Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună constatarea încălcării drepturilor la demnitate, onoare, reputaţie şi imagine, drepturi consacrate şi garantate de dispoziţiile art. 58, art. 72, art. 73 C. civ., art. 30 din Constituţia României şi art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând daune morale, pentru prejudiciul creat prin încălcarea drepturilor menţionate; obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze publice faţă de reclamant în două numere consecutive ale ziarului; înlăturarea tuturor articolelor şi comentariilor conţinute pe site-ul pârâtului B., care îl privesc pe reclamant; obligarea pârâţilor de a înlătura, pe cheltuiala lor, toate articolele şi comentariile care au apărut pe alte site-uri şi în alte publicaţii, ca urmare a preluării lor de la B.; redarea integrală a dispozitivului hotărârii definitive judecătoreşti de achitare în "Dosarul x", în cadrul unui articol, în termen de maximum l5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea unor daune moratorii de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere; redarea integrala a sentinţei de condamnare a reclamantului de către statul comunist român în 1987.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 58, art. 72, art. 73, art. 1357, art. 1373 C. civ., art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituţia României.
La data de 14 aprilie, pârâţii C. şi D. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu a "B." şi au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în consecinţă.
La data de 21 mai 2021, reclamantul a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L. De asemenea, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâţi şi înlăturarea apărărilor acestora.
La termenul de judecată din data de 02 iunie, tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu invocată prin întâmpinare, faţă de modificarea cadrului procesual pasiv, în sensul că are calitate de pârâtă S.C. D. S.R.L.
La acelaşi termen de judecată, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecăţii în baza dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii menţionate.
Prin încheierea de şedinţă din 06 octombrie 2021, tribunalul a calificat drept apărări de fond susţinerile pârâţilor privind inadmisibilitatea capetelor de cerere 2 şi 6 ale acţiunii.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1848 din 22 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L., ca neîntemeiată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:
Prin decizia civilă nr. 1105A din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1848 din 22 decembrie 2021, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat; a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata pârâtă D. S.R.L. a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1105A din 27 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 20 februarie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 18 decembrie 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind numele şi domiciliul ales al recurentului, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convenţional al recurentului, avocat E. (împuternicire avocaţială - f.15); în ceea ce priveştecerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată nu este motivată prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât raţionamentul expus de instanţa de apel nu oferă o argumentare în fapt şi în drept care a condus la respingerea apelului declarat în cauză.
Cu toate că instanţa de apel a făcut un examen teoretic al practicii şi a protecţiei oferite libertăţii de exprimare de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta a omis să analizeze şi dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv cele ale art. 71 şi urm. C. civ., care protejează drepturile personal nepatrimoniale ale oricărui subiect de drept privat, şi anume dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, fără a face o analiză efectivă a acelor condiţii în care limitele libertăţii de exprimare sunt depăşite, prin punerea în balanţă a drepturilor fundamentale invocate de părţile în litigiu şi să motiveze care este raţiunea pentru care, în speţa dedusă judecăţii, libertatea de exprimare este mai puternică decât drepturile invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
În aceeaşi măsură, instanţa de apel a apreciat că informaţiile prezentate de intimatul C. nu pot fi considerate fapte ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală, omiţând să analizeze articolul din 25 noiembrie 2020, care prezintă informaţii mincinoase cu privire la persoana recurentului, deşi îl vizează pe fiul recurentului.
După cum a precizat în cererea de chemare în judecată, recurentul domiciliază în Statele Unite, unde a dezvoltat o afacere de succes, nu este o persoană publică în România, iar articolele publicate reprezintă un atac la adresa acestuia pentru a cauza fiului său o imagine distorsionată, context în care a solicitat ca instanţa de recurs să aibă în vedere articolele depuse cu privire la intimatul C. şi modul în care acesta îşi desfăşoară profesia de jurnalist, pentru a aprecia dacă în raport cu afirmaţiilor făcute la adresa recurentului a fost sau nu de bună-credinţă şi dacă acestea au avut o minimă bază factuală.
Relativ la afirmaţiile denigratoare referitoare la persoana recurentului şi presupusa colaborare a acestuia cu fosta Securitate, a menţionat că acestea sunt tendenţioase, făcute cu rea-credinţă, fără existenţa unei baze factuale a celor scrise în cele 2 articole.
Or, emiterea de afirmaţii nesusţinute de niciun mijloc de probă, cu scopul de a dezinforma opinia publică cu privire la o chestiune care se doreşte a fi de interes public reprezintă per se o faptă ilicită care îl scoate pe jurnalist de sub "umbrela" protecţiei libertăţii de exprimare.
Simplele afirmaţii că recurentul nu a fugit de regimul comunist şi nici nu a primit azil politic, astfel cum susţine jurnalistul în articolelele defăimătoare, conturează reaua-credinţă a autorului articolelor, iar instanţa de apel a apreciat că intimatul C. doar a comentat afirmaţiile recurentului, însă acesta nu a făcut niciodată astfel de afirmaţii, ceea ce denotă denaturarea cu rea-credinţă a realităţii concretizată într-un articol care se îndepărtează cu mult de la rigorile eticii jurnalistice.
Practic, instanţa de apel s-a transformat într-un "apărător" al intimatului, motivându-i acţiunile dincolo de existenţa oricărei norme de drept care să justifice conţinutul denigrator al articolelor publicate, singura afirmaţie aparţinând recurentului fiind cea referitoare la diurna încasată, aspect evident din ghilimele folosite de autorul articolului.
Dacă ar fi realizat o analiză efectivă a celor expuse de părţi şi a înscrisurilor depuse de reclamant în susţinerea cererii de chemare de judecată, instanţa de apel nu ar fi ajuns la concluzia eronată că fapta săvârşită de intimatul C. nu ar avea caracter ilicit. Mai mult decât atât, instanţa de apel l-a lipsit pe recurent de dreptul la un proces echitabil atunci când a apreciat că nu se impune acordarea posibilităţii avocatului nou intrat în dosar să ia cunoştinţă de înscrisurile care au fost depuse la dosar, la solicitarea acestuia.
Deşi apărările intimaţilor au fost în sensul că presa are calitatea de "câine de pază" al democraţiei, totuşi pârâţii au adus la cunoştinţa publicului aspecte contrazise de informaţiile publice la care jurnalistul avea acces cu minime diligenţe, însă jurnaliştii, fiind puşi la adăpost de libertatea de exprimare, nu respectă normele deontologice care sunt specifice presei, ci acţionează în funcţie de anumite interese care se îndepărtează de la aceste principii.
Prezentarea recurentului ca fiind un spion al fostei Securităţi şi că afacerea prosperă dezvoltată de acesta în Statele Unite ale Americii a fost înfiinţată de DIE au fost de natură a-l prejudicia în mod grav pe recurent şi a-i cauza o puternică emoţie, ţinând cont că motivul pentru care a plecat în Statele Unite ale Americii, unde a cerut azil politic, a fost acela al suferinţelor create în perioada regimului comunist, asumându-şi, totodată, o condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de înapoiere în ţară, cu atât mai mari cu cât mama acestuia, F. a fost deţinută politic timp de 5 ani, fiind menţionată ca o victimă a comunismului în Memorialul Durerii de la Sighet.
În privinţa afirmaţiilor relative la implicarea recurentului în dosarul x, a precizat că nu a avut nicio calitate în acest dosar, toţi inculpaţii trimişi în judecată au fost achitaţi, iar fratele său a obţinut despăgubiri pentru eroarea judiciară a Statului Român, dovezile în susţinerea acestor aspecte fiind depuse odată cu cererea de chemare în judecată.
Câtă vreme conţinutul articolelor publicate cu caracter defăimător şi denigrator este contrazis de hotărâri judecătoreşti din care rezultă lipsa oricărei implicări a recurentului în dosarul penal pe care intimatul C. a avut posibilitatea să le consulte, în vederea unei documentări corespunzătoare, precum şi faptul că inculpaţii ar fi scăpat invocând prescripţia, lipseşte raţionamentul instanţei de apel cu privire la inexistenţa faptelor ilicite ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În referire la motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar şi a prevederilor art. 71 şi urm. C. civ. care instituie protecţia drepturilor personale nepatrimoniale referitoare la demnitatea persoanei, viaţa privată, şi art. 75 C. civ. care reglementează limitele acestor drepturi.
Cu privire la răspunderea civilă delictuală ce constituie fundamentul cererii de chemare în judecată a susţinut că faptele intimatului C. au un puternic caracter ilicit, legea civilă sancţionând acţiunile prin care se aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ cele 4 condiţii, respectiv fapta ilicită - existenţa unei acţiuni sau inacţiuni prin care sunt încălcate dispoziţiile legale instituite pentru garantarea drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul (consecinţa dăunătoare care decurge din săvârşirea faptei ilicite) - prejudiciul moral cauzat de pârât prin încălcarea drepturilor personal nepatrimoniale reclamantului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite (în materia răspunderii civile delictuale autorul faptei ilicite răspunde pentru cea mai uşoară formă a culpei, potrivit dispoziţiilor C. civ.).
În referire la necesitatea ocrotirii valorilor esenţiale ale persoanei şi la art. 72 C. civ., recurentul a susţinut că nu numai persoanele publice cu notorietate au dreptul la viaţă privată şi la protecţia demnităţii şi onoarei, ci orice persoană fizică are aceste drepturi ce sunt protejate de încălcări, care nu se circumscriu excepţiilor prevăzute de art. 75 C. civ., făcând trimitere şi decizia nr. 1576 din 07 decembrie 2011 a Curţii Constituţionale şi doctrină.
Or, prin prisma dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., instanţa de apel trebuia să analizeze acţiunile intimatului C. concretizate în fapte ilicite ce i-au cauzat prejudicii recurentului, constând în prezentarea cu bună ştiinţă a acestuia drept securist şi a faptului că a produs daune statului român prin intermediul afacerii x, deşi afirmaţiile denigratoare nu au fost susţinute de niciun suport probator, ci au fost contrazise de hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din România.
Astfel, buna-credinţă a intimatului C. este exclusă, iar instanţa de apel a aplicat greşit legea reţinând că acesta rămâne sub protecţia dreptului la libera exprimare.
În privinţa caracterului cert al prejudiciului ca şi condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ce dă dreptul la reparaţie de către instanţa de judecată, recurentul a relevat suferinţa pe care a resimţit-o ca urmare a readucerii în discuţie publică a unei situaţii foarte delicate referitoare la tratamentul pe care l-a primit din partea ţării natale în perioada regimului comunist concretizat în condamnările penale aplicate acestuia şi familiei sale, confiscarea averii, solicitarea de azil în Stalele Unite ale Americii în anul 1986 şi despărţirea de familia rămasă în România.
De asemenea, a arătat că la cuantificarea prejudiciului trebuie avut în vedere faptul că este un om de afaceri respectat, iar afirmaţiile pârâtului sunt de natură a întina imaginea pe care acesta o are în mediul de afaceri.
A menţionat că raportul de cauzalitate între faptele ilicite săvârşite de pârât şi prejudiciul cauzat rezultă în mod direct, consecinţele dăunătoare producându-se asupra reclamantului prin însăşi săvârşirea faptelor ilicite.
Cu privire la vinovăţie, a susţinut că autorul a acţionat sub forma intenţiei, astfel cum aceasta se regăseşte în reglementarea dispoziţiilor art. 16 C. civ.
Instanţa de apel era obligată să facă o analiză completă, pertinentă şi legală a normelor de drept aplicabile, iar nu să se limiteze la a justifica acţiunile jurnalistului, fiind îndeplinite în cauză condiţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, de vreme ce afirmaţiile intimatului C. nu doar că nu sunt reale, dar pot avea drept consecinţă o percepţie greşită a publicului asupra subiectului descris de jurnalist în demersul său defăimător, ţinând cont că libertatea de exprimare trebuie exercitată potrivit scopului pentru care a fost reglementată, iar nu pentru a aduce atingere drepturilor personal nepatrimoniale ale altor persoane.
O analiză generală, precum cea expusă de instanţa de apel, nu asigură părţilor din litigiu garanţiile oferite de dreptul intern şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Când se face vorbire de libertatea de exprimare, instanţa de judecată trebuie să analizeze inclusiv condiţai bunei-credinţe a jurnalistului şi sursele avute în vedere, faptul că un subiect a fost prezentat în presă nu poate constitui o bază factuală sucientă pentru ca jurnalistul să fie exonerat de răspundere civilă delictuală.
II.2. Apărările formulate în cauză:
II.2.1. Întâmpinarea:
La data de 14 martie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimaţii-pârâţi S.C. D. S.R.L. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.
Referitor la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în privinţa nemotivării în fapt şi în drept a hotărârii atacate, au susţinut că instanţa de apel a expus situaţia de fapt în mod corect şi complet, precum şi motivele de drept pentru care cererea de apel a fost respinsă, făcând trimitere la paginile 22-25 prin care sunt expuse aspectele de drept, legislaţia şi jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicabile, iar de la pagina 26 până la finalul deciziei rezultă cu claritate care sunt argumentele pentru care instanţa de apel a respins apelul, argumente pe care, de altfel, recurentul le-a şi criticat punctual în prezentul recurs.
Este neîntemeiată susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel a omis să analizeze şi dispoziţiile art. 71 C. civ., respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, de vreme ce încălcarea acestui text de lege nu a fost invocată de către recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, ci doar cea a dispoziţiilor art. 58, art. 72 şi art. 73 C. civ., art. 30 din Constituţia României, a art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezentând o nouă cerere inadmisibilă în calea de atac a recursului.
Au precizat că instanţa de apel, cu privire la art. 58 C. civ., a avut în vedere şi analiza dreptului la viaţă privată şi de familie, articolele publicate nu suprind aspecte din viaţa privată sau de familie a recurentului, deoarece nu s-au relatat aspecte din viaţa intimă a acestuia şi nici nu au fost publicate fotografii din intimitatea casei reclamantului, ci cuprind aspecte generale legate de cuantumul averii sale, cât şi de unele modalităţi prin care a fost obţinută o asemenea avere, făcând referire la multe contracte încheiate cu Statul Român, la faptul că recurentul are un fiu, pe domnul G., care este membru al unui partid politic (H.) şi alte aspecte în legătură cu trecutul recurentului raportat la funcţia acestuia de om politic, diplomat al României, şi la poziţia ulterioară de solicitant de azil în SUA şi om de afaceri.
Au solicitat respingerea, ca nefondată, a susţinerii recurentului conform căreia instanţa de apel nu a făcut o analiză efectivă a condiţiilor în care limitele libertăţii de exprimare sunt depăşite, cât timp, raportându-se la dispoziţiile legale, dispoziţiile constituţionale, dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa acesteia, instanţa de apel a analizat, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte, protecţia dreptului la viaţă privată, implicit dreptul la reputaţie al persoanelor, consacrată de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la protejarea reputaţiei este un drept care este protejat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind un element care ţine de viaţa privată.
Noţiunea de "viaţă privată" este o noţiune largă care înglobează multiple aspecte ale identităţii unui individ, precum elemente legate de dreptul la imagine (cauza Axei Springer c. Germaniei, par. 83).
De cealaltă parte, libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenţie, constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane.
Sub rezerva art. 10 § 2 din Convenţie, libertatea de exprimare este permisă nu numai în ceea ce priveşte "informaţiile" sau "ideile" acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de societatea progresistă ce caută să diminueze pe cât posibil corupţia ş alte nelegalităţi din viaţa publică, pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă, fără de care nu există o "societate democratică". Aşadar, astfel cum este consacrată de art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanţele concrete ale fiecărui caz, şi necesară într-o societate democratică (cauza Axei Springer c. Germaniei, par. 78).
În ceea ce priveşte punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat care sunt criteriile relevante în a statua într-un sens sau altul.
În legătura cu rolul sau funcţia persoanei vizate, trebuie făcută distincţie între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de persoane publice sau personalităţi politice. Astfel, în vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice.
În legătura cu obiectul postării publice, art. 10 alin. (2) din Convenţie conferă o libertate largă de exprimare în domeniul chestiunilor de interes general sau al discursului politic. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de o persoana publică, vizată în această calitate decât faţă de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, persoana publică se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni; în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (cauza Petrina c. României, par. 40).
Mai mult decât atât presei îi revine sarcina de a comunica informaţii si idei cu privire la chestiuni de interes public (Observator şi Guardian împotriva Regatului Unit, 26 noiembrie 1991). Aceasta libertate va fi cu atât mai protejată atunci când participarea la discutarea unor probleme care ţin de un interes general legitim (Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei nr. 21980, CEDO 1999-III). Orice măsură care restricţionează accesul la informaţii pe care publicul are dreptul să le primească trebuie, prin urmare, să fie justificată de motive extrem de imperative (Timpul Info-Magazin şi Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, 27 noiembrie 2007).
Au precizat că articolele contestate îl vizează pe domnul G. (care este fiul recurentului), adică un om politic membru al partidului politic H., care în anul 2020 era în plină campanie electorală în anul 2020, îşi dăduse demisia din Parlament pentru a nu beneficia de pensie specială de parlamentar, dar candida la un nou loc în Parlament la alegerile din 6 decembrie 2020.
În contextul susţinerilor exprimate în discursurile şi clipurile sale electorale, promovate intens în acea perioadă, relative la impozitele mari şi la pensiile speciale, la lipsa dorinţei vreunui privilegiu, la militarea pentru lipsa privilegiilor şi avantajelor de orice fel, inclusiv a diurnelor mari de la ASF, la transparenţa bugetară sub aspectul inexistenţei unor firme "cliente" ale politicienilor care să câştige contracte foarte avantajoase pentru acele firme şi dezavantajoase pentru Statul Român, a fost analizată situaţia domnului G. pentru a se vedea dacă acestea sunt făcute cu scop populist şi electoral să fie reales în Parlament, în timp ce realitatea ar fi evidenţiat că însăşi societăţile familiei sale au beneficiat de numeroase contracte încheiate cu Statul Român, contracte din care familia sa a câştigat mulţi bani.
Astfel, căutând pe internet şi în surse publice, precum la Registrul Comerţului, au ajuns la concluzia că domnul G. a fost asociat în mai multe firme ce au avut contracte cu Statul Român, cât şi că acesta este fiul domnul A., recurentul din cauza de faţă, despre acesta din urmă reluând unele declaraţii date cu ocazia unui interviu pe care l-a dat publicaţiei noastre "D." cu câţiva ani înainte, în care a relatat personal despre fuga sa din România, şi că, deşi tatăl domnului G. nu este om politic, ci este om de afaceri, este o persoană foarte cunoscută societăţii civile atât din SUA, cât şi din România, acţionând inclusiv în sens diplomatic, după cum acesta indicat în acţiune.
Din această perspectivă a persoanelor publice, libertatea de exprimare, inclusiv a presei, este mai largă având în vedere interesul superior al societăţii democratice faţă de interesul individual, fiind de la sine înţeles că în momentul în care îţi asumi să devii o persoană publică, îţi asumi, totodată, să respecţi şi să promovezi norme de conduită morală fiind un model prin puterea exemplului.
Au indicat că numele său a fost implicat în "afacerea x" care a constat în achiziţia de către Statul Român de aparate de comunicaţie electronică marca x de la societatea recurentului şi a fratelui său, soluţia în dosarul x a fost de achitare, astfel că nu se poate nega că acest dosar penal nu a existat.
Relativ la comportamentul anterior al persoanei în cauză au menţionat că articolele contestate nu au avut ca subiect pe apelantul A., ci au preluat informaţii care au făcut anterior obiectul unor alte publicaţii, aspect confirmat şi de către martorul I., nu reprezintă aspecte noi despre trecut, ci reluarea discuţiilor asupra unor teme mai vechi.
Afirmaţiile privind legăturile dintre apelant şi J. au fost furnizate chiar de către recurent în cadrul unor interviuri anterioare, sens în care au depus în etapele anterioare de judecată respectivul articol care poate fi citit şi acum pe site-ul D..
În aprecierea comportamentului intimaţilor un alt criteriu determinant îl constituie distincţia care trebuie făcută între emiterea unor judecăţi de valoare şi prezentarea unor fapte, în raport cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie importantă între a afirma fapte şi a afirma judecaţi de valoare.
În cazul faptelor, exactitatea acestora poate fi demonstrată, în schimb în cazul judecăţilor de valoare, exactitatea acestora nu este susceptibil de a fi dovedită, însă presupune o baza factuală suficient de susţinută. In cazul judecaţilor de valoare, daca s-ar impune o asemenea exigenţă, pe lângă faptul că aceasta ar fi irealizabilă, ar aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cauza Lingens contra Austria).
Or, recurentul este persoană publică, iar activitatea sa şi probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalţi cetăţeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăţi de valoare cu o bază factuala suficientă.
Aplicând toate aceste criterii în prezenta cauză, reiese că, deşi cele două drepturi puse în balanţă se bucură de un interes egal, prin faptul că recurentul este persoana publică, a priori interesul societăţii este superior intereselor individuale.
Or, tocmai aici intervine rolul şi importanta presei de garant al unei societăţi libere şi democratice, ce îi poate exercita prin observarea şi aducerea la cunoştinţa publicului a unor fapte care sunt sau ar putea fi considerate controversate, inclusiv cele privind încălcarea normelor şi valorilor morale, pentru a le pune în dezbatere publică.
În cauză, s-a făcut o trecere în revistă a trecutului domnului G. cu trimiteri la recurent, fără a folosi expresii sau cuvinte ofensatoare, fiind indicate asocierile şi contractele cu statul ale societăţilor recurenţilor, aspecte care nasc semne de întrebare in ceea ce priveşte probitatea morală a domnului G..
Cu alte cuvinte, domnul G. şi nu reclamantul A. ar fi fost cel îndeptăţit să acţioneze în instanţă dacă s-ar fi simţit lezat, deoarece primul este persoana vizată în articol, existând fapte concret prezentate care a dus la constatarea unei situaţii de fapt sprijinite pe informaţii si documente care par reale.
Au menţionat că ziariştii şi publicaţiile nu pot şi nu au competenţa să verifice veridicitatea informaţiilor din documentele primite şi cele declarate de către diferite persoane, surse în investigaţiile jurnalistice. Presa prin articole doar semnalează anumite situaţii care par anormale imorale şi/sau nelegale. Competenţa de a cerceta veridicitatea acestora revine instituţiilor statului (poliţie, parchet, instanţă de judecată, etc.), care se autosesizează şi verifică veridicitatea sau nu a aspectelor semnalate în articolele publicate.
Au solicitat respingerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca neîntemeiat, sub aspectul aplicării greşite a art. 1349 şi urm. C. civ., a art. 71 şi urm. C. civ. şi a art. 75 C. civ., ţinând cont că starea de fapt a fost stabilită în mod definitiv, iar analiza acestei critici se poate realiza doar din punct de vedere al nelegalităţii şi nu al netemeiniciei hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, au arătat că, în mod corect,instanţa de apel a reţinut că nu constituie faptă ilicită publicarea conţinutului articolului din 27.11.2020 referitor la pretinsele raporturi între recurent şi J. în perioada comunistă.
În legătura cu circumstanţele plecării recurentului in Statele Unite ale Americii, articolele contestate au reluat informaţii care au făcut anterior obiectul unor alte publicaţii, aspect confirmat şi de către martorul I., fiind aspecte prezentate şi dezbătute anterior în mass-media.
Relativ la legăturile dintre apelant şi J., afirmaţia "Nu de alta, dar tatăl său (al lui G.) a fost plantat de DIE în State acum 34 de ani (nu a fugit şi nu a primit azil politic cum susţine)", "cu aproape o mie de dolari, diurnal primită atunci de statul comunist", "Diurne din bani publici blamate azi de fiul său" nu poate constitui fapta ilicită, întrucât aceste afirmaţii au fost furnizate chiar de către recurent în cadrul unor interviuri anterioare. Autorul articolelor a reluat chiar afirmaţiile recurentului din interviul dat revistei D. cu câţiva ani înainte.
În consecinţa, aşa cum în mod corect au statuat ambele instanţe de fond, nu poate fi vorba de o fapta ilicită, întrucât în privinţa afirmaţiilor contestate referitoare la pretinsele legături dintre recurent şi J. s-a făcut dovada existentei unei minime baze factuale, conţinutul acestor articole nedepăşind limitele libertăţii de exprimare a jurnalistului şi are la baza documente a căror veridicitate ziaristul nu are competenţa să o verifice.
Şi în legătură cu conţinutul celor 2 articole ce vizează dosarul K., în mod legal ambele instanţe de fond şi de apel au reţinut că publicarea acestui conţinut nu constituie faptă ilicită.
Fără niciun fundament legal şi de fapt, recurentul a susţinut că relatarea potrivit căreia "Cei implicaţi în afacerea x, inclusiv generalul L., şi fraţii Nasui, M. şi A. (tatăl lui G.) au fost inculpaţi, dar au scăpat de acuzaţii în 2002, pe motiv că faptele s-au prescris" a avut drept scop defăimarea acestuia, în realitate scopul a fost acela de a aduce la cunoştinţa opiniei publice că deşi domnul G. îi susţine pe cei mulţi şi săraci, în mod real acesta provine dintr-o familie foarte bogată, avere care naşte unele semne de întrebare având în vedere numeroasele contracte cu statul ale societăţilor familiei sale sau la care însăşi domnul G. a fost asociat, administrator sau a fost angajat.
În al 2-lea rând, din mai multe articole de presa găsite pe internet şi chiar din propriile declaraţii rezultă că recurentul A. a fost implicat în mai multe articole şi declaraţii proprii ce constituie o bază factuală suficientă pentru a ilustra existenţa acestor situaţii neclare în trecutul domnului G. şi a recurentului A., situaţii care nasc semne de întrebare legitime pentru cetăţeni despre aceste două persoane publice.
În al 3-lea rând, informaţia sus menţionată nu se referă la modalitatea de finalizare a procesului penal cu privire la persoana recurentului, ci intenţia autorului este aceea de a evidenţia legăturile existente între membrii familiei deputatului G. şi respectiva afacere, fără a putea fi reţinut scopul de a a-l defăima pe recurent, în condiţiile în care acesta nu a avut calitatea de inculpat în dosarul penal respectiv, aspecte reţinute corect de prima instanţă.
Astfel, articolele contestate nu cuprind informaţii false şi nici informaţii noi cu privire la persoana recurentului, iar dacă ar fi existat un prejudiciu acesta a fost produs de alte persoane cu o buna perioada de timp înainte.
În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, au menţionat că recurentul a invocat că ar fi suferit un prejudiciu moral caracterizat de consecinţele negative şi de implicaţiile acestora asupra activităţii sale şi în relaţiile cu partenerii de afaceri, însă nu a arătat în concret care au fost acele consecinţe negative, nu a arătat cum l-a cuantificat şi nu a dovedit ca s-ar fi produs.
Or, informaţiile pe care le-au publicat nu au depăşit limita proporţionalităţii unei informări rezonabile, fiind respectate, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, limitele libertăţii de exprimare în conformitate cu prevederile art. 10 din Convenţie.
În ceea ce priveşte existenţa unui raport de cauzalitate de tipul cauză-efect între faptă ilicită şi prejudiciu, au arătat că recurentul nu a făcut dovada existenţei faptei ilicite şi, implicit, nici a relei-credinţe a intimaţilor.
În ceea ce priveşte existenţa unei vinovaţii ca şi condiţie a angajării răspunderii civile delictuale, au menţionat că aceasta nu există, întrucât în articole au fost prezentate fapte şi s-a făcut referire la un aspect neclar din trecutul recurentului, fără a se face afirmaţii ofensatoare la persoana acestuia, făcând trimitere la cauza Ghiulfer Predescu contra României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că libertatea presei presupune şi o eventuală exagerare a faptelor şi informaţiilor relatate, cu scopul de a provoca obţinerea unor informaţii suplimentare sau doar confirmări a celor cunoscute, chiar daca aceste exagerări sunt uneori ofensatoare ori şochează sau deranjează, cu condiţia ca informarea să fie făcută cu bună-credinţă.
II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:
La data de 01 aprilie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea aspectelor invocate de pârâţi în apărare, ca neîntemeiate, cu consecinţa admiterii cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.
Din această perspectivă, a arătat că a criticat hotărârea recurată pentru motive de legalitate care pot atrage casarea unei hotărâri judecătoreşti, în sensul în care jurnalistul a încercat să aducă în discuţie situaţia fiului recurentului pentru a dovedi o legătură cu caracterul de persoană publică a recurentului, în contextul în care, potrivit susţinerilor intimaţilor, fiul recurentului era vizat de aceste articole.
Or, ţinând cont de faptul că jurnalistul intimat este cunoscut ca fiind un apropiat al altor partide politice, conform înscrisurilor depuse la dosar pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere, ceea pune sub semnul îndoielii conduita acestuia, la redactarea articolelor de presă apreciate de recurent ca fiind defăimătoare nu a existat nicio urmă de rezonabilitate şi imparţialitate din partea jurnalistului, care să îl apere pe acesta de răspunderea civilă delictuală prin invocarea libertăţii de exprimare.
A precizat că buna-credinţă, invocată de intimaţi, justificată de existenţa altor articole de presă şi interviul acordat de recurent, nu a existat în redactarea articolelor apreciate de recurent ca având caracter ilicit, de vreme ce există diferenţe între articolele invocate drept "sursă" a informaţiilor şi modul în care jurnalistul, cu o vădită rea-credinţă, răstălmăceşte afirmaţiile recurentului pentru a-şi justifica afirmaţiile defăimătoare.
