Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 08 octombrie 2018, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: anularea deciziei de compensare prin puncte nr. 20851 din data de 4 iulie 2018 emise de pârâtă în temeiul art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, prin care s-au acordat 34.781 puncte pentru imobilul situat în Comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arioneşti; stabilirea valorii imobilului prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare prin aplicarea corectă a grilei notarilor publici aferentă anului 2013, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul construcţie situat în Comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arioneşti în suprafaţă de 360 mp; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (6), coroborat cu cele ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.
Pentru termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2019, în cauză, reclamantele şi-au precizat cererea sub aspectul obiectului şi al părţilor, solicitând introducerea în cauză, în calitate, de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca acesta să fie obligat la plata diferenţei de valoare de circulaţie a imobilului şi suma care urma să fie stabilită definitiv de instanţa legal învestită conform regulilor de calcul prevăzute de dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013; au arătat că această cerere este întemeiată şi pe dispoziţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportată la jurisprudenţa sa în materia aplicării art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, precum şi pe cele ale art. 20 alin. (2) din Constituţia României .
Prin încheierea de şedinţă din 21 ianuarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act de modificarea obiectului cererii, ca urmare a soluţionării dosarului ce are ca obiect stabilirea numărului de puncte, cât şi a cadrului procesual pasiv, prin introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice; în ceea ce priveşte obiectul cererii principale, reclamantele, prin avocat, au învederat că solicită ca pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat să suporte diferenţa de valoare a imobilului, calculată ca diferenţă între valoarea de piaţă stabilită conform Standardelor Internaţionale de Evaluare Imobiliară şi valoarea calculată conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.
De asemenea, prin încheierea de şedinţă din 08 februarie 2019, Tribunalul a reţinut că, pentru termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2019, reclamantele îşi precizează obiectul cererii, cât şi cadrul procesual pasiv, în sensul că solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata diferenţei de valoare dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi suma ce se va stabili conform dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în litigiul pendite pe rolul secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea de şedinţă din 02 martie 2021, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia prematurităţii, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că reclamantele nu invocă în cererea de chemare în judecată nerespectarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ci, dimpotrivă, prin precizarea depusă la dosar, au arătat că înţeleg să îşi întemeieze pretenţiile pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 20 din Constituţia României, invocând în esenţă caracterul de neconvenţionalitate al art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.
În cuprinsul sentinţei pronunţate, tribunalul a reţinut că, în speţă, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii, apreciind că prezenta acţiune are drept cauză obţinerea unei satisfacţii echitabile de către reclamante care consideră că Legea nr. 165/2013 nu oferă posibilitatea dezdăunării juste foştilor proprietari şi moştenitori ai acestora pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către statul român în perioada regimului comunist, statul fiind obligat astfel să răspundă pe tărâmul dreptului comun şi a principiilor generale de drept pentru asigurarea unei reparaţii complete în favoarea persoanelor îndreptăţite.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1579 din 16 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a admis în parte cererea expertuluide majorare a onorariului; a obligat reclamantele să plătească în contul BLET Prahova pe numele expertului desemnta suma de 1.000 RON, cu titlu de diferenţă onorariu.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:
Prin decizia civilă nr. 1963A din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1579 din 16 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1963A din 16 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantele A. şi B..
II.1. Motivele de recurs:
Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulate şi precizată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că în categoria tratatelor internaţionale este inclusă Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi jurisprudenţa instanţei europene, deoarece acestea, împreună, formează blocul de convenţionalitate, cu aplicare directă în ordinea juridică a statelor contractante, iar judecătorul naţional este primul chemat să le aplice, având obligaţia de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 830 din data de 5 decembrie2007).
Or, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când a concluzionat că evaluarea despăgubirilor stabilite în cazul lor "răspunde exigenţelor Convenţiei", de vreme ce instanţa europeană a făcut referire la "valoare rezonabilă" atunci când imobilul nu poate fi restituit în natură şi se acordă despăgubiri, astfel cum rezultă din jurisprudenţa anexată motivelor de apel.
Au considerat că nu este rezonabil să se acorde doar 50% din suma care ar fi reprezentat valoarea de piaţă, diferenţă reţinută prin raportul de expertiză, prin care s-a calculat atât numărul de puncte potrivit grilei notarilor publici, cât şi valoarea de piaţă a imobilului, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013 nu oferă un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel, făcând trimitere la cauza Preda şi alţii contra României (pct. 132), în care instanţa europeană îşi exprima opinia faţă de Legea nr. 165/2013, în sensul că "îşi rezervă totuşi dreptul să examineze, pe viitor, orice acuzaţie de ineficientă a noului dispozitiv legislativ, întemeiată pe aplicarea concretă a acestuia".
În perioada 2018-2021 hotărârile instanţei europene au constatat "discrepanţe între estimările reclamanţilor cu privire la valoarea proprietăţilor lor şi cele avansate de guvern", iar, în anul 2022, în cauza Valeanu şi alţii contra României, s-a caracterizat în mod explicit ineficienţa mecanismului de acordare a despăgubirilor potrivit legislaţiei interne, la pct. 232-244 fiind ilustrate situaţii în care despăgubirile acordate în temeiul acestei proceduri interne au fost considerate derizorii; o diferenţă de valoare de 10-20% poate ar intra în marja de apreciere a statului, dar o diferenţă de 50% nu poate fi considerată rezonabilă (reprezintă doar o "fracţie", respectiv 1/2).
Atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, o astfel de legislaţie poate fi considerată ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (se naşte speranţa legitimă).
Neacordarea despăgubirilor în cuantumul care să reflecte valoarea reală a imobilului constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul la respectarea bunurilor reclamantelor, consecinţa fiind că în patrimoniul lor s-a născut direct un drept de despăgubire, în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Au menţionat că decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Preda contra României (pct. 127), stabileşte faptul că despăgubirile trebuie să fie rezonabile faţă de valoarea bunului, dar în cazul de faţă valoarea care ar rezulta din grila notarilor publici reprezintă doar 50% din valoarea de piaţă a imobilului, astfel cum reiese din expertiza întocmită în faţa instanţei de fond.
Mecanismul oferit de Legea nr. 165/2013 propune ca mijloc de evaluare grilele notarilor publici care, însă, reflectă o situaţie generală, iar pentru o evaluare corectă au considerat necesară o expertiză individuală care să stabilească, în concret, valoarea exactă a unui imobil.
Grilele notarilor publici ar trebui să aibă forţa probantă asemănătoare unei expertize judiciare, ale cărei concluzii pot fi modificate printr-o contraexpertiză care să analizeze în concret imobilul respectiv.
II.2. Apărările formulate în cauză:
II.2.1. Întâmpinarea:
La data de 07 iunie 2023, intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.
Astfel, a arătat că, potrivit art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, iar menţiunea inexactă din cuprinsul acesteia cu privire la acest aspect nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Ca atare, a apreciat că nu pot fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în ultimă instanţă, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă.
În plus, a arătat că decizia recurată a fost pronunţată în mod temeinic şi legal în baza legislaţiei aflate în vigoare, respectiv Legea nr. 165/2013.
II.2.2. Răspunsul la întâampinare:
Recurentele-reclamante nu au depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura de filtrare a recursului:
Raportul întocmit în cauză, la data de 20 noiembrie 2023, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor, la data de 05 decembrie 2023, la data de 06 decembrie 2023 şi, respectiv, la data de 12 decembrie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, însă părţile nu au depus punct de vedere la raport.
Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 15 noiembrie 2023, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 martie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză.
Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2024, reţinând că, în speţă, excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, nu este incidentă, instanţa a admis în principiu recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei nr. 1963A din data de 16 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., un prim motiv de nelegalitate a deciziei atacate reclamă încălcarea art. 20 din Constituţia României, în sensul că judecătorul naţional este chemat să aplice Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi jurisprudenţa instanţei europene, care formează blocul de convenţionalitate, şi, totodată, este obligat să asigure efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să aştepte abrogarea acesteia către leguitor.
Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii astfel formulate.
Principiul efectivităţii este consacrat în jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului şi presupune că, în interpretarea Convenţiei Europene, se conferă prevederilor acesteia cea mai mare greutate şi cel mai mare efect în concordanţă cu litera textului, astfel încât să dea un înţeles fiecărui termen al acesteia.
Obiectul şi scopul convenţiei europene ca instrument de protecţie a drepturilor omului impun ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile conferite de aceasta să fie concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.
Dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prevăd că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prin conţinutul lor, dispoziţiile legale evocate, care reglementează aspecte ale raportului dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, sunt norme cu aplicaţie nemijlocită şi, în baza principiului supremaţiei legii fundamentale, pot fi invocate de către instanţele judecătoreşti dacă apreciază că într-un caz concret sunt întrunite condiţiile stabilite de textul constituţional pentru a justifica neaplicarea legii interne în favoarea reglementărilor din instrumentele juridice internaţionale cu scopul de a garanta un drept fundamental al omului.
În concluzie, aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie implică realizarea următoarelor condiţii: a) prin interpretarea prevederilor reglementărilor interne nu se poate realiza o conciliere cu reglementările internaţionale din domeniul drepturilor fundamentale ale omului şi se constată existenţa unui "conflict de norme"; b) normele interne nu conţin dispoziţii mai favorabile faţă de cele internaţionale în acest domeniu, verificare ce implică o comparaţie pe care autorităţile naţionale, în speţă cele judiciare, trebuie să o realizeze între cele două categorii de reglementări.
Judecătorul are abilitatea constituţională de a verifica dacă normele cuprinse în legile interne, care vizează drepturile fundamentale ale omului, aplicabile soluţionării unei cauze, conţin dispoziţii mai favorabile ori de câte ori constată că există neconcordanţe între aceste norme şi cele similare cuprinse în tratate sau pacte internaţionale la care România este parte.
În situaţia în care o astfel de conciliere între cele două categorii de norme juridice nu este posibilă, când se constată existenţa unui "conflict de norme", vor avea prioritate de aplicare reglementările internaţionale faţă de cele interne.
Aplicând aceste principii la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că prin decizia de compensare în puncte nr. 20851/04.07.2018, emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, în favoarea reclamantelor s-au acordat 34.781 puncte pentru imobilul situat în comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arioneşti în suprafaţa de 360 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 435/13.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civila nr. 1765A din 10 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamantele A. şi B. şi a anulat decizia de compensare nr. 20851/04.07.2018 emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, obligând-o pe aceasta din urmă să emită în favoarea reclamantelor decizie de compensare pentru 54.151 puncte calculate pentru construcţia situată în comuna Valea Călugărească, cătunul Schiau, punctul Arioneşti, judeţul Rahova.
Prima instanţă de control judiciar a făcut o analiză aplicată a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie la care recurentele-reclamante au făcut trimitere, inclusiv cea menţionată de Curte, concluzionând că datele concrete în cauza pendinte diferă de situaţiile premise ce au generat deciziile respective.
Astfel, în cauzele soluţionate de instanţa europeană, persoanele vizate obţinuseră hotărâri judecătoreşti favorabile privind restituirea proprietăţii, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă nu au parcurs procedura prevăzută din legea amintită şi nici nu au beneficiat de Legea nr. 165/2013 ori de executarea acelor hotărâri, împrejurare ce a determinat Curtea a aprecia necesară aplicarea Convenţiei, observând că Legea nr. 165/2013 nu a fost modificată pentru a le oferi o reparaţie echitabilă.
În schimb, recurentele-reclamante se află în ultima etapă a procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013, respectiv cea a emiterii deciziei de compensare de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, procedură ce urmează a fi finalizată cu emiterea titlurilor de plată şi plata efectivă.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea directă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a obţine o valoare a imobilului la nivelul pieţei şi nu a celei prevăzute de legea specială, cu atât mai mult cu cât recurentele-reclamante s-au prevalat deja de o altă cale juridicţională pentru validarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi imobil, potrivit legilor de reparaţie.
În caz contrar, ar fi încălcat principiul electa una via, non datur recursus ad alteram la care a făcut trimitere instanţa de apel, recunoscut de dreptul naţional raportat la necesitatea înlăturării riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi drept, raţiunea instituirii respectivului principiu având, astfel, menirea preîntâmpinării pronunţării unor hotărâri contradictorii.
Aşadar, întrucât ipoteza dedusă judecăţii nu este identică cu cea din jurisprudenţa evocată de către recurentele-reclamante, nu se ridică nici problema conflictului dintre norma internă şi statuările instanţei europene şi, în mod firesc, nici a prevalenţei celor din urmă.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune ca situaţiilor identice să li se aplice aceleaşi soluţii, iar ipotezele diferite să atragă rezolvări diferite.
Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată şi sub aspectul aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când a concluzionat că evaluarea despăgubirilor stabilite în cazul recurentelor-reclamante răspunde "exigenţelor Convenţiei", de vreme ce instanţa europeană a făcut referire la "valoare rezonabilă" atunci când imobilul nu poate fi restituit în natură şi se acordă despăgubiri.
Făcând trimitere la raportul de expertiză ce a pus în evidenţă diferenţa dintre numărul de puncte calculat potrivit grilei notarilor publici şi valoarea de piaţă a imobilului, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Preda şi alţii contra României, cauza Văleanu şi alţii împotriva României), au menţionat că neacordarea despăgubirilor în cuantumul care să reflecte valoarea reală a imobilului constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul la respectarea bunurilor reclamantelor, consecinţa fiind că în patrimoniul lor s-a născut direct un drept de despăgubire, în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Chiar dacă mecanismul oferit de Legea nr. 165/2013 propune ca mijloc de evaluare grilele notarilor publici, acesta reflectă o situaţie generală, iar pentru o evaluare corectă este necesară o expertiză individuală care să stabilească, în concret, valoarea exactă a unui imobil.
Criticile în maniera expusă sunt nefondate.
Înalta Curte constată că limitele învestirii instanţei au fost trasate prin cererea de chemare în judecată şi, ulterior, prin cererea adiţională, astfel că temeinicia pretenţiilor formulate de reclamante a fost analizată în raportat de cadrul legal incident speţei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu."
Totodată, conform art. 4 din aceeaşi lege, "dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza C. şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Nu trebuie pierdut din vedere, însă, contextul în care legiuitorul român a edictat Legea nr. 165/2013, respectiv cel al unui volum amplu de cauze aflate pe de o parte, în curs de soluţionare în cadrul procedurii administrative, iar pe de altă parte, pe rolul instanţelor de judecată, dar şi în analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului, când aceasta din urmă a remarcat, în pronunţarea hotărârii pilot în cauza C. împotriva României, din 12 octombrie 2010, că, "de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri" (paragr. 141).
Curtea a mai exemplificat că "(…) datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică". În mecanismul de protecţie creat de convenţie, este de competenţa acestora, în consecinţă, să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general care justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări şi restituiri de bunuri. Prin urmare, beneficiază de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanţiile convenţiei" (paragr. 166).
Procedând la o analiză globală a diferitelor interese clamate în cauzele deduse spre analiză, Curtea a opinat pentru o cercetare a realităţii situaţiei litigioase, subliniind că " (…) această apreciere poate să se refere nu numai la modalităţile de despăgubire aplicabile - în cazul în care situaţia este legată de o privare de proprietate -, ci şi la conduita părţilor, inclusiv la mijloacele utilizate de stat şi la punerea lor în aplicare. În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea - fie că este legislativă, administrativă sau ţine de practicile aplicate de autorităţi - este un factor de care trebuie să se ţină seama în aprecirea conduitei statului (…)" (par. 168).
Recunoscând că "în materie de restituire de proprietăţi, o legislaţie de mare anvergură, în special dacă pune în aplicare un program de reformă economică şi socială, nu prea poate asă conducă la o justiţie completă faţă de varietatea situaţiilor în care se află persoanele interesate" (par. 170), Curtea a reiterat obligativitatea existenţei, în favoarea autorităţilor naţionale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
A mai observat că motivaţiile de ordin faptic invocate de autorităţile române, fără a fi de neglijat, totuşi "nu au fost în mod suficient însoţite de măsuri legislative şi administrative capabile să ofere tuturor părţilor interesate în procesul de restituire o soluţie coerentă, previzibilă şi proporţională cu scopurile de interes public urmărite" (paragr. 189).
Aşadar, asumându-şi obligaţiile statuate în sarcina sa de instanţa europeană, legiuitorul român a edictat Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.
În plus, prin hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în cauza Preda şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013, "şi anume norme de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv, că legea menţionată oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (…) (par. 129).
Or, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în cauza C. şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie.
În acest context, acordarea despăgubirilor în maniera propusă de recurentele-reclamante, după alte criterii decât cele reglementate de legea specială, care să reflecte valoarea reală a imobilului, ar înseamna, pe de o parte, ignorarea unei jurisprudenţe stabilite şi previzibile, iar pe de altă, ignorarea unei proceduri legale prin intermediul căreia s-a instituit mecanismul de acordare a despăgubirilor băneşti.
Instanţa este obligată să tranşeze litigiul prin aplicarea normei de drept incidente nefiindu-i permis să statueze în absenţa unor reguli generale aplicabile pentru situaţii identice şi să aplice propriile reguli, pentru că ar însemna să creeze premisa dezvoltării unei juriprudenţe neunitare.
Faptul că, în viziunea recurentelor-reclamante, Legea nr. 165/2013 nu este funcţională prin aplicarea unui criteriu ce reflectă o situaţie generală nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale, în cadrul căreia se pot valorifica pretenţiile legate de despăgubiri, pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale pretoriană, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătoreşti, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare.
Chiar în cauza Văleanu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 561 din 22 iunie 2023, de care recurentele-reclamante au înţeles să se prevaleze în susţinerea argumentelor potrivit cărora evaluarea despăgubirilor stabilite de instanţă nu răspunde exigenţelor Convenţiei, Curtea a reamintit că "art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la o despăgubire integrală în toate circumstanţele. Statul are dreptul să exproprieze un imobil - incluzând orice drept compensatoriu acordat prin lege - şi să reducă nivelul despăgubirii în temeiul unor scheme legislative. În general, ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o proprietate preluată de stat să fie "raportată rezonabil" la valoarea sa. Lipsa totală a unei despăgubiri poate fi considerată justificată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în mod excepţional (a se vedea, mutatis mutandis, C. şi alţii, citată anterior, pct. 174-175)" - par. 232.
În continuare, Curtea a apreciat că "pe baza acestor principii şi a scopului legii, stabilind termene clare pentru plata despăgubirilor, care trebuiau calculate în raport cu valoarea de piaţă a imobilului astfel cum a fost stabilită în grilele notariale din 2013, acesta fiind anul în care legea a intrat în vigoare, Curtea a constatat, în 2014, că mecanismul de compensare oferea suficiente garanţii care erau clare, previzibile şi accesibile şi, prin urmare, în conformitate cu Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Preda şi alţii, citată anterior, pct. 120-121, 125 şi 129)."- par. 233.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De altfel, criteriul de evaluare contestat de recurentele-reclamante a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin deciziile nr. 269/2014 şi nr. 568/2020, fiind constată conformitatea acestuia cu legea fundamentală, sens în care Curtea Constituţională a stabilit faptul că respectivul criteriu este de natură să asigure o justă reparaţie în cazul privării de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, fiind reţinut în mod corect inclusiv considerentul la care se face trimitere în ambele decizii evocate şi care decurge din jurisprudenţa instanţei de contencios european, prin aceea că "imperative de interes general pot pleda pentru o despăgubire inferioară valorii reale de pe piaţă a bunului, cu condiţia ca suma plătită să se raporteze în mod rezonabil la valoarea bunului" (par. 43 din decizia nr. 269/2014, respectiv par. 27 din decizia nr. 568/2020).
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, Curtea Constituţională a subliniat, în jurisprudenţa sa, că este aplicabil principiul tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizia autorităţii abilitate.
În plus, Înalta Curte reţine că între circumstanţele de fapt şi de drept ce au caracterizat cererea examinată de instanţa europeană în cauza Văleanu şi alţii împotriva României şi prezenta cauză, care rezultă din aplicarea Legii nr. 165/2013, există diferenţe esenţiale.
Astfel, în hotărârea menţionată, Curtea a decis că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a obligat statul român la plata de despăgubiri băneşti cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit de reclamanţi, întemeindu-şi raţionamentul pe constatarea că procedura de restituire iniţiată de reclamanţi nu a fost finalizată într-un termen rezonabil, fie prin executarea hotărârilor definitive pronunţate în favoarea lor, fie prin simpla pronunţare a unei decizii cu privire la pretenţiile lor, care sunt încă pendinte în faţa autorităţilor relevante, chiar dacă dreptul acestora la despăgubiri a fost deja stabilit prin decizii administrative.
Totodată, a apreciat că este necesar să se rezerve pronunţarea cu privire la la aspectul despăgubirii cu titlu de prejudiciu material, fiind necesară stabilirea procedurii ulterioare, ţinând seama în mod corespunzător de orice acord la care se poate ajunge între Guvern şi reclamanţii respective.
Or, observaţia Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la lipsa de eficacitate a legilor de restituire a proprietăţii, incluzând Legea nr. 165/2013, a fost făcută în acest context specific, al absenţei totale a despăgubirilor stabilite prin decizii administrative confirmate prin hotărârii definitive sau aflate în curs de soluţionare.
Aşadar, constatările Curţii în cauza Văleanu şi alţii împotriva României nu sunt de natură să conducă la o altă evaluare a imobilului, contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de compensare, în condiţiile în care obiectul prezentei cauze este fundamental diferit de situaţia litigioasă avută în vedere de instanţa europeană de contencios al drepturilor omului.
În prezenta cauză nu se pune problema lipsei totale a despăgubirilor, ci aceasta poartă asupra cuantumului despăgubirilor stabilite de instanţă în urma admiterii acţiunii prin sentinţa civilă nr. 435/13.03.2019, pronunţată Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind prin ipoteză diferită de cea avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunţată în cauza evocată.
Relativ la forţa probantă a grilelor notarilor publici, asemănătoare unei expertize judiciare ale cărei concluzii pot fi modificate printr-o contraexpertiză care să analize în concret imobilul respectiv, Înalta Curte reţine că sensul pe care recurentele-reclamante îl ataşează acestor critici este acela de a provoca o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt dedusă judecăţii, însă acestea nu pot determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care permit doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1963A din 16 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1963A din 16 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.