Şedinţa publică din data de 22 mai 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă în data de 05.10.2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G., H. şi I., au solicitat constatarea nulităţii absolute şi anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.09.2017 de către notar public J., repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia şi, ca efect al anulării sale, anularea actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.12.2018 de către notar public K. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia (retransmiterea dreptului de proprietate şi restituirea avansului în sumă de 35.000 euro); obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin sentinţa nr. 904/16.03.2021, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Ilfov, invocată din oficiu, şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Buftea.
Prin sentinţa nr. 7667/07.05.2021, Judecătoria Buftea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Buftea, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Prin decizia nr. 100F/29.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov
Prin sentinţa nr. 3500/23.12.2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; i-a obligat pe reclamanţi, în solidar, să plătească pârâţilor, în solidar, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 8.000 de RON.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1484A/21.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia netimbrării şi a anulat, ca netimbrat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; i-a obligat pe reclamanţii-apelanţi la plata, către intimaţii-pârâţi, a sumei de 3.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, onorariu redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B..
Printr-o primă susţinere, recurenţii au arătat că au formulat cererea de apel singuri, iar nu prin avocat, fiind indicată o altă adresă de corespondenţă decât cea a fostului avocat, iar, cu toate acestea, comunicările instanţei au fost transmise la adresa fostului avocat al părţilor, iar nu la aceştia.
Au mai precizat şi că prin citaţia din apel, emisă în 12 septembrie 2023, se menţiona că, în cazul în care nu va fi îndeplinită obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, în valoare de 4.736,32 RON, va fi incidentă sancţiunea anulării cererii.
Această obligaţie nu a fost îndeplinită, cum s-a constatat, iar, prin urmare, cererea de apel a fost anulată.
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi şi că intimaţii-pârâţi nu s-au supus unor termene de judecată, care să justifice sumele de bani solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată.
De asemenea, au solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că art. 453 C. proc. civ. prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Prin urmare, arată că nu se poate discuta despre culpă procesuală când timp procesul nu a avut loc, nu a început.
Prezentul dosar a avut ca obiect cererea de apel a reclamanţilor, care nu a îndeplinit condiţiile procesuale pentru a se putea desfăşura, constând în plata taxei judiciare de timbru, motiv pentru care pârâţii nu pot formula pretenţii, neexistând o culpă procesuală.
Cum procesul nu a avut loc, au susţinut că nu se pot acorda cheltuieli de judecată.
Au mai precizat şi că pârâţii au solicitat sume exagerat de mari pentru un demers procesual nesusţinut, precum şi că nu au cunoştinţă dacă avocatul care i-a reprezentat în faţa primei instanţe a înştiiinţat instanţa de apel că i-a încetat mandatul.
5. Apărări formulate în cauză
În data de 18.03.2024, în termen procedural, au formulat întâmpinare intimaţii-pârâţi, prin care au solicitat să se constate nulitatea cererii de recurs, dată fiind lipsa următoarelor menţiuni obligatorii, prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. c), d) şi e) C. proc. civ., respectiv: indicarea hotărârii care se atacă, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, respectiv semnătura recurenţilor.
De asemenea, au solicitat şi respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, întrucat cenzurarea acestora nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., conform Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, au menţionat că solicitarea recurenţilor-reclamanţi de respingere a cererii intimaţilor-pârâţi, de acordare a cheltuielilor de judecată în etapa procesuală a apelului, constituie o pretenţie formulată în afara limitelor căii de atac a recursului.
Totodată, au solicitat şi respingerea, ca inadmisibilă, a criticii privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel.
Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, întrucât comunicarea actelor de procedură, de către instanţa de apel, a avut loc cu respectarea prevederilor legale incidente.
Arată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii şi-au ales un sediu procesual diferit de domiciliile din actele de identitate, prin indicarea, în mod expres, a adresei la care să le fie comunicate actele de procedură, respectiv la sediul avocatului reclamanţilor.
Astfel, la acest sediu al avocatului reclamanţilor a fost comunicată sentinţa tribunalului, hotărâre atacată cu apel, în termen, de către reclamanţi.
Au arătat şi că, prin cererea de apel, reclamanţii nu au menţionat că solicită schimbarea sediului procesual pentru comunicarea actelor de procedură şi nici nu au indicat o altă adresă la care să le fie comunicate actele de procedură în faza procesuală a apelului, motiv pentru care citarea acestora de către Curtea de Apel Bucureşti, la adresa indicată în faţa primei instanţe, respectiv la sediul avocatului acestora, a avut loc cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
Au mai arătat şi că, în condiţiile în care reclamanţii ar fi dorit să le fie comunicate actele de procedură la un alt sediu decât cel indicat în cererea de chemare în judecată, aceştia aveau obligaţia ca, în conformitate cu prevederile art. 172 C. proc. civ., să solicite instanţei de apel să le comunice toate actele de procedură la noua adresă (pe care ar fi trebuit să o indice în mod expres), obligaţie procesuală pe care aceştia nu au îndeplinit-o.
De asemenea, au precizat şi că recurenţii îşi invocă propria culpă, fiind nerespectate prevederile art. 12 C. proc. civ., în condiţiile în care a fost alegerea reclamanţilor să nu îşi angajeze un avocat în faţa curţii de apel, deşi cunoşteau că au formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, cât şi că formularea apelului presupune obligaţia de a plăti o taxă de timbru, despre care instanţa îi înştiinţase, cu suficient timp înainte, că, în caz de neplată, intervine sancţiunea anulării apelului.
Au arătat şi că reclamanţii puteau formula inclusiv cerere de ajutor public judiciar, în situaţia în care taxa reprezenta un cost pe care nu îl puteau suporta, cerere pe care, însă, au înţeles să nu o formuleze.
Totodată, au invocat şi că reclamanţii trebuiau sa cunoască aceste obligaţii legale procesuale, pentru că nu este permisă invocarea necunoaşterii legii în apărarea unui drept.
Aşadar, în mod real, recurenţii-reclamanţi cunoşteau că trebuie să achite taxa de timbru şi erau conştienţi de sancţiunea neplăţii acesteia, însă, în mod culpabil, nu şi-au îndeplinit aceasta obligaţie, susţinând ulterior, cu rea-credinţă, că toate comunicările au ajuns la fostul avocat şi că, din acest motiv, nu au cunoscut obligaţia de plată a taxei în etapa procesuală a apelului.
Cât priveşte susţinerea lipsei unei culpe procesuale, întrucât procesul nu a avut loc, arată că aceasta este neîntemeiată, iar pârâţii şi-au îndeplinit obligaţiile procesuale care le reveneau şi au angajat un apărător, iar aceştia nu pot fi sancţionaţi pentru culpa reclamanţilor, de a nu achita taxa de timbru aferentă apelului.
În consecinţă, au solicitat anularea recursului, respectiv respingerea, ca inadmisibilă, a criticii referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În data de 08.04.2024, în interior termenului procedural pentru depunerea răspunsului la întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise, prin care au solicitat admiterea căii de atac formulate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea hotărârii care se atacă, a lipsei motivelor şi a semnăturii, excepţie invocată de către intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă pentru motivele arătate în continuare.
Astfel, sub un prim aspect, se constată că sancţiunea procedurală prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., a nulităţii cererii de recurs pentru neindicarea hotărârii atacate, nu intervine atunci când respectiva cerere cuprinde elemente suficiente care permit cu certitudine identificarea acesteia.
Aceasta este şi situaţia memoriului de recurs supus analizei, în care, prin menţionarea numărului de dosar, este posibilă, însă, identificarea actului procedural vizat, respectiv a deciziei nr. 1484A/21.11.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conţinutul criticilor relevând, de asemenea, că recurenţii-reclamanţi au înţeles să se îndrepte împotriva acesteia.
Nu poate fi reţinut nici aspectul nesemnării cererii de recurs, având în vedere că această neregularitate a fost acoperită, prin depunerea, la dosar, de către recurenţi a unui exemplar semnat în data de 28.02.2024.
Nici critica referitoare la neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege nu poate fi primită.
În acest sens, se reţine că sancţiunea procedurală a nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Examinând cererea de recurs din perspectiva exigenţelor anterior menţionate, se constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv referiri la aspecte prealabile soluţionării apelului, referitoare la comunicările efectuate de către instanţa de prim control judiciar, care, însă, nu opun critici propriu-zise soluţiei de anulare, ca netimbrat, a apelului formulat împotriva sentinţei primei instanţe (întrucât, deşi pretind că în apel au renunţat la avocat şi că s-au apărat singuri, că ar fi indicat o altă adresă de corespondenţă decât cea a avocatului - fapt realizat abia în recurs - confirmă că au primit de la avocat toate comunicările efectuate de instanţa de apel, dar că s-au aflat în imposibilitatea susţinerii costurilor financiare ale apelului), totuşi, există şi unele critici de nelegalitate care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar specific instanţei de recurs.
Astfel, în esenţă, criticile de nelegalitate subsumabile acestui motiv de casare constau în aceea că instanţa de apel ar fi încălcat regulile de procedură reprezentate de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a dispus obligarea reclamanţilor-apelanţi la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către intimaţii-pârâţi, deşi soluţia pronunţată a fost aceea de anulare a apelului reclamanţilor, ca netimbrat.
Drept urmare, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, ca nefondată, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în prezenta cauză.
Totodată, în speţă va fi înlăturată şi apărarea intimaţilor-pârâţi referitoare la inadmisibilitatