Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul Muzeul Naţional de Istorie a României a solicitat obligarea pârâtului Ordinul Arhitecţilor din România la plata sumei de 722.325,38 RON, reprezentând despăgubiri materiale pentru repararea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/20.07.2015, precum şi la plata sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a atingerii aduse prestigiului şi reputaţiei prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.
Prin încheierea din 14 august 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus trimiterea dosarului către una din Secţiile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 7 septembrie 2018, sub dosar nr. x/2018.
Prin cererea reconvenţională depusă la 29 octombrie 2018, pârâtul Ordinul Arhitecţilor din România a solicitat obligarea reclamantului Muzeul Naţional de Istorie a României la plata sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a atingerii aduse prestigiului şi reputaţiei.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 738 din 7 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea principală şi cererea reconvenţională.
A obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 33.559,86 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin decizia nr. 170 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva încheierii de şedinţă din 11 iulie 2019 şi a sentinţei civile nr. 738 din 7 mai 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimatului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 21.999,23 RON reprezentând onorariu de avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 170 A din 10 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul Muzeul Naţional de Istorie a României a declarat recurs.
În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în tot a hotărârii atacate, urmând ca dosarul să fie trimis spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, apreciind a fi incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, pct. 7 şi pct. 6 C. proc. civ.
Prima critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că, deşi obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl constituie răspunderea civilă contractuală, instanţa de apel a analizat cererea sub aspectul procedurii prevăzute de legislaţia achiziţiilor în vigoare la acea dată, respectiv O.U.G. nr. 34/2006.
Mai mult, în motivarea respingerii apelului, au fost invocate elemente care depăşesc norma legală de drept material prin adăugarea la lege. Astfel se încalcă aplicarea corectă a normelor de drept material în ceea ce priveşte legislaţia achiziţiilor.
În susţinerea acestui motiv recurs se arată că afirmaţia potrivit căreia managerul autorităţii contractante ar fi trebuit să cunoască limba engleză apare ca o cerinţă impusă, deşi legea nu prevede o astfel de cerinţă. Procedura de achiziţie se desfăşoară în limba română, publicarea acesteia făcându-se în SEAP doar în limba română.
Se mai precizează că atât timp cât delegi, conform contractului încheiat între MNIR şi OAR organizarea concursului de soluţii şi traducerea profesionistă a documentaţiei (inclusiv a temei în limba română aprobată) nu poţi pretinde ca o traducere profesionistă să fie verificată de manager. Afirmaţia că managerul ar fi trebuit să aprobe şi documentaţia în limba engleză este o cerinţă a instanţei de apel care nu este prevăzută de lege şi prin aceasta se adaugă la lege, ajungându-se la situaţia în care s-ar putea modifica cerinţele documentaţiei iniţiale ceea ce nu este legal.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că s-a invocat de către pârâta OAR autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 3572 din 21 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017. Instanţa de apel a analizat doar o parte din considerentele acestei decizii, anume cele care au dus la anularea deciziei nr. 11/16.01.2017 dată de MNIR şi nu a analizat şi argumentele(din considerentele aceleiaşi decizii) care au dus la emiterea celei de-a doua decizii de anulare a procedurii de achiziţie x nr. 161/29.06.2018 emisă de MNIR.
Reţinând că nu are relevanţă cea de-a doua decizie de anulare a procedurii de achiziţie întrucât contestaţia împotriva acesteia a fost respinsă pentru nedepunerea unei cauţiuni şi astfel nu s-au analizat chestiuni de fapt şi de drept, instanţa de apel a prejudiciat pe reclamantă cel puţin prin prisma a două aspecte.
Pe de o parte, se interpretează nedepunerea cauţiunii (care reprezintă o culpă a contestatorului) într-un motiv prohibitor pentru reclamantă, anulându-se puterea unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive - decizia nr. 7072 din 11.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins contestaţia firmei A..
Pe de altă parte, se tinde la anularea efectelor deciziei nr. 161/29.06.2018 dată de MNIR (rămasă definitivă prin respingerea contestaţiei), de anulare a procedurii de achiziţie, lipsind-o de consecinţe.
În analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a examinat doar susţinerile intimatei şi nu a făcut o analiză a efectelor autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte susţinerile reclamantei MNIR.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată nu a răspuns tuturor motivelor de apel formulate de către MNIR, instanţa ajungând la concluzii contradictorii cu probatoriul, ceea ce duce la nelegalitatea hotărârii.
În primul rând, s-a reţinut că organizatorul concursului de soluţii este MNIR, în calitate de autoritate contractantă, care în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 a organizat concursul de soluţii Noul concept spaţial şi de design pentru MNIR, publicat în SEAP la 02.02.2016 sub nr. x.
În afara celor două obligaţii solicitate peste lege - de a verifica o traducere profesionistă şi de a aproba traducerea în limba engleză - instanţa nu a evidenţiat vreo obligaţie legală care nu a fost respectată de către MNIR, nici în procedura de achiziţie şi nici în obligaţiile contractuale dintre MNIR şi OAR.
Din punct de vedere al temei de concurs, obligaţia contractuală a intimatei OAR era aceea că tema trebuia să fie clară, limpede şi nu putea fi modificată decât prin act adiţional - obligaţie ce nu a fost analizată de instanţa de apel. Atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, nu se referă la niciun act din care să rezulte că MNIR ar fi dorit modificarea temei.
În privinţa clarificărilor interpretate, atât de către OAR, cât şi de către instanţele fond, se omite contextul şi se dă o interpretare contradictorie cu tema aprobată de MNIR fiindcă se confundă concursul de soluţii cu un concurs de idei.
În ceea ce priveşte traducerea temei de concurs aprobată de MNIR în limba română, se reţine de către instanţă că este o eroare, dar nu se analizează de unde pleacă această eroare, deşi la dosarul cauzei există toate înscrisurile pentru analizarea acestui aspect. Odată aprobată şi semnată tema de concurs în limba romana, aceasta nu se putea modifica decât prin act adiţional. Obligaţia de traducere a temei de concurs aprobată în limba română profesionist era una dintre obligaţiile contractuale ale intimatei OAR.
Referitor la obligaţia de informare, recurentul-reclamant a arătat că se face referire de către instanţa de apel la faptul că la data de 10.03.2015 MNIR a fost informat de către OAR despre PUZ, însă discuţia a fost între două persoane private şi nu între două părţi contractante, discuţiile şi emailul invocat fiind în afara cadrului contractual.
Prin afişarea pe sit-ul OAR a celor două variante diferite a temei de concurs, intimata OAR şi-a însuşit şi şi-a asumat aceste două variante dovedind reaua-credinţă şi neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona cu bună credinţă în executarea contractului.
Astfel, OAR trebuia să aducă la cunoştinţa MNIR varianta în limba engleză, ceea ce nu corespundea cu cerinţa autorităţii contractante şi nici cu obligaţia contractuală a OAR de a solicita încheierea unui act adiţional de modificare a temei de concurs. Dacă şi în limba română ar fi apărut aceste modificări MNIR nu ar fi lansat procedura de achiziţie.
Pe de altă parte, în loc să susţină autoritatea contractantă, OAR susţine firma câştigătoare (A.) care s-a dovedit că nu putea încheia contractul cu MNIR deoarece depăşea exact ce invocă OAR, adică POT-ul de 80%, prevăzut în tema întocmită chiar de către OAR.
Nerăspunzând la toate motivele de apel şi neadmiţând probele solicitate, concluziile instanţei de apel sunt contradictorii cu probatoriul existent.
În privinţa probelor, utilitatea şi concludenţa lor rezultă din dovedirea opunerii managerului în raport de soluţia câştigătoare - intimata OAR a refuzat să prezinte procesul-verbal din momentul jurizării, care nu are legătură cu semnarea raportului juriului şi contravine opiniei instanţelor prin care s-a reţinut că MNIR a avut o atitudine oscilantă.
În ceea ce priveşte expertiza de specialitate arhitecturală, aceasta nu face decât să întărească afirmaţiile MNIR. Pornind analiza de pe o pistă greşită, instanţa s-a abătut de la aspectele esenţiale privind răspunderea civila contractuala, motivarea fiind insuficientă, confuză şi contradictorie, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-pârât Ordinul Arhitecţilor din România a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul-reclamant Muzeul de Istorie a României a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi a apărărilor formulate de intimatul-pârât.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.
Prin încheierea din 19 martie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ordinul Arhitecţilor din România şi a admis, în principiu, recursul formulat de reclamantul Muzeul Naţional de Istorie a României, stabilind termen la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, se impune a se evidenţia că în calea extraordinară de atac a recursului, criticile posibile a fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial), astfel încât, având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.
Tot cu titlu preliminar, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză au fost invocate argumente încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, pct. 7 şi pct. 6 C. proc. civ., în raport de motivele invocate şi de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora.
Astfel, Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia şi cu privire la celelalte apărări invocate.
Prin cazul de casare anterior menţionat s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel formulate, precum şi că neîncuviinţând probele solicitate judecătorii din apel au ajuns la concluzii contradictorii cu probatoriul.
Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.
Invocând acest caz de casare recurentul susţine, sub un prim aspect, că din decizia recurată lipseşte analiza unor motive de apel invocate în termen prin calea de atac exercitată.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Din examinarea cererii de recurs, Înalta Curte remarcă faptul că argumentele subsumate acestui motiv de casare nu evidenţiază omisiunea instanţei de apel de a analiza apărările invocate procedural de către reclamant, ci relevă dezacordul recurentului faţă de răspunsul dat de instanţa de prim control judiciar motivelor de apel susţinute.
Astfel, se constată că structura cererii de recurs urmăreşte structura deciziei instanţei de apel şi evidenţiază argumentele pentru care recurentul consideră că statuările instanţei de apel nu sunt corecte cu privire la: calitatea Muzeului Naţional de Istorie a României de organizator al concursului de soluţii şi obligaţiilor care îi reveneau în această poziţie; obligaţiile contractuale ale Ordinului Arhitecţilor din România cu privire la tema de concurs; problema traducerii temei de concurs; existenţa/îndeplinirea obligaţiei contractuale de informare din partea intimatului.
Pe de altă parte, în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel a arătat, urmare a analizei proprii efectuate, care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care a găsit neîntemeiate cererile ori apărările reclamantului invocate în memoriul de apel, expunând explicit considerentele pentru care acestea au fost respinse, examinând în succesiunea descrisă în motivele apelului toate susţinerile reclamantului apelant.
Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.
Or, în cazurile invocate de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel s-a preocupat de argumentele părţii, respingând motivat pretenţiile evidenţiate.
Totodată, sub un al doilea aspect, în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs se invocă nelegalitatea deciziei din perspectiva neîncuviinţării probelor solicitate, fapt care a determinat instanţa de apel să ajungă la concluzii contradictorii cu probatoriul.
Trecând peste caracterul imprecis al apărărilor analizate, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a pronunţat asupra probelor solicitate de către apelant prin încheierea din 13.01.2023, încheiere împotriva căreia nu a fost exercitată calea de atac a recursului, astfel încât măsurile dispuse prin această încheiere nu pot face obiectul cenzurii din partea instanţei de control judiciar.
Pe de altă parte, în măsura în care motivele de recurs vizează considerentele pentru care instanţa de apel a respins apelul declarat împotriva încheierii tribunalului din 11.07.2019 prin care prima instanţă s-a pronunţat asupra probatoriului, Înalta Curte constată că tribunalul a respins proba testimonială, cea cu expertiza tehnică în specialitatea arhitectură şi cea cu expertiza tehnică în specialitatea financiar-contabil, ca neutile soluţionării cauzei.
Însă, aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurentul.
Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurent pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.
Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acest motiv de casare nici nu a fost invocat şi nici nu este incident în cauză, întrucât recurentul nu critică încălcarea, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci măsura de respingere, ca neutile soluţionării cauzei, a probelor evidenţiate în precedent.
Or, în ceea ce priveşte criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviinţată de către instanţele de fond, Înalta Curte reaminteşte că doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în această etapă procesuală, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. Cu alte cuvinte, critica vizând neîncuviinţarea unei probe pe care o socoteşte concludentă şi utilă priveşte temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel.
Din acest motiv, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicţional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate, cu privire la pretenţiile care fac obiectul disputei judiciare au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţiile adoptate în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante prin apelul formulat, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.
Printr-o altă categorie de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât a analizat doar o parte din considerentele deciziei civile nr. 3572 din 21 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, anume cele care au dus la anularea deciziei nr. 11/16.01.2017 emisă de Muzeul Naţional de Istorie a României şi nu a analizat şi argumentele(din considerentele aceleiaşi decizii) care au dus la adoptarea celei de-a doua decizii de anulare a procedurii de achiziţie nr. x/29.06.2018 emisă de aceeaşi instituţie.
Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, este nefondată.
Prevederile înscrise în art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. (2), că oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) din legea de procedură civilă evocată, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).
Curtea de apel a reţinut că recurentului-reclamant i se opune efectul de lucru judecat al deciziei civile nr. 3572/21.09.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, întrucât prin această hotărâre judecătorească definitivă s-au analizat şi dezlegat chestiuni relevante în litigiul de faţă, astfel cum rezultă în mod evident din considerentele citate pe larg în cuprinsul deciziei recurate.
A reţinut că, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).
Înalta Curte, reaminteşte că efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauza; lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabila ca exprima adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre(obligativitatea).
Astfel cum mai sus s-a anticipat, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
Puterea de lucru judecat este recunoscută şi motivelor cu valoare decizională, care, de asemenea, nu pot fi contrazise într-un al doilea litigiu (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).
Cu alte cuvinte, puterea de lucru judecat a hotărârii se opune posibilităţii, pentru partea nemulţumită de soluţia pronunţată, de a formula critici asupra modului de soluţionare a chestiunii litigioase de către instanţa care a pronunţat hotărârea invocată ca având putere de lucru judecat, deoarece ar echivala cu deschiderea posibilităţii de a provoca rejudecarea contestaţiei soluţionate definitiv prin decizia anterior precizată.
Înalta Curte reţine, totodată, în acest sens şi jurisprudenţa CEDO care se impune a fi respectată de către instanţele române, în conformitate cu prevederile art. 46 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, în cauza Licu împotriva României, Curtea Europeană a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv unui litigiu să nu mai poată fi supusă unei noi judecăţi. În baza acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei, principiu enunţat în preambulul acesteia. Unul din elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi rediscutate(Cauza Brumarescu c. România). În cauza Amurăriţei contra României, Curtea Europeană a mers mai departe, arătând că instanţele trebuie să ţină cont chiar şi de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, finalizate prin hotărâri definitive şi să nu le mai repună în discuţie în procedură.
Pe de altă parte, recurentul susţine că în mod nelegal instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat a "argumentelor(din considerentele aceleiaşi decizii) care au dus la adoptarea celei de-a doua decizii de anulare a procedurii de achiziţie nr. x/29.06.2018" emisă de aceeaşi instituţie.
Sub un prim aspect, Înalta Curte remarcă caracterul vag, general al susţinerii recurentului, acesta neindicând explicit care sunt argumentele din considerentele deciziei de referinţă care au fost ignorate de către instanţa de apel atunci când a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3572/21.09.2017.
Pe de altă parte, în raport de soluţia pronunţată de instanţe în dosarul nr. x/2018, respectiv respingerea, prin decizia civilă nr. 7072/11.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă(pentru nedepunerea cauţiunii) a plângerii formulată de A., Construcţii, Design S.R.L. împotriva deciziei C.N.S.C. nr. 2039/C8/2291/18.07.2018 prin care a fost respinsă tot ca inadmisibilă(pentru nedepunerea cauţiunii) contestaţia formulată de aceeaşi societate împotriva deciziei nr. 161/29.06.2018 prin care a fost anulată a doua oară procedura de achiziţie, contrar susţinerilor recurentului în mod corect a reţinut instanţa de apel că această hotărâre nu poate fi valorificată în cauză din perspectiva efectului lucrului judecat. Aceasta întrucât prin această din urmă hotărâre judecătorească definitivă nu s-au analizat şi nu s-au dezlegat chestiuni de fapt sau de drept care să se opună cu efect de lucru judecat în prezenta cauză, soluţia pronunţată şi considerentele care o susţin referindu-se strict la o chestiune de ordin procedural (obligaţia legală de consemnare a cauţiunii, în vederea soluţionării căii de atac judiciare declarate împotriva deciziei C.N.S.C. şi consecinţa juridică a neîndeplinirii acestei obligaţii).
În acest context, rămânerea definitivă, în maniera mai sus explicitată, a deciziei nr. 161/29.06.2018, prin care autoritatea contractantă a ales să anuleze a doua oară procedura, nu prezintă relevanţă juridică în speţă din perspectiva autorităţii de lucru judecat.
Printr-un ultim motiv de recurs recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma greşitei soluţionări a cererii sale susţinând că, deşi obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl constituie răspunderea civilă contractuală, instanţa de apel a analizat cererea sub aspectul procedurii prevăzute de legislaţia achiziţiilor publice în vigoare la acea dată, respectiv O.U.G. nr. 34/2006.
În esenţă, recurentul susţine faptul că instanţa de apel ar fi reţinut, interpretat şi aplicat dispoziţii legale care nu erau incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Critica recurentului se vădeşte a fi neîntemeiată.
Astfel, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la cenzurarea sentinţei tribunalului şi la rejudecarea cererii în limitele stabilite prin cererea de apel, dând astfel eficienţă dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. care consacră regula tantum devolutum quantum apellatum care reprezintă o expresie a principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 din C. proc. civ., reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept care au fost invocate în faţa primei instanţe sau care puteau fi invocate în cauză, ci doar cu privire la acelea expuse de către partea care a declarat apel.
Analizând decizia criticată, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat cererea prin raportare la dispoziţiile legale relevante care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv art. 1270 şi art. 1350, ambele din C. civ.
Totodată, se remarcă faptul că, în limitele arătate prin cererea de apel, instanţa de prim control judiciar a procedat la examinarea obligaţiilor asumate de părţi prin contractul nr. x/20.07.2015, ajungând la concluzia că pârâtul şi-a executat sarcinile contractate.
Este real că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel face referire şi la dispoziţiile legale care reglementează procedura achiziţiilor publice, însă aceste trimiteri sunt făcute doar ca urmare a reţinerii puterii de lucru judecat al deciziei civile nr. 3572/21.09.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017 şi doar cu prilejul interpretării contractului care reprezintă temeiul cererii de chemare în judecată, contract încheiat şi executat în contextul unei proceduri de achiziţie publică.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a judecat cererea cu care a fost învestită cu aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale incidente domeniului, iar nu cu ignorarea acestora ori prin aplicarea unor norme legale străine litigiului, astfel cum fără temei susţine recurentul.
Afirmaţiile recurentului potrivit cărora managerul autorităţii contractante ar fi trebuit să cunoască limba engleză ori că managerul ar fi trebuit să aprobe şi documentaţia în limba engleză, reprezintă cerinţe stabilite de instanţa de apel care nu sunt prevăzute de lege şi prin aceasta se adaugă la lege nu pot fi, de asemenea, primite.
Pe de o parte, se remarcă faptul că recurentul a înţeles eronat argumentaţia instanţei de apel care nu raportează această situaţia la normele legale incidente achiziţiilor publice, ci la obligaţiile contractuale asumate deopotrivă de recurent prin contractul încheiat cu intimatul, instanţa reţinând că "În realitate, apelantul-reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a verifica şi de a aproba documentaţia de concurs întocmită de către intimatul-pârât, inclusiv pe cea tradusă în limba engleză, din moment ce a recunoscut că a aflat despre existenţa erorii de traducere abia în cadrul întâlnirii ce a avut loc la Ministerul Culturii în data de 23.11.2016, deşi documentaţia de concurs, atât în limba română, cât şi în limba engleză, i-a fost predată de intimatul-pârât prin procesul-verbal nr. x/20.10.2015.".
Prin urmare, nefiind vorba despre interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor legale, ci despre interpretarea clauzelor contractuale, susţinerile de referinţă nu pot fi subsumate cazului de casare invocat.
Pe de altă parte, aspectele invocate vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate a acesteia.
Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin soluţionarea recursului, examinându-se, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent. Ca atare, instanţa de recurs nu poate exercita atribuţii ce dau conţinut competenţei materiale funcţionale a instanţelor de fond (respectiv prima instanţă şi instanţa de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei şi nici nu se poate schimba situaţia de fapt a pricinii. Considerentul în discuţie nu vădeşte o altă valenţă decât aceea de reapreciere asupra unui element de fapt al cauzei, vizând interpretarea clauzelor contractuale, având în vedere că acesta nu este susţinut de indicarea unei reguli de drept aplicate greşit de instanţa de apel, fie din legislaţia naţională, fie din jurisprudenţa comunitară sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o conotaţie juridică, implică un grad mare de apreciere al instanţelor de fond. Aşadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanţele cauzei şi nu se poate face prin trimitere la modul de interpretare a probelor administrate de instanţele de fond, în cazul de faţă a contractului încheiat între părţi.
În consecinţă, pentru argumentele expuse, apreciind ca fiind neîntemeiate criticile evocate în cuprinsul cererii de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva deciziei nr. 170 A din 10 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Cu privire la cererea intimatului pârât de obligarea a recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte, reţine că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Astfel, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părţii adverse care, prin atitudinea sa, a generat litigiul judiciar şi a cauzat suportarea unor cheltuieli de către partea care a câştigat diferendul.
Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea ce câştigă litigiul are dreptul de a obţine de la adversar, în cadrul cheltuielilor de judecată, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită săvârşită de cel care a pierdut procesul constând în declanşarea litigiului).
În acest sens, Înalta Curte constată, aşa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată in M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, etc.), că şi în dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 451 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Aşadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătura cu acel litigiu.
Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost plătite într-o legătura strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost percepute de partea care le-a achitat ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului ales în calitatea considerată, ca garanţie a succesului său.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului şi reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, cheltuielile trebuie să fie şi previzibile, adică să fie la timp cunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul de a le contesta şi combate.
Aplicând aceste principii la cauza de faţă, având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată - respingerea recursului ca nefondat - Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant Muzeul Naţional de Istorie a României la plata sumei de 29.498,62 RON către intimatul-pârât Ordinul Arhitecţilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum şi faptul că acest cuantum este unul justificat în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea efectiv prestată de avocatul intimatului-pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Muzeul Naţional de Istorie a României împotriva deciziei nr. 170 A din 10 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul-reclamant Muzeul Naţional de Istorie a României la plata sumei de 29.498,62 RON către intimatul-pârât Ordinul Arhitecţilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2024.