa de apel a extins domeniul temporal de acţiune ale acestei decizii asupra fazei iniţiale de constituire a situaţiei juridice, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale anterior menţionate care prevăd că deciziile CCR produc efecte numai pentru viitor.

O atare critică este nefondată. Dacă hotărârea de achitare, care reprezintă temeiul pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile (conform statuării de la paragraful 54 din decizia CCR de referinţă), constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situaţia juridică pe care a generat-o, constând în aptitudinea persoanelor reţinute/arestate şi ulterior achitate de a pretinde despăgubiri de la statul român, cu întreg complexul de drepturi şi obligaţii pe care le implică valorificarea unui asemenea drept, constituie o situaţie juridică cu persistenţă în timp - facta pendentia, care, detaşându-se de momentul constituirii sale, care s-a produs şi s-a consumat, îşi continuă existenţa, intrând astfel în domeniul temporal de incidenţă a deciziei Curţii Constituţionale care, astfel, îşi produce efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 147 alin. (1) din Constituţie, fără a retroactiva.

Or, în cauza de faţă, recurentul reclamant a declanşat procedura judiciară pentru valorificarea dreptului său la reparaţie pentru reţinerea şi arestarea sa în cursul procesului penal finalizat prin achitare prin formularea cererii de chemare în judecată la data de 22.03.2022, astfel încât la 12.05.2021, data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în Monitorul Oficial al României, Partea I, raportul juridic obligaţional pe care l-a invocat şi pentru soluţionarea căruia a învestit instanţele nu era epuizat.

Referitor la critica vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru motivul că a dat eficienţă deciziei nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurentul susţine că efectele deciziei în discuţie nu se pot produce cu privire la cauze începute anterior pronunţării ei, cauze în care la momentul depunerii acţiunii introductive textul interpretat pe calea deciziei ÎCCJ nu producea efecte şi nu avea configurarea preconizată prin această decizie.

Nici această critică nu poate fi primită ca fondată.

Astfel, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ. "(3) Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei."

Din conţinutul normativ al dispoziţiei legale anterior enunţată rezultă că decizia prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dezleagă chestiunea de drept cu care a fost sesizată este obligatorie pentru toate instanţele (alta decât cea care a solicitat dezlegarea) de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept care şi-a găsit rezolvarea prin decizia Înaltei Curţi, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de instanţa supremă. Desigur că decizia este aplicabilă atât cauzelor care se vor înregistra pe rolul instanţelor după publicarea deciziei Înaltei Curţi în Monitorul Oficial, cât şi celor pendinte la data acestei publicări, textul legal de referinţă nefăcând nici o distincţie sub acest aspect.

Or, în speţa de faţă se constată că la 20.02.2023, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I a deciziei nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauza se afla pe rolul instanţelor în etapa procesuală a apelului.

Un alt motiv de recurs invocat (numerotat C.2.1. - Motivul de casare nr. 5 în cererea de recurs), încadrat de recurent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vizează depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate se afirmă că instanţa de apel a atribuit forţă legislativă Deciziei CCR nr. 136/2021 şi Deciziei ICCJ nr. 1/2023, care nu pot constitui şi nu constituie în niciun caz acte de reglementare şi care nu pot înlocui o reglementare legală.

Critica apare ca nefondată.

Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate pretinde şi dispune când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Pentru a fi incident acest motiv de casare este necesar să existe o incursiune a autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa de judecată săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

În ceea ce priveşte criticile subsumate de recurent acestui motiv de recurs, instanţa de recurs constată că ele pun în discuţie, de fapt, aplicabilitatea pe care instanţa de apel a reţinut-o pentru speţa de faţă Deciziei CCR nr. 136/2021 şi Deciziei ICCJ nr. 1/2023, pretinzându-se că, astfel, au fost depăşite atribuţiile constituţionale recunoscute în acest moment legislativ instanţelor judecătoreşti.

Nu poate fi primită ca întemeiată această susţinere a recurentului întrucât, astfel cum mai sus s-a arătat în analiza motivului de recurs anterior, atât deciziile pronunţate de instanţa de contencios constituţional, cât şi cele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismul de asigurare a jurisprudenţei unitare prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, iar corelativ acestora din urmă recunoscându-li-se competenţa legală de valorificare în procedura jurisdicţională a celor două categorii de decizii, toate acestea în respectul dispoziţiilor art. 147 alin. (4) şi art. 126 alin. (1)-(3), ambele din Constituţia României.

II.3. În cuprinsul memoriului de recurs, sub denumirea "Motiv de casare comun cu privire la toate capetele de cerere" (numerotat C.2.4. în cererea de recurs), recurentul-reclamant a precizat că instanţa de apel a încălcat dispoziţii de dreptul Uniunii Europene, dispoziţii din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţii constituţionale, pe care le enumeră, încadrând aceste susţineri în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Analizând argumentele evidenţiate în susţinerea acestui "motiv de casare comun", sub un prim aspect, Înalta Curte constată că expunerea recurentului nu constituie veritabile critici de nelegalitate, aceasta limitându-se, în esenţă, la înşiruirea unor prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană, Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi Constituţia României.