Nici jurnalistul şi nici publicaţia nu au făcut minime diligenţe în vederea documentării serioase a articolelor publicate, aspect care exclude buna-credinţă a acestora şi exclude totodată protecţia oferită de lege în privinţa libertăţii de exprimare.
Toate aceste argumente au condus la criticarea deciziei recurate pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Deşi instanţele de fond au avut la dosar documentele depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, totuşi au reţinut că articolele nu au un caracter ilicit, însă nu au indicat aspectele pe care le-au considerat că reprezintă o bază factuală în cercetarea jurnalistică, dacă s-au depăşit limitele libertăţii de exprimare de către jurnalist, dacă a acţionat cu rea-credinţă, care înlătură aplicabilitatea libertăţii de exprimare ca drept fundamental, de vreme ce acesta nu a făcut minime demersuri pentru a stabili că cele afirmate sunt conforme realităţii, concretizate prin demersuri în vederea studierii dosarului aflat în arhiva CNSAS de unde rezultă că singurele înscrisuri sunt legate de dosarul penal şi condamnarea primită de recurent pentru infracţiunea refuzului de înapoiere în ţară, făcând trimitere la jurisprudenţa naţională în ceea ce priveşte aprecierea îndeplinirii cerinţelor privind răspunderea civilă delictuală (decizia nr. 190 din 8 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 06 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a susţinut că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile art. 71 şi urm. C. civ., care protejează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, şi nici argumentele prezentate de părţi, rezumându-se doar să prezinte la nivel teoretic jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi protecţia oferită libertăţii de exprimare de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, din motivarea hotărârii recurate lipseşte analiza efectivă a acelor condiţii în care limitele libertăţii de exprimare sunt depăşite, motiv esenţial care l-a determinat pe recurent să se adreseze justiţiei, nu au fost puse în balanţă drepturile fundamentale invocate de părţi şi nu a fost argumentată raţiunea pentru care libertatea de exprimare este mai puternică decât drepturile personalităţii invocate de recurent prin cererea de chemare în judecată, dacă jurnalistul a fost sau nu de bună-credinţă ori dacă a avut o minimă bază factuală care să îi justifice afrmaţiile.
În aceeaşi măsură, recurentul a invocate omisiunea analizei tuturor înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, împrejurare ce a determinat concluzia eronată că fapta săvârşită de intimatul C. nu ar avea caracter ilicit, lipsindu-l, totodată, pe recurent de dreptul la un proces echitabil urmare a refuzului de a i se acorda avocatului nou intrat în dosar posibilitatea studierii înscrisurilor depuse la dosar.
În prealabil, relativ la susţinerea recurentului cu privire la omisiunea analizei art. 71 C. civ. ce consacră dreptul la respectarea vieţii private, Înalta Curte reţine că acţiunea cu care reclamantul a învestit prima instanţă a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 58, art. 72 şi art. 73 C. civ., art. 30 din Constituţia României şi art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că prevederile art. 71 C. civ. nu au făcut obiectul analizei instanţei anterioare şi, implicit, nu au fost cuprinse în motivele de apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în etapa procesuală a recursului, ceea ce contravine prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", legiuitorul înţelegând astfel să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.
Sub aspectul motivării hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele şi dispozitivul, iar în cuprinsul considerentelor se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intervine atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În înţelesul textului mai sus invocat, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, §30).
Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (cauza Hirvisaari c. Finlanda, hotărârea din 27 septembrie 2001, §30).
În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, par. 173). În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale.
Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor (par. 171).
Plecând de la aceste premise, Înalta Curte constată că hotărârea recurată corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme în cuprinsul său se regăsesc considerentele de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată, criticile formulate de reclamant, prin motivele de apel, fiind analizate prin raportare la legislaţia internă şi cea convenţională, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, dar şi prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză. Astfel, punând în balanţă dreptul la viaţa private, în componenta referitoare la demnitate şi la popria imagine (art. 72 şi art. 73 C. civ.), şi dreptul pârâţilor la libera exprimare [recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) C. civ. şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale], instanţa de apel a demonstrate neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 1357 şi urm. C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi, dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente care converg către soluţia din dispozitiv de respingere a apelului.
Împrejurarea că recurentul-reclamant este, în mod cert, nemulţumit de deznodământul judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, soluţia este greşită prin prisma modului în care instanţa de apel a interpretat elementele bazei factuale, într-o altă manieră decât cea agreată de parte, ajungând la concluzia că în cauză nu a existat o încălcarea a drepturilor subiective ale reclamantului, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul motivului de casare evocat, cu atât mai mult cu cât raţionamentului prin care a fost validată soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii este clar.
Deşi susţine inconsistenţa motivării, recurentul nu relevă, în concret, critici care să poată fi subsumate cazului de casare reglmentat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ci opune, doar, aprecierile instanţei de apel propriilor susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs expres invocat, susţinerea referitoare nemotivarea hotărârii fiind, mai degrabă, una pur formală.
Referitor la celelalte aspecte de care partea a înţeles să se prevaleze în argumentarea aceluiaşi motiv de recurs cu trimitere punctuală la afirmaţiile tendenţioase făcute cu rea-credinţă cu privire la persoana recurentului-reclamant de către autorul celor 2 articole de presă, în contextul descris, fără existenţa vreunei baze factuale în scopul informării opiniei publice în legătură cu chestiuni care se doresc a fi de interes public, Înalta Curte constată că, în esenţă, prin acestea recurentul tinde către o reanalizare a situaţiei de fapt şi a probelor administrate, cu solictarea de a se da eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altora, or, acestea sunt chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul recursului, instanţele de fond fiind suverane în a aprecia probaţiunea administrată în cauză.
Prin urmare, faptul că reclamantul este nemulţumit de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.
În consecinţa, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar şi a prevederilor art. 71 şi urm. C. civ., care constituie protecţia drepturilor personal nepatrimoniale referitoare la deminitatea personei şi viaţa private şi art. 75 C. civ. care reglementează limitele acestor drepturi.
În concret, pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei unei încălcări a drepturilor sale, recurentul-reclamant a reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la concluzia că articolele publicate au caracter tendenţios, depăşind limitele libertăţii de exprimare, în ciuda reputaţiei reclamantul de persoană publică (om de afaceri), că scopul avut în vedere de autorul publicaţiilor nu a fost informarea obiectivă a publicului, ci denigrarea reclamantului, încăcându-şi obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă în demersul jurnalistic.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul întrunirii condiţiilor necesare antrenării răspunderii pârâţilor pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare şi, implicit, pentru încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată, presupune, pentru etapa procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.
Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.
Înalta Curte reţine că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esenţă, obligarea pârâţilor C. şi S.C. D. S.R.L., în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON, produse prin afirmaţii defăimătoare, publicate în B., numărul din 25 şi cel din 27 noiembrie 2020, obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze publice faţă de reclamant în două numere consecutive ale ziarului; înlăturarea tuturor articolelor şi comentariilor conţinute pe site-ul pârâtului B., care îl privesc pe reclamant; obligarea pârâţilor de a înlătura, pe cheltuiala lor, toate articolele şi comentariile care au apărut pe alte site-uri şi în alte publicaţii, ca urmare a preluării lor de la B.; redarea integrală a dispozitivului hotărârii definitive judecătoreşti de achitare în "Dosarul x", în cadrul unui articol, în termen de maximum l5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea unor daune moratorii de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere; redarea integrala a sentinţei de condamnare a reclamantului de către statul comunist român în 1987.
Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea unor afirmaţii denigratoare şi defăimătoare la adresa reclamantului care au adus atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei, imaginii şi vieţii private a acestuia, atât prin conţinutul materialelor publicate într-un cotidian de largă răspândire naţională, cât şi prin titlurile utilizate "Trecutul nu se prescrie! Cine suflă din pupa afacerilor familiei H.-istului G.", "Trecutul se prescrie! (2) Ce ar putea avea în comun N. şi H.-istul G.".
Aceasta a impus primei instanţe şi celei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţa, pe de o parte, a dreptului reclamantului la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi, pe de altă parte, a dreptului pârâţilor la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că nu a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care acestora din urmă li se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.
În speţă, instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne, a celor convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâţilor şi de informare a publicului a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului.
O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin afirmaţiile din cadrul articolelor incriminate, pârâţii s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.
Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată în materia delictelor de presă, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 pct. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor.
Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauza Sipoş împotriva României, cauza Petrina împotriva României, cauza Von Hannover împotriva Germaniei).
Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).
Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României).
Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia Curţii Europne a Drepturilor Omului, presa joacă un rol esenţial în exercitarea libertăţii de exprimare într-o societate democratică, respectiv, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, presa are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României).
În referire la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. contra Norvegiei).
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauza Cumpănă şi Mazăre contra României, cauza Petrina contra României, cauza Ivanciuc contra României).
Aşadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României).
Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei).
În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauza Grinberg versus Federaţia Rusă, cauza Feldek contra Slovacia, cauza Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauza Feldek contra Slovaciei, cauza Observer şi The Guardian contra Regatului Unit).
Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar, pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).
Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.
Înalta Curte constată că, faţă de particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, în mod corect a analizat instanţa de apel cerinţele prevăzute de art. 1357 C. civ. în concordanţă cu legea internă, cea convenţională, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a procedat la o examinare distinctă a elementelor determinante în aprecierea prevalenţei unuia dintre cele 2 drepturi aflate în conflict: dreptul la libertate de exprimare, pe de o parte, sau a dreptului la respectarea vieţii private, pe de altă parte, respectiv: contribuţia afirmaţiilor la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, conţinutul, forma şi repecursiunile.
Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâţilor şi de informare a publicului, garantată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, şi necesitatea păstrării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la demnitate şi reputaţie), ocrotită de art. 8 din Convenţie.
Instanţa de apel nu s-a rezumat la o aplicare strict formală a principiile libertăţii de exprimare, ci a analizat criteriile de apreciere a limitelor criticilor acceptabile prin raportare la calitatea persoanei vizate, contextul în care sunt făcute afirmaţiile, doza de exagerare în cazul politicienilor, concluzionând că nu s-a ajuns în sfera ilicitului civil.
Astfel, examinând faptele imputate pârâţilor prin folosirea afirmaţiilor din cuprinsul articolului din 25 noiembrie 2020, instanţa de apel le-a evaluat în mod corect şi a stabilit că materialul publicat nu se referă la viaţa privată a recurentului-reclamant, ci are rolul de a avertiza publicul în legătură cu candidatura fiului recurentului-reclamant, G. pentru funcţia de parlamentar, care anterior deţinuse funcţia de deputat din care îşi dăduse demisia pentru a nu beneficia de pensie specială de parlamentar, însă candida pentru un nou loc în parlament la alegerile din 06 decembrie 2020, om politic, membru al partidului politic H., faţă de care limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi în contextul postării materialului, anterior organizării alegerilor parlamentare.
Fiind ştiut că atenţia publicului este canalizată asupra activităţii celor ce acced la funcţia de parlamentar, care se deschid în mod inevitabil şi cu bună ştiinţă unei examinări riguroase a fiecărui cuvânt şi fapte din partea publicului larg şi, în consecinţă, trebuie să manifeste un grad mai mare de toleranţă faţă de critică, afirmaţiile pretins denigratoare conţin, în cea mai mare parte, informaţii preluate de jurnalist din alte articole publicate în presa din anii anteriori, ceea ce confirmă îndeplinirea condiţiei existenţei unei minime baze factuale, constând în convingerea jurnalistului cu privire la autenticitatea informaţiilor respective şi care nu sunt în legătură directă cu recurentul-reclamant.
Or, în raport de aceste constatări, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că cele relatate în cuprinsul articolului incriminat nu depăşesc limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, de vreme ce demersul jurnalistic este unul legitim, făcut cu scopul de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general, având la bază documente de a căror veridicitate jurnalistul nu avea motive să se îndoiască, în contextul publicării informaţiilor şi supunerii dezbaterii în mass-media anterior.
De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere (cauza Radio France şi alţii c. Franţei, §37, cauza Dalban c. României, § 49-50, cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 65 şi urm.).
Buna-credinţă a persoanei care se manifestă în spaţiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenţia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni ce interesează publicul şi cea de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane. Pentru reţinerea bunei-credinţe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informaţiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală.
Contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte aşadar în lumina tuturor circumstanţelor, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.
Deşi a susţinut că a fost victima unei campanii de presă defăimătoare purtate la adresa sa de către pârâtul C. şi că instanţa de apel a considerat în mod eronat că informaţiile prezentate de acesta nu pot fi considerate fapte ilicite care să atragă angajarea răspunderii civile delictuale, omiţând că respectivul articol prezintă informaţii nereale cu privire la recurent cu scopul de a cauza fiului acestuia o imagine distorsionată, recurentul face propria apreciere legată de conţinut fără a aduce niciun argument de natură legală care să susţină această afirmaţie şi să răstoarne concluzia instanţei devolutive, aceea că atitudinea subiectivă a jurnalistului caracterizată de buna-credinţă s-a subordonat scopului principal al informării publicului despre un subiect de interes general, iar nu al defăimării sau discreditării, ceea ce îl plasează în afara sferei ilicitului civil.
Sub un alt aspect, în privinţa legăturii dintre recurent şi J., recurentul a invocat afirmaţiile pretins denigratoare făcute de autorul articolului publicat în data de 27 noiembrie 2020, anume "a fost plantat de DIE în State acum 34 ani (nu a fugit şi nici azil politic nu a primit, cum susţine)", susţind că aceste comentarii nu îi aparţin, iar realitatea a fost denaturată într-un articol care s-a îndepărtat cu mult de la rigorile eticii jurnalistice, instanţa de apel erijându-se într-un apărător al pârâtului, motivându-i acţiunile dincolo de orice normă care să justifice conţinutul denigrator al articolului publicat, cu ignorarea argumentelor părţilor, a probelor depuse odată cu cererea de chemare în judecată (azilul politic), care ar fi condus la o altă concluzie.
Legat de conţinutul articolul incriminat, validând raţionamentul tribunalului, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în condiţiile în care comentariile care au însoţit respectivul citat şi care au acreditat ideea relaţiilor reclamantului cu fosta securitate au fost inserate în contextul descrierii circumstanţelor plecării reclamantului în Statele Unite ale Americii şi sunt în legătură directă cu aspectele relatate de aceeaşi parte în cadrul unor discuţii pe teme mai vechi, constituind în realitate o reluare a unor informaţii prezentate şi dezbătute anterior în mass-media, neavând caracter de noutate, situaţie în care nu poate fi reţinut caracterul ilicit al acestora.
Toate acestea reflectă o analiză judicioasă a cauzei, analiză ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia instanţei de apel în privinţa inexistenţei unei încălcări a drepturilor reclamantului fiind una dedusă la finalul acestei operaţiuni ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.
Or, prin criticile formulate, recurentul-reclamant tinde la reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel şi apoi, subsecvent, la aplicarea dispoziţiilor legale incidente sau înlăturarea aplicării unor prevederi legale în raport de noua situaţie de fapt solicitată a fi reţinută în recurs, aspect ce excedează limitelor controlului judiciar ce se poate realiza în recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Aşa cum s-a arătat deja, în cadrul recursului, cale extraordinară de atac care vizează verificarea hotărârii doar prin prisma aspectelor de nelegalitate, nu se pot repune în discuţie situaţia de fapt ori anumite împrejurări reţinute de instanţa de apel, după cum nu se poate proceda la reaprecierea probatoriului în scopul reevaluării situaţiei de fapt, aceste aspecte fiind stabilite de instanţa anterioară în baza efectului devolutiv a apelului.
Aşadar, nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă la situaţia de fapt deplin stabilită de prima instanţă de control judiciar, iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc.
În cauză, recurentul nu a invocat şi nici nu a demonstrat vreuna dintre aceste ipoteze, ci apărările s-au circumscris situaţiei de fapt şi probatoriului ataşat cererii de chemare în judecată ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii, aşa încât nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă.
Referitor la asocierea recurentului-reclamant cu un dosar penal prin prezentarea informaţiei că "cei implicaţi în afacerea x, inclusive generalul L., şi fraţii Năsui, M. şi A. (tatăl lui G.) au fost inculpaţi, dar au scăpat de acuzaţii în 2002, pe motiv că faptele s-au prescris", pe baza propriei interpretări a informaţiilor din articol cum că nu a avut nicio calitate în dosar, că toţi inculpaţii trimişi în judecată au fost achitaţi, iar fratele recurentului a obţinut despăgubiri pentru eroarea judiciară a Statului Român, aspecte confirmate de hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din România, instanţa de apel a dezlegat corect înţelesul construcţiei, stabilind că, de fapt, referirea în cuprinsul materialului publicat la dosarul "x" nu se raportează la modalitatea de finalizare a procesului penal cu privire la persoana reclamantului, ci reflectă intenţia autorului de a evidenţia legăturile existente între membrii familiei deputatului G. şi respectiva afacere şi nu de a-l defăima pe recurent, în condiţiile în care nu avut calitatea de inculpat în dosarul penal respectiv, constatare corect realizată prin decizia atacată.
Pe cale de consecinţă, raţionamentul juridic expus în decizia atacată nu relevă existenţa unei încălcări a drepturilor recurentului prin prisma normelor de drept material invocate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să determine atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor în prezenta cauză, de vreme ce aceştia au acţionat cu bună-credinţă, în concordanţă cu cerinţele impuse de art. 75 C. civ. şi cu respectarea exigenţelor art. 10 alin. (1) din Convenţia Euopeană a drepturilor omului, în virtutea libertăţii lor de exprimare şi în limitele intriseci ale acestui drept.
Astfel, cum toate criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de prezenta instanţă de control judiciar în cercetarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1105A din 27 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1105A din 27 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.