Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă la data de 13 ianuarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a convenţiei de împrumut încheiată la data de 11 mai 2012, intitulată contract de împrumut de bani fără dobândă, pentru lipsa cauzei şi a obiectului. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1225, art. 1226, art. 1235, art. 1239, art. 1247 C. civ.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 426 din 31 mai 2023, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul B., prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi a luat act că pârâtul B. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în apel:
Prin decizia nr. 365 din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 426 din 31 mai 2023, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 365 din 25 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 09 ianuarie 2024, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 ianuarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind numele şi prenumele, domiciliul recurentului-reclamant, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura; în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi alin. (2) teza a II-a coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.636 RON [100 RON pentru invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi 4.536 RON pentru motivul încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - 546.700 RON - valoarea obiectului cererii 110.000 euro, la cursul de 4,970 RON/euro, la data înregistrării recursului - 22.11.2023].
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că motivarea deciziei atacate este contradictorie, în sensul în care instanţa de apel a identificat în mod eronat acea constatare jurisdicţională din cauza ce a făcut obiectul dosarului anterior, care înzestrează cu putere de lucru judecat hotărârea definitivă, în raportul cu litigiul de faţă, de vreme ce în considerente nu se regăseşte o analiză a apărărilor formulate de reclamant cu privire la valalabilitatea actului de împrumut din perspectiva obligaţiilor asumate, făcând trimitere la paragrafele 3-7 din pagina 13 a deciziei atacate.
Deşi a susţinut, prin motivele de apel, că prima instanţă a procedat în mod nelegal la judecarea şi soluţionarea cauzei pe fond, în condiţiile în care a acordat cuvântul părţilor doar pe excepţiile invocate de intimat, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că, chiar dacă hotărârea se întemeiază pe prezumţia puterii de lucru judecat, aceasta nu este altceva decât un mijloc de apărare de fond, astfel că instanţa nu a lăsat loc vreunei ambiguităţi pronunţându-se pe fond şi nu se impunea admiterea, formală, a excepţiei puterii de lucru judecat, analiza pe fond, în limitele prezumţiei amintite, fiind legală.
Aceste argumente au fost reţinute atât de instanţa de apel, cât şi de cea de fond, în condiţiile în care nu s-a ataşat dosarul nr. x/2018, necesar pentru soluţionarea excepţiilor invocate de intimat, critică expusă şi în motivele de apel dar la care instanţa de apel nu a făcut nicio referire, aspect care probează că întreaga motivare reţinută de instanţa de apel este contradictorie.
Cu privire la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relativ la obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 1225, a1226, art. 1235, art. 1239 şi art. 1247 C. civ. pe care a fost fundamentată acţiunea, a arătat că, la momentul încheierii actului, nu a fost predată de către intimat cu titlu de împrumut nicio sumă de bani recurentului, astfel că lipseşte obiectul contractului, iar cauza contractului este ilicită, întrucât este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice, de vreme ce intimatul-pârât nu a făcut dovada tradiţiunii-predării banilor, împrumutul de consumaţie fiind un contract real, remiterea bunului, în speţă, a banilor fiind un element esenţial de care depinde însăşi valabilitatea contractului.
Or, lipsa predării efective a sumei împrumutate are relevanţă juridică asupra analizei cauzei, respectiv, a scopului pentru care s-a încheiat actul de împrumut.
Nu se poate face confuzie între semnarea actului, necontestată de recurent şi voinţa acestuia de a contracta, semnătura putând produce efectul juridic urmărit de intimat doar în situaţia în care ar fi avut corespondent real în voinţa recurentului de a contracta împrumutul, conform principiului voinţei interne aplicabil în raporturile juridice civile, ceea ce înseamnă că întotdeauna are prioritate voinţa internă şi nu cea exteriorizată.
Câtă vreme consimţământul recurentului a fost dat urmare a presiunilor psihice exercitate de către pârât asupra sa, actul contestat nu poate să producă consecinţe juridice lipsindu-i obiectul şi fundamentându-se pe o cauză care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
În speţă, părţile au încheiat contractul pentru a se justifica alte raporturi juridice anterioare din perioada anilor 2001-2011, aspect confirmat inclusiv de martorii audiaţi în dosarul nr. x/2018, care au arătat că, în prezenţa lor, nu s-a remis suma de bani pretinsă în mod neîntemeiat de pârât, în cuantum de 110.000 euro.
Cum validitatea unui act juridic implica întrunirea cumulativă a condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege pentru încheierea lui valabilă, neîndeplinirea unei singure condiţii, atrage sancţiunea nulităţii şi face de prisos analiza altor condiţii.
După cum a arătat, prin motivele de apel, în cadrul dosarului nr. x/2018, nu a formulat decât întâmpinare nu şi cerere reconvenţională, prin care a negat pretenţiile reclamantului, cât şi starea de fapt descrisă de acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă motivele de nulitate absolută ale convenţiei de împrumut nu au fost analizate de către instanţe.
Cum intimatul-reclamant a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în pretenţii, care nu a fost analizată în dosarul nr. x/2018, nu se poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, fiind interpretate şi aplicate în mod nelegal dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la decizia civilă nr. 2357/5.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aspectele de ordin teoretic ce ţin de puterea de lucru judecat.
II.2. Apărările formulate în cauză:
La data de 29 ianuarie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii deciziei civile nr. 365/25.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, ca fiind temeinică şi legală.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la nulitatea recursului în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că niciuna dintre criticile deduse judecăţii căii de atac nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată de recurent, a arătat că hotărârea recurată este motivată raportat la situaţia de fapt şi la natura cauzei şi nu cuprinde motive contradictorii.
De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea recurentului cu privire la faptul că în mod greşit instanţa nu a acordat cuvântul pe fond, ci doar asupra excepţiilor, respingând, apoi, acţiunea pe fond nu duce la concluzia că decizia ar fi contradictorie, întrucât instanţa a unit cu fondul excepţia puterii de lucru judecat, calificând-o ca o apărare de fond.
Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menţionat că recurentul a reiterat argumentele susţinute în faţa instanţei de fond şi a celei de apel, însă acestea repezintă simple nemulţumiri cu privire la soluţiile date de cele 2 instanţe, care nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, instanţa de recurs neavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
A precizat că recurentul a susţinut în mod nefondat faptul că instanţele de fond au refuzat să aplice normele juridice de drept material, de vreme ce a făcut dovada existenţei convenţiei, remiterea sumelor de bani, recunoaşterea expresă că a achiziţionat autobuze ca obiect al firmei sale, iar pe fondul cauzei, prin martorii audiaţi în faţa instanţei, s-a confirmat faptul că părţile au semnat înscrisul sub semnătură privată care a făcut dovada împrumutului de 110.000 euro către recurent.
De asemenea, din raportul de expertiză criminalistică efectuat în dosarul penal nu a reieşit faptul că ar fi fost vreo alterare sau modificare a înscrisului sub semnătură privată, aspect analizat în nenumărate rânduri.
Cu privire la susţinerea ca ar lipsi obiectul contractului, a menţionat că şi această susţinere a fost analizată în fond, s-a constatat ca sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract de împrumut, în sensul că ambele părţi au avut capacitate de a contracta, consimţământul a fost valabil exprimat, obiectul determinat şi licit şi cauza morală şi licită.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 13 ianuarie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.
În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.
Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci şi indicarea cazului de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea în concret a criticilor de nelegalitate, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi la hotărârea recurată.
Pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susţineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.
Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi chiar dacă partea nu le-a încadrat în drept sau a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.
Examinând cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi argumente ce vizează în mare parte situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, totuşi, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele cărora se poate exercita controlul de legalitate al deciziei atacate.
Astfel, criticând modalitatea în care instanţa de apel a reţinut cele statuate prin sentinţa civilă nr. 142 din 02 iunie 201 a Curţii de Apel Craiova cu privire la valabilitatea contractului de împrumut din perspectiva obligaţiilor asumate în contextul înlăturării susţinerilor reclamantului după o analiză temeinică a probelor administrate, deşi nu s-a produs o astfel de analiză a apărărilor acestuia, recurentul invocă o pretinsă motivare contradictorie a deciziei atacate, ipoteză reglementată prin de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Pe de altă parte, critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. în cadrul căreia recurentul-reclamant a susţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile de drept substanţial (art. 1225, art. 1225, art. 1235, art. 1239 şi art. 1247 C. civ.) nu a fost analizată în cadrul dosarului nr. x/2018, poate fi circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
Este adevărat că, deşi, se indică în cadrul memoriului de recurs şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant nu a demonstrat incidenţa acestui caz de casare, ci în expunerea de motive s-a raportat la chestiuni ce ţin de greşita stabilire a situaţiei de fapt, prin prisma interpretării eronate a probatoriului. Această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea recursului, singura consecinţă fiind aceea că, în lipsa unor critici concrete relative la raţionamentul instanţei de apel subsumate acestui motiv de recurs, susţinerile recurentului circumscrise acestui motiv de casare nu vor fi analizate întrucât excedează limitelor judecăţii recursului reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul-reclamant a invocat motivarea contradictorie a deciziei atacate, instanţa de apel reţinând în mod eronat că aspectele dezlegate în primul litigiu se impun în prezenţa cauză şi o împiedică să cerceteze aceleaşi chestiuni de fond, deşi apărările reclamantului vizând valabilitatea actului de împrumut din perspectiva obligaţiilor asumate nu au fost analizate de instanţa de apel în primul litigiu.
Sub un alt aspect, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a analizat critica ce privea neataşarea dosarului nr. x/2018, în vederea soluţionării excepţiilor invocate de intimat, în contextul aprecierii instanţei de apel asupra legalităţii analizei fondului cauzei în limitele prezumţiei lucrului judecat ataşate hotărârii pronunţate în primul litigiu ce reprezintă un mijloc de probă.
Criticile pe aspectele expuse sunt nefondate.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, ţinând cont de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată în primul litigiu, precum şi de ceea ce s-a invocat în cauza pendinte în susţinerea nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat între părţi, respectiv lipsa obiectului determinată de neremiterea sumei de 110.000 euro de către împrumutător împrumutatului şi lipsa cauzei sau cauza ilicită în contextul inexistenţei împrumutului, a reţinut în mod correct că aceste aspect au fost lămurite în primul litigiu, în cadrul căruia, pentru a admite acţiunea în realizarea dreptului izvorâtă din contractul de împrumut, s-a stability că între părţi a intervenit un contract de împrumut (negotium), la data de 11 mai 2012, că raporturile contractuale nu au fost negate de către recurentul-reclamant din prezenta cauză (pârât în acea cauză), iar apărările acestuia sub aspectul valabilităţii contractului de împrumut, din perspectiva obligaţiilor asumjate, au fost înlăturate după o analiză temeinică a probelor administrate.
În atare circumstanţe, instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la decizia civilă nr. 142 din 02 iunie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de pârâtul A. (reclamantul din prezenta cauză), conform deciziei nr. 1286 din 09 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a reţinut că, în prezentul litigiu, nu se mai poate reanaliza valabilitatea contractului de împrumut încheiat la data de 11 mai 2012 sub aspectul lipsei obiectului sau a cauzei/cauză ilicită, apărări invocate de recurentul-reclamant, cu ignorarea acestei hotărâri.
Astfel, instanţa de apel, dând eficienţă puterii de lucru judecat, care se opune recurentului-reclamant şi interzice acestuia a readuce în atenţia instanţei de judecată probleme de drept tranşate definitiv de o altă instanţă, a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârii judecătoreşti, ţinând cont că statuările din cuprinsul acesteia sunt obligatorii şi produc efecte faţă de recurentul-reclamant, întocmai ca legea.
Contrar susţinerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde suficiente argumente ce demonstrează că instanţa de apel a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, aceasta indicând elementele de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat soluţia adoptată şi expunând în mod clar şi coerent silogismul logico-juridic ce a stat la baza deciziei pronunţate, de respingere a apelului, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza şi demonstrând respectarea garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului de apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a corespunde cerinţelor unui proces echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ale cauzei ce i-au fost prezentate.
Or, împrejurarea că recurentul-reclamant nu agreează raţionamentului judecătorului fondului, nefiind de acord cu acesta, nu poate echivala cu o motivare contradictorie în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.
Nu poate fi subsumată motivului de casare reglementat de textul legal mai sus menţionat nici critica referitoare omisiunea instanţei de a apel de a analiza şi de a se pronunţa cu privire la solicitarea de ataşare a dosarului nr. x/2018
Câtă vreme la dosar au fost depuse hotărârilor pronunţate în cauza respectivă, hotărâri ce cuprind dezlegări ale tuturor problemelor de drept invocate în acel litigiu şi al căror conţinut a fost valorificat corect în prezenţa cauză de către instanţele de fond, ataşarea dosarului nici nu era necesară astfel că nu i se poate imputa cu temei instanţei devolutive încălcarea vreunuia dintre drepturile procesuale recunoscute reclamantului.
Ceea este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în mod clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar în etapa procesuală a recursului.
De vreme ce judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte concluzionează că, în cauză, nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi înlăturate criticile ce susţin nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., ce se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a invocat pretinsul refuz al instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 1225, art. 1226, art. 1235, art. 1239 şi art. 1247 C. civ. ce au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care chestiunea litigioasă dedusă judecăţii în prezenta cauză nu a făcut obiectul analizei instanţei în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018
În această privinţă, recurentul-reclamant a făcut trimitere la chestiuni de ordin teoretic legate de definiţia contractului de împrumut şi condiţiile de valabilitate ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ evaluate de parte în contextul naturii şi conţinutului obligaţiilor contractuale, al probelor administrate (martori), al situaţiei de fapt şi al neformulării unei cereri reconvenţionale în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului în litigiul anterior.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a făcut o evaluare proprie a chestiunilor litigioase deduse judecăţii, reţinând că toate acestea au făcut obiect al dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale în procesul anterior, modalitatea în care au fost dezlegate impunându-se judecăţii ulterioare, respectiv, în prezentul litigiu, cu putere de lucru judecat. Prin urmare, câtă vreme nu a avut loc o judecată propriu-zisă pe fond, litigiul fiind soluţionat în virtutea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii pronunţate în litigiul anterior, nu s-a mai pus problema analizării de către instanţele de fond a incidenţei normelor de drept material a căror încălcare se reclamă, astfel că, din această perspectivă, nu i se poate imputa instanţei de apel refuzul de a le aplica.
Din expunerea argumentelor invocate de recurentul-reclamant în susţinerea acestui motiv de recurs rezultă cu evidenţă că acesta tinde la a readuce în discuţie şi de a supune unei noi analize chestiunile de fond ce au fost deja tranşate, ignorând, practic, modalitatea de soluţionare a cauzei, respectiv prin recunoaşterea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârilor pronunţate în litigiul anterior. Or, o astfel de analiză nu este posibilă, câtă vreme chestiunile respective au fost dezlegate printr-o hotărâre definitivă, dar şi pentru că, faţă de modalitatea concretă în care au fost formulate criticile subsumate acestui motiv de recurs, prin referiri vaste doar la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat, recurentul solicită reaprecierea acestora, chestiune ce excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi realizat controlul de legalitate a deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a reclamat nelegalitatea deciziei atacate şi sub aspectul interpretării şi aplicării în mod greşit a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) Cod procedură la speţa dedusă judecăţii, susţinând că, în concret, chestiunea litigioasă reţinută de instanţa de apel în motivarea hotărârii nu a fost dezlegată în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Critica astfel formulată este susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii intervine atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Înalta Curte reţine că efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).
Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, oprind o nouă judecată în fond, atunci când există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză) prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., iar efectul pozitiv consacrat de alin. (2) din acelaşi articol, se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, în acest caz nemaifiind necesară existenţa unei triple identităţi de acţiune.
Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.
În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).
Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).
Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).
Referitor la datele speţei, Înalta Curte reţine că, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă, reclamantul B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., restituirea împrumutului în valoare de 110.000 euro, acordat la data de 11 mai 2012 (echivalentul în RON, la 13 decembrie 2018, fiind 510.400 RON), sumă actualizată la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 80 din 10 februarie 2021, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis cererea de chemare formulată de către reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul A.; a obligat pe pârât să-i restituie reclamantului suma de 110.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit sau echivalentul în RON, calculat la cursul oficial de schimb practicat de B.N.R. în ziua plăţii efective, sumă ce se va actualiza cu indicele preţurilor de consum la data plăţii efective; a admis, în parte, cererea accesorie şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.709 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).
Prin decizia civilă nr. 142 din 02 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 80 din 10 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în contradictoriu cu reclamantul B.; a anulat sentinţa şi, rejudecând în fond, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât; a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pe pârât să restituie reclamantului suma de 110.000 euro, echivalentă în RON, la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective; a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 8.709 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond; a lua act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
Prin decizia nr. 1286 din 09 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 142 din 2 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă; a obligat pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON către intimatul-reclamant B., reprezentând cheltuieli de judecată.
În prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a aceleiaşi convenţii de împrumut, încheiată la data de 11 mai 2012, pentru lipsa cauzei şi a obiectului, grefată sub aspectul stării de fapt pe aceea că la încheierea actului nu a fost predată de către pârât cu titlu de împrumut nicio sumă de bani reclamantului, astfel că lipseşte obiectul contractului, iar cauza contractului este falsă, ilicită, fiind contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Prin sentinţa civilă nr. 426 din 31 mai 2023, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, ţinând cont de dezlegarea dată deja asupra problemei de drept dedusă judecăţii în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, soluţia fiind confirmată prin decizia civilă nr. 365 din 25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
În acest caz, Înalta Curte reţine că instanţa de control judiciar a stabilit în mod judicios că nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, întrucât, această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă şi constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.
Având în vedere că printr-o primă judecată s-a stabilit în mod definitiv ca fiind îndeplinită condiţia validităţii contractului constând în remiterea bunului, bunul împrumutat fiind predat la data semnării contractului, această statuare a instanţei nu mai poate fi supusă unei evaluări ulterioare, fără încălcarea puterii de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare şi a verificării juridicţionale a instanţei şi se opune oricărei discuţii referitoare la lipsa obiectului contractului de împrumut sau a cauzei/cauză ilicită reclamate de recurentul-reclamant.
Acest aspect ţine de dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
Curtea de la Strasbourg a stabilit că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuţie (cauza Brumărescu împotriva României, 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII).
În temeiul acestui principiu, nici o parte sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru (cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52 şi 56, CEDO 2003-IX).
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut în mod corect efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, astfel că şi criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 365 din 25 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 365 din 25 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.