Faţă de acest mod de concepere a motivului de recurs analizat, este evident că susţinerile recurentului nu pot fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu se evidenţiază în nici un fel care ar fi normele de procedură ignorate sau încălcate de către instanţa de apel de natură a atrage nulitatea deciziei.

Pe de altă parte, faţă de expunerea sumară relevată de paragraful 140 din memoriul de recurs, alegaţiile recurentului din cuprinsul acestui motiv de casare nu vizează decât soluţia dată de instanţa de apel capătului de cerere prin care s-a solicitat acordarea daunelor pentru repararea prejudiciului cauzat de reţinerea şi arestarea injustă, nicidecum toate pretenţiile afirmate de recurent.

Argumentele invocate în cuprinsul acestui motiv de recurs nu pot fi încadrate nici în cazul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceasta întrucât invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Or, în cazul de faţă aceste exigenţe nu sunt respectate pentru a atrage legala învestire a instanţei de recurs cu motivul de casare evocat.

În orice caz, chiar trecând peste aceste aspecte de ordin formal, criticile recurentului vizând lipsirea sa de dreptul la un remediu efectiv şi de acces la o instanţă cu privire la posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă nu pot fi primite. Aceasta întrucât, după cum reţine Curtea Constituţională în decizia nr. 136/2021 "(…) recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.(…)" (a se vedea paragraful 47 din decizie).

Or, aşa cum mai sus s-a evidenţiat în cuprinsul prezentelor considerente, răspunderea statului pentru eroare judiciară este una specială şi se angajează doar în condiţiile legii, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României, legea în cazul de faţă reprezentând-o dispoziţiile art. 539, art. 540 şi art. 541, toate din C. proc. pen., dispoziţii care reglementează remediul şi condiţiile de acces la instanţă.

Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului conform căruia decizia recurată este nelegală întrucât nesocoteşte principiile nediscriminării şi egalităţii care, în opinia sa, ar presupune că toate persoanele achitate prin hotărâre definitivă au dreptul la despăgubiri, indiferent de conţinutul normativ al legii la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

Raţionamentul expus de recurent este precar întrucât dacă ar fi acceptat ar însemna că orice act normativ nou intrat în vigoare care reglementează drepturi noi pentru anumite categorii de persoane sau orice decizie a Curţii Constituţionale prin care o lege este declarată neconstituţională, precum şi orice hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de prevenire sau de unificare a jurisprudenţei divergente ar crea discriminare, ceea ce evident că nu poate fi acceptat, aceasta pentru că securitatea juridică ar fi în mod rudimentar afectată.

II.4. În privinţa capătului de cerere privind acordarea de daune în cuantum de 260.000 euro pentru declanşarea şi derularea procesului penal împotriva recurentului-reclamant.

Astfel printr-un prim motiv de casare vizând soluţia dată de curtea de apel acestui capăt de cerere (numerotat C.2.2. - Motivul de casare nr. 1 în cererea de recurs), întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut nelegal că nu ar putea fi antrenată răspunderea statului pentru declanşarea şi derularea procesului penal împotriva recurentului-reclamant acesta pretinzând că s-au nesocotit dispoziţiile art. 6 par. 1 şi art. 5 par. 3 CEDO, art. 1357 şi urm. C. civ., art. 2, art. 5, art. 8, art. 100 C. proc. pen.

Analiza acestei critici se impune a fi făcută în corelaţie cu apărarea recurentului, vizând încălcarea de către instanţa de apel a aceloraşi dispoziţii legale, susţinută în cuprinsul memoriului de recurs la pct. C.2.2. - Motivul de casare nr. 2 în numerotarea dată de recurent.

În esenţă, s-a arătat că, în contradicţie cu ceea ce a reţinut instanţa de apel, Curtea Constituţională a statuat că sunt posibile acţiunile în daune pentru repararea prejudiciilor produse prin exercitarea defectuoasă a acţiunii penale, pe alte temeiuri de drept decât cele referitoare la privarea de libertate, fiind indicat paragraful 32 din decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale. Se mai susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la fapta ilicită statuând că nu poate fi calificată astfel exercitarea defectuoasă a acţiunii penale, precum şi dispoziţiile legale referitoare la prejudiciul suferit de reclamant, întrucât deşi constată că s-a produs un prejudiciu, instanţa de apel reţine că acesta nu poate fi reparat, rămânând în sarcina persoanei vătămate.

Critica este nefondată.

Dintru-început se impune constatarea că cererea de chemare în judecată a fost îndreptată de reclamant împotriva Statului român, fundamentul acesteia constituindu-l răspunderea obiectivă a statului în calitatea acestuia de garant al legalităţii căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

În contextul analizei realizate asupra cererii de referinţă din perspectiva antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, Înalta Curte reţine că, deşi are temei susţinerea recurentului potrivit căruia trimiterea instanţei de apel la decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 apare ca lipsită de relevanţă juridică, atât timp cât sfera cazurilor reglementate de art. 539 C. proc. pen., chiar în situaţia normei configurată ca urmare a deciziei instanţei de contencios constituţional, nu poate fi extinsă la tipul de răspundere civilă a cărei antrenare se solicită pentru recuperarea prejudiciului moral care face obiectul examinării de faţă, totuşi această constatare nu poate atrage casarea deciziei curţii de apel.

Astfel, din considerentele deciziei recurate se constată că instanţa de apel a respins cererea reclamantului, în analiză, având la bază două categorii de argumente. Pe de o parte, curtea de apel a avut în vedere caracterul special al răspunderii reglementată prin dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi a reţinut că motivele pentru care se solicită daunele nu se circumscriu acestor dispoziţii legale, iar pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar, a reţinut şi faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, considerând că modul de desfăşurare a cercetării penale nu poate constitui în sine o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. S-a mai reţinut că "pentru toate neregulile sau neajunsurile din cursul cercetării penale şi ulterior al procesului, reclamantul avea posibilitatea de a uza de căile de atac puse la dispoziţie de C. proc. pen., neputând să complinească în prezenta cauză eventuale lipsuri ce ţin de administrarea probelor în procesul penal sau de încălcarea drepturilor sale, prin obţinerea de daune morale."

Înalta Curte, constată că fapta delictuală imputată de recurentul-reclamant este reprezentată de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, respectiv declanşarea şi modul de derulare a procesului penal.

Asemenea, instanţei de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, fapta reclamată nu are caracter delictual, astfel încât în mod legal s-a constatat lipsei unei condiţii esenţiale a atragerii răspunderii civile delictuale obiective a statului prevăzute de art. 1349 coroborat cu art. 1357 din C. civ., respectiv a faptei ilicite.

Din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată şi a criticilor din recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a justificat caracterul ilicit al faptei prin raportare la obligaţia generală a statului, care trebuie, ca titular al acţiunii penale, să suporte riscurile asociate organizării deficitare a urmăririi penale şi exercitării nefondate a acţiunii penale şi să repare prejudiciile astfel cauzate.

Este adevărat că statul, ca titular al acţiunii penale, are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita instanţelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, însă nu există temei potrivit căruia acesta trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate fără rea-credinţă.

Astfel, Înalta Curte constată că ilicitul faptei nu rezultă din dreptul pozitiv în vigoare. De lege lata, statul răspunde civil pentru erorile judiciare în procesul penal în cadrul conturat de art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen., ca şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în aceste cazuri fiind însă vorba despre prejudiciile suferite prin condamnarea pe nedrept (condamnare infirmată, ulterior rămânerii definitive, în urma exercitării cu succes a remediilor judiciare prevăzute de lege), respectiv prin privarea de libertate nelegală, ori cea socotită, finalmente, a fi nedreaptă lato sensu prin raportare la soluţia finală de achitare a inculpatului, ori de clasare, deşi a fost luată iniţial cu respectarea dispoziţiilor legale. Un alt caz de răspundere a statului este reglementat de art. 539¹ C. proc. pen. în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităţilor specifice culegerii de informaţii dispuse în mod nelegal.

Nu există, într-adevăr, nici o dispoziţie legală care să susţină ideea de răspundere a statului pentru punerea în mişcare a acţiunii penale urmată de achitare ori de clasare. De asemenea, nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu conturează vreun caz de răspundere civilă obiectivă de natura celui menţionat şi care excedează ipotezelor menţionate. Ideea unei garanţii obiective pentru exercitarea unei acţiuni penale respinse prin achitare definitivă, ori ulterior clasată nu este cuprinsă în dreptul în vigoare, neexistând nici în cadrul conturat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în speţă, art. 5 din Convenţie) obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin simpla exercitare a acţiunii penale, chiar dacă aceasta s-a dovedit, în final, lipsită de temei.

Înalta Curte subliniază că ipoteza în discuţie în cele ce preced este aceea a exercitării cu bună-credinţă a acţiunii penale. O exercitare cu rea-credinţă a acţiunii represive faţă de o persoană cu privire la care organele judiciare ştiu de la bun început că este nevinovată este desigur o gravă faptă ilicită, constituind de altfel şi infracţiune.

Din acest punct de vedere, se reţine că iniţierea mecanismelor de cercetare penală nu este, prin ea însăşi, un act prezumat ilegal şi vătămător, după cum nici modalitatea de derulare şi finalizare a acestora în sensul exonerării individului de la aplicarea vreunei sancţiuni, nu certifică natura abuzivă a măsurilor adoptate, temeiul activării şi modalitatea de derulare a mecanismelor instituţionale fiind cele care definesc respectarea principiului legalităţii.

Astfel, Înalta Curte consideră că orice manifestare a autorităţilor statului care se încadrează în sfera atribuţiilor, competenţelor ori procedurilor de lucru reglementate şi care se desfăşoară în scopul pentru care a fost legiferată, va fi una legală, indiferent dacă la finalul ei se stabileşte sau nu o răspundere de orice natură a celui supus respectivei proceduri, depăşirea limitelor legale impuse sub aspectele anterior evidenţiate având aptitudinea de a scoate respectiva manifestare din sfera actelor legitime, impunând reglarea disfuncţionalităţii prin mecanisme adecvate.

În orice caz, în stadiul normativ actual, în lipsa unei norme legale cu caracter intern ori de sorginte convenţională, acţiunea la instanţa civilă pentru obţinerea unor despăgubiri pretinse pe temeiul declanşării procesului penal, punerii în mişcare acţiunii penale ori a modului de efectuare a actelor de cercetare sau urmărire penală sugerează exercitarea unei veritabile căi de control de către instanţa civilă a actelor de procedură efectuate de organele penale ceea ce evident că nu este permis.

Or, din această ultimă perspectivă, în mod legal a reţinut instanţa de apel că pentru toate pretinsele nereguli din cursul cercetării penale şi, ulterior, al procesului penal, recurentul avea posibilitatea de a uza de căile de atac puse la dispoziţie de C. proc. pen. întrucât acestea pot fi valorizate doar în cadrul procedurilor penale prin accesarea instituţiile juridice prevăzute de normele penale.

Pe de altă parte, art. 1349 alin. (1) din C. civ., care în corelare cu art. 1357 C. civ. constituie temeiul legal al pretenţiei afirmate, prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Fapta ilicită este astfel, prin definiţie, o conduită contrară dreptului obiectiv. Or, printre cauzele justificative recunoscute de lege se numără şi exerciţiul unui drept, după cum rezultă din art. 1.353 din C. civ., potrivit căruia cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-l vătăma pe altul.

Desigur, exercitarea acţiunii penale este o prerogativă de putere publică şi chiar o obligaţie a statului, însă esenţial este că ea constituie exerciţiul unei conduite permise de lege şi, ca atare, nu poate avea în sine caracter ilicit. Numai în cazul celor mai grave consecinţe ale acţiunii penale nefondate (cum ar fi privarea de libertate a unei persoane cu privire la care se constată ulterior nevinovăţia) dreptul în vigoare recunoaşte o răspundere civilă cu caracter obiectiv.

II.5. În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 40.000 euro, reprezentând daune morale pentru depăşirea duratei rezonabile a procesului penal.

Printr-un prim motiv de casare vizând soluţia dată de curtea de apel acestui capăt de cerere (numerotat C.2.3. - Motivul de casare nr. 1 în cererea de recurs) s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat, nu s-a pronunţat şi nu a motivat decizia recurată cu privire la aspecte esenţiale privind acest capăt de cerere, fiind incident, în opinia recurentului, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esenţă, se pretinde că instanţa de apel nu a analizat perioada de detenţie a recurentului-reclamant, nici din perspectiva unei perioade incluse în perioada totală a procesului penal şi nici din perspectiva perioadei distincte, în temeiul art. 5 par. 3 CEDO, ci din redactarea deciziei recurate se înţelege că, în ceea ce priveşte perioada de detenţie, s-a mulţumit să reîncadreze temeiul juridic al acţiunii în art. 539 C. proc. pen. şi ulterior să respingă acţiunea ca prescrisă, fără să mai analizeze celelalte motive şi temeiuri ale acţiunii, cum ar fi art. 5 par. 3 şi art. 6 CEDO.

S-a mai arătat că prin neanalizarea şi nemotivarea deciziei recurate cu privire la acest aspect au fost încălcate şi de această dată limitele învestirii instanţei prevăzute de art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi s-a produs recurentului o vătămare care nu poate fi reparată altfel decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării tuturor aspectelor esenţiale şi cu privire la acest capăt de cerere de instanţa de apel.

Totodată, recurentul a afirmat că în mod vădit nelegal a reţinut instanţa de apel că soluţia primei instanţe privind acest capăt de cerere nu ar fi fost argumentată distinct de daunele acordate pentru măsura preventivă nedreaptă, în condiţiile în care prin sentinţa primei instanţe (pag. 31 par. 7-8) se motivează distinct soluţia pronunţată cu privire la acest capăt de cerere.

Criticile, deşi încadrabile în cazul de casare precizat, sunt nefondate.

Prima critică evidenţiată în susţinerea motivului de casare analizat vizează nepronunţarea de către instanţa de apel asupra unei pretenţii, recurentul pretinzând astfel nesocotirea principiului disponibilităţii, consacrat expressis verbis de art. 9 C. proc. civ., respectiv pe cel al rolului activ în sensul art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ, care impun judecătorului să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut şi fără a depăşi limitele învestirii, afară de cazul când legea dispune altfel.

Înalta Curte constată că, deşi ulterior înregistrării actului de sesizare a primei instanţe, el însuşi viciat de lipsa unei structuri coerente sub aspectul elementelor factuale, dar şi juridice, reclamantul a formulat mai multe precizări şi completări ale cererii de chemare în judecată, unele cuprinzând argumente supraabundente, contrar susţinerilor recurentului, nu se identifică o pretenţie prin care să se solicite daune ca urmare a duratei nerezonabile a procesului penal din perspectiva perioadei pentru care a fost supus unor măsuri preventive privative ori restrictive de libertate. Se reţine, astfel, că instanţa de apel a stabilit în mod just că daunele care fac obiectul capătului de cerere analizat au fost solicitate de reclamant exclusiv pentru durata procedurii judiciare în ansamblu (acest capăt de cerere fiind întemeiat pe art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar nu pe art. 5 paragraful 3 din aceeaşi convenţie, după cum s-a menţionat explicit de către reclamant prin avocat cu ocazia concluziilor puse în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei la prima instanţă la termenul din 08.11.2022), pretenţiile vizând perioada pentru care a fost supus unor măsuri preventive făcând obiectul unui petit distinct cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat separat, iar împotriva soluţiei date s-au formulat motive de recurs diferite care au fost analizate în precedent.

Prin urmare, fără temei susţine recurentul că instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat asupra unei asemenea pretenţii şi a nesocotit limitele învestirii, respectiv principiul disponibilităţii şi pe cel al rolului activ, fiind evident că din moment ce a instanţa de apel a constatat prescris dreptul la acţiune cu privire la pretenţia vizând acordarea de despăgubiri pentru perioada în care recurentul a fost supus unor măsuri preventive, nu a mai analizat pe fond apărările pe care s-a întemeiat acest capăt de cerere. Totodată, cu privire la petenţia vizând reparaţia solicitată de reclamant pentru durata procedurii judiciare în ansamblul său, curtea de apel s-a pronunţat prin decizia recurată.

Relativ la critica prin care se susţine că în mod eronat a constatat instanţa de apel că prima instanţă nu ar fi motivat admiterea acestei pretenţii distinct de soluţia vizând acordarea daunelor pentru măsura preventivă nedreaptă, Înalta Curte reţine că, deşi observaţia recurentului este corectă, tribunalul expunând, într-adevăr, sumar motivele pentru care a admis cererea, cu toate acestea această constatare nu poate atrage casarea deciziei întrucât instanţa de apel a schimbat soluţia tribunalului sub aspectul analizat şi a evidenţiat propriile sale considerente.

Printr-un alt motiv de casare (numerotat C.2.3. - Motivul de casare nr. 2 în cererea de recurs), întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 par. 1 şi art. 5 par. 3 CEDO şi ale art. 1.357 şi urm. C. civ., ale art. 2, art. 5, art. 8, art. 100 C. proc. pen.

În argumentarea acestui motiv de recurs se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 par. 1 CEDO şi ale art. 5 par. 3 CEDO reţinând în mod nelegal că o durată a procesului penal de aproximativ 6 ani, în care este inclusă o perioadă totală de privare de libertate de aproximativ 2 ani ar fi compatibilă cu aceste dispoziţii convenţionale.

Se mai arată că, deşi a invocat incidental decizia CEDO în cauza Kudla contra Poloniei din 26.10.2000, totuşi instanţa de apel a ignorat concluziile acestei decizii şi a încălcat astfel şi jurisprudenţa CEDO, care are aplicabilitate directă conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Criticile recurentului reclamant vizând nelegalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva soluţiei date petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul încercat ca urmare a duratei nerezonabile a procedurilor judiciare la care a fost supus, corect încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi, însă, primite.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, invocând Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Kudla contra Poloniei din 26.10.2000, recurentul insistă asupra faptului că cererea sa de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare penale ar fi fost formulată şi din perspectiva perioadei pentru care a fost supus unor măsuri preventive privative ori restrictive de libertate. Or, astfel cum mai sus s-a arătat această pretenţie nu a fost întemeiată pe o asemenea cauză juridică, ci a vizat exclusiv durata procedurii judiciare în ansamblul său, cererea fiind întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar nu pe art. 5 paragraful 3 din aceeaşi convenţie.

Prin urmare, critica vizând nelegalitatea deciziei recurate ca urmare a nesocotirii jurisprudenţei CEDO degajată din hotărârea mai sus menţionată nu poate fi primită. De altfel, aşa cum şi recurentul a remarcat instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe această jurisprudenţă, ci doar a menţionat-o "incidental".

Cu referire la critica vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 par. 1 CEDO sub aspectul analizat, se reţine că în accepţiunea jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată expres în prevederile convenţionale anterior precizate.

Criteriile enunţate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un "termen rezonabil" (Dobbertin împotriva Franţei, par. 44). În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp.

Instanţa europeană a mai subliniat că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depăşire contrară dispoziţiilor convenţiei.

Caracterul nefondat al acestei critici este dat nu doar de inexistenţa unor motive concrete de nelegalitate ale raţionamentului juridic expus de instanţa de apel, ci şi de particularităţile faptice ale cauzei deduse judecăţii, astfel cum au fost acestea stabilite de curtea de apel şi care nu mai pot fi reanalizate în recurs după cum mai jos se va arăta.

Astfel, se reţine că în cuprinsul cererii introductive şi a celor precizatoare ori adiţionale reclamantul nu a indicat în concret acţiunile sau inacţiunile imputate autorităţilor care se circumscriu, în opinia sa, unui comportament nediligent care să fi avut drept consecinţă întârzierea procedurilor judiciare, întelegând să impute generic, că derularea unui proces penal pe durata a 6 ani a fost de natură să-i încalce drepturile.

Procedând la reanalizarea cererii reclamantului cu acest obiect, curtea de apel a constatat lipsa de fundament a solicitării şi, corelativ, netemeinicia analizei realizate de judecătorul de primă instanţă.

Astfel, a reţinut instanţa de apel că "În ceea ce priveşte dosarul penal nr. x/2013 în privinţa căruia urmărirea penală a început la 02.04.2014, iar pronunţarea sentinţei a avut loc la data de 20.02.2017 (după aproximativ 3 ani) şi a deciziei Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în luna februarie 2020, ţinând cont de numărul martorilor audiaţi, de complexitatea probelor administrate, de numărul inculpaţilor cercetaţi, obţinerea unei soluţii de achitare definitivă după aproximativ 6 ani de la data la care s-a dispus reţinerea şi arestarea preventive a reclamantului, nu constituie o depăşire a duratei rezonabile a procedurii, contrar celor susţinute de reclamant, astfel că pentru această premisă invocată se apreciază că acesta nu este îndreptăţit la despăgubiri morale.

Împrejurarea că reprezentantul Parchetului a formulat mai multe cereri de recuzare nu poate schimba optica instanţei, câtă vreme acest participant are, ca şi părţile din procedura penală, dreptul de a formula astfel de cereri, iar din observarea dosarului penal se constată că nici nu s-a produs o întârziere în procedură, fiind soluţionate cu celeritate.

Reclamantul, avea posibilitatea de a se prevala de căile de atac interne pentru a urgenta procedurile judiciare desfăşurate împotriva sa, respectiv procedura prevăzută de art. 488 indice 1 C. proc. pen., revenindu-i instanţei penale competente posibilitatea de a dispune urgentarea procedurii în situaţia în care ar fi stabilit ca exista o întârziere nejustificată în soluţionarea cauzei."

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în hotărârea luată la criteriile degajate din jurisprudenţa CEDO, hotărârea recurată fiind data în considerarea acestei jurisprudenţe şi nu cu ignorarea ei astfel cum fără temei pretinde recurentul.

Totodată, recurentul expune în susţinerea motivului de recurs analizat (paragrafele 124-128 şi 130 -131, 133 din cererea de recurs) argumente prin care se critică temeinicia deciziei, care însă nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs. Aceasta întrucât invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o conotaţie juridică, implică un grad mare de apreciere al instanţelor de fond. Aşadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanţele cauzei şi nu se poate face prin trimitere la modul de interpretare a probelor administrate de instanţele de fond.

II.6. În privinţa capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor materiale în cuantum total de 50.535,62 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare şi cazare ale recurentului-reclamant şi a familiei sale.

Cu privire la soluţia dată de curtea de apel acestui capăt de cerere apreciază că decizia recurată conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. (numerotate C.2.5. în cererea de recurs).

În susţinerea motivului de recurs analizat, în esenţă, recurentul evidenţiază o serie de erori de calcul pe care instanţa de apel le-ar fi săvârşit cu ocazia examinării şi soluţionării acestui capăt de cerere.

Or, faţă de exigenţele normative impuse pentru activarea cazurilor de casare invocate, este evident că susţinerile arătate în precedent nu se subsumează acestor motive de nelegalitate. Aceasta întrucât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea poate fi casată când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, erorile de calcul neavând semnificaţia nesocotirii unor asemenea norme de procedură. Oricum, pentru asemenea abateri săvârşite de instanţe, legea procesuală civilă reglementează alte remedii (cum ar fi cele prevăzute de art. 443 ori art. 444 C. proc. civ.), incompatibile cu exercitarea unor căi de atac sub aceleaşi aspecte, potrivit art. 445 din actul normativ anterior menţionat.

Pe de altă parte, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. o hotărâre este viciată şi poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest caz de casare vizează omisiuni sau inadvertenţe ale raţionamentului logico-juridic al judecătorului şi nu erorile de calcul.

Singura critică viabilă invocată de recurent şi care poate fi subsumată doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este cea menţionată la paragraful 150 din cererea de recurs prin care se pretinde existenţa unor motive străine de cauză în cuprinsul deciziei recurate. Sunt avute în vedere cele reţinute de instanţa de apel în paragraful care analizează îndreptăţirea recurentul-reclamant la recuperarea cheltuielilor judiciare aferente transportului care au următorul conţinut:

"începând cu data de 01.04.2015 (pentru pretenţiile solicitate cu acest titlu anterior datei de 01.04.2015, fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune)". Recurentul susţine că nu rezultă de nicăieri din cuprinsul deciziei recurate de ce s-a raportat instanţa la această dată şi la ce termen de prescripţie se referă.

Critica este nefondată şi evidenţiază o uşoară superficialitate cu care recurentul a analizat considerentele instanţei de apel.

Astfel, analizând decizia recurată, se constată că, în partea care vizează soluţia dată capătului de cerere prin care se pretind despăgubiri pentru privarea injustă de libertate, instanţa de apel a reţinut următoarele:"Curtea apreciază că dreptul la reparaţie se naşte la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau a ordonanţei de clasare, cu consecinţa că tot de la acest moment va începe să curgă şi termenul de prescripţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen.., împrejurare faţă de care se constată că sunt prescrise pretenţiile reprezentând daune morale şi materiale aferente prejudiciului rezultat din privarea nedreaptă de libertate (respectiv, despăgubirile materiale aferente cheltuielilor de deplasare de la domiciliu la instanţă şi la locul de deţinere, precum şi cheltuielile cu cazarea, pe durata măsurilor preventive, respectiv arestării preventive şi arestului la domiciliu - 03.04.2014-01.04.2015), atât ale reclamantului cât şi ale familiei acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte reţine că raţionamentul logico juridic al instanţei are coerenţă sub aspectul analizat, considerentele evidenţiate de recurent ca fiind străine de cauză, constituind o continuare a celui expus anterior în cuprinsul aceleiaşi decizii şi au legătură cu aspectele litigioase supuse dezlegării instanţei de prim control judiciar prin cererile de apel şi întâmpinările la acestea.

Recursul împotriva încheierii din 9 mai 2023.

Prealabil analizării motivelor de recurs invocate cu privire la încheierea de referinţă, Înalta Curte constată că recurentul a invocat două motive de nelegalitate cu privire la aceasta, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8, respectiv pct. 6 C. proc. civ.

Fiind astfel învestită cu mai multe motive de casare cu privire la aceeaşi hotărâre, pentru stabilirea ordinii de analiză a acestora Înalta Curte va avea în vedere efectele pe care acestea le produc în cazul în care ar fi găsite întemeiate. Pornind de la aceste premise se vor analiza întâi argumentele pe care recurentul le-a subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar ulterior pe cele încadrate de recurent în pct. 5 şi pct. 8 ale aceluiaşi articol.

II.7. Printr-o primă categorie de critici (numerotate C.3. - Motivul de casare nr. 2 în cererea de recurs), se susţine că încheierea recurată este nemotivată şi conţine motive străine de natura pricinii cu privire la soluţia pronunţată privind excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes a DNA, criticile fiind încadrate de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În esenţă, în argumentarea acestui motiv de nelegalitate se arată că silogismul judiciar şi logica raţionamentului încheierii recurate nu rezultă în niciun caz din cele doar 3 paragrafe (ultimele 3 paragrafe din pag. 2) din încheierea din 09.05.2023, care fac referire doar formal la faptul că procurorul are calitatea de participant la procesul civil, dar nu arată care sunt argumentele concrete şi nu se motivează în concret respingerea tuturor excepţiilor.

De asemenea, se pretinde că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care argumentele şi apărările formulate atât oral, cât şi prin actele procedurale scrise depuse la dosar au fost înlăturate, recurentul susţinând că s-au încălcat dispoziţiile imperative exprese ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte, constată că, deşi criticile au fost corect încadrate de recurent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acestea sunt nefondate.

Casarea unei hotărâri în baza temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind cele din care rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentul susţine, în esenţă, că prin încheierea recurată s-au respins formal excepţiile invocate întrucât din cuprinsul acesteia lipsesc argumentele concrete şi nu se motivează explicit respingerea tuturor excepţiilor.

Prin încheierea analizată, instanţa de apel, printre altele, a soluţionat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a procurorului în declararea apelului, excepţia lipsei de interes a procurorului în exercitarea aceleiaşi componente a acţiunii civile şi excepţia inadmisibilităţii apelului promovat de procuror.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se constată că în cuprinsul încheierii recurate instanţa de apel a arătat că "în raport de dispoziţiile art. 92 alin. (2), (4) C. proc. civ. constată că procurorul are calitatea de participant la procesul civil, urmând a respinge excepţiile lipsei calităţii procesuale şi lipsei de interes. Faţă de aceleaşi dispoziţii legale, se va respinge şi excepţia inadmisibilităţii căii de atac faţă de concluziile puse.

Calea de atac este dată de lege potrivit art. 466 C. proc. civ., nu s-a dovedit vreo renunţare expresă la exercitarea căii de atac, astfel că modul în care s-au formulat concluziile la fond, indiferent dacă s-au formulat pe excepţii sau pe fond, nu influenţează dreptul de a ataca hotărârea pronunţată la fond.

Cu privire la interes, de asemenea, fiind vorba de un participant, procurorul nu trebuie să justifice un interes în sensul dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. ca şi condiţie de a fi parte în proces conform art. 32 C. proc. civ.

Ca urmare, instanţa va respinge toate excepţiile invocate cu privire la apelul declarat de DNA."

Pentru a atrage casarea hotărârii, după cum mai sus s-a arătat, se impune ca nemotivarea să fie una esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască raţionamentul pentru care judecătorul s-a oprit la o anume soluţie.

Or, în cazul invocat de recurent nu poate fi reţinută o asemenea omisiune evidentă, instanţa de apel expunând motivele pentru care excepţiile au fost respinse.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că argumentele redate în cuprinsul încheierii recurate, au aptitudinea de a susţine soluţia pronunţată asupra excepţiilor, instanţa de apel evidenţiind temeiurile legale pe baza cărora s-a oprit la soluţia dată excepţiilor invocate, astfel încât încheierea de referinţă cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar, motivul de recurs analizat fiind astfel nefondat.

II.8. Printr-o altă categorie de critici (numerotate C.3. - Motivul de casare nr. 1 în cererea de recurs), se susţine că încheierea recurată este nelegală pentru că instanţa de apel a respins fără temei excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes privind poziţia DNA în cadrul prezentului dosar, fiind încălcate dispoziţiile art. 247 şi urm., art. 92 rap. la art. 466 şi urm. C. civ., recurentul încadrând acest motiv de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, se susţine că încheierea recurată este nelegală fiind încălcat regimul juridic al participării procurorului în procesul civil şi al declarării căilor de atac de Ministerul Public, prevăzut de art. 92 C. proc. civ., precum şi regimul juridic al excepţiilor absolute reglementat de art. 247 C. proc. civ.

Se mai arată că pretinsa necontestare încă de la prima instanţă a participării procurorului şi a naturii juridice a acestuia nu era necesară, fiind invocate trei excepţii de ordine publică faţă de apelul formulat în cauză de DNA, iar neatacarea formală şi a încheierii prin care prima instanţă a statuat cu privire la participarea procurorului este irelevantă şi neîntemeiată întrucât apelul făcut împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul că simpla invocare de instanţa de apel a art. 92 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. este irelevantă întrucât tocmai aceste dispoziţii legale sunt încălcate de DNA, care participă în nume propriu în acest dosar, fără a fi introdus în proces de instanţă ori de recurentul-reclamant, contrar principiului disponibilităţii şi limitelor învestirii instanţei, pretinzându-se a fi încălcate prevederile art. 22 alin. (3), art. 397 alin. (1) şi art. 61- art. 79, toate din C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat, care pune în discuţie regimul juridic al participării procurorului în procesul civil, se impune a fi examinat exclusiv din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care însă nu poate fi reţinut ca fiind incident în cauză.

Sub un prim aspect, trecând peste interpretarea eronată pe care recurentul o propune cu privire la dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. (întrucât contrar aprecierii sale, apelul făcut împotriva sentinţei nu se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, ci acestea pot fi atacate odată cu fondul fiind necesar a fi indicate în cererea de apel ca formând obiectul acestei căi de atac, conform art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.), Înalta Curte nici nu identifică relevanţa juridică a criticilor vizând necontestarea încheierii tribunalului prin care prima instanţă a statuat cu privire la participarea procurorului la judecată, întrucât pentru respingerea excepţiilor instanţa de apel nu a avut în vedere o atare omisiune a reclamantului.

Cu referire la soluţiile date de curtea de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale active a procurorului în declararea apelului, excepţiei lipsei de interes a procurorului în exercitarea aceleiaşi componente a acţiunii civile şi excepţiei inadmisibilităţii apelului promovat de procuror, Înalta Curte consideră că acestea sunt legale.

Astfel, după cum rezultă din încheierile întocmite cu ocazia judecăţii în faţa tribunalului, procurorul a participat la şedinţa de judecată, respectiv la patru din cele cinci termene pe care dosarul le-a avut în faţa primei instanţe, inclusiv la termenul de dezbateri pe fondul cauzei din 08.11.2022.

Deşi nu transpare din actele de procedură anterior precizate care este temeiul în baza căruia procurorul a participat la judecată, având în vedere că dosarul este unul civil pentru care participarea procurorului nu este obligatorie, se reţine că participarea acestuia la judecată a avut la bază dispoziţiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ.

Se constată, aşadar, că procurorul a participat facultativ la judecata cauzei în primă instanţă, în baza temeiului legal anterior menţionat.

Potrivit art. 92 alin. (2) C. proc. civ. "Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.", iar, conform alin. (4) al aceluiaşi articol, procurorului îi este recunoscut dreptul de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile când a participat la judecată.

Prin urmare, din perspectiva dreptului procurorului de a participa la judecata acţiunii civile, norma legală precizată lasă la aprecierea acestuia exercitarea acestui drept.

Cu referire la calitatea procesuală şi interesul procurorului în declararea căii de atac în cazurile în care acesta a participat la judecată pe temeiul dispoziţiilor art. art. 92 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că, în baza art. 92 alin. (4) C. proc. civ., acestea sunt justificate atunci când procurorul apreciază că acest lucru este necesar pentru realizarea scopurilor prevăzute de textul legal de referinţă, instanţa de judecată neavând posibilitatea cenzurării acestui drept.

Or, în cauza de faţă, se constată că, deşi cu ocazia dezbaterilor în faţa primei instanţe procurorul a pus concluzii de respingere a excepţiilor invocate de Statul român prin Ministerul Finanţelor, iar tribunalul s-a şi pronunţat în acest sens, acest aspect nu este, însă, de natură a invalida demersul procesual al procurorului fundamentat, astfel cum mai sus s-a arătat, pe dispoziţiile art. 92 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.

În acest sens, din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate, se observă că acestea nu impun procurorului să atace doar anumite soluţii pronunţate de instanţă, după cum nici nu limitează dreptul acestuia de a invoca orice aspecte de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti, în cazurile în care a participat la judecata acţiunii civile.

Pe de altă parte, se constată că nu există, într-adevăr, un act procedural prin care procurorul să fi renunţat la declararea căii de atac.

Prin urmare, raportat la aceste constatări, Înalta Curte apreciază că în cauză subzista interesul procurorului pentru exercitarea căii de atac a apelului, acesta era admisibil, iar procurorul justifica legitimarea procesuală pentru declararea căii de atac, încheierea recurată fiind pronunţată de curtea de apel cu observarea dispoziţiilor legale incidente, iar nu în desconsiderarea acestora.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 9 mai 2023 şi a deciziei nr. 206 din 30 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2024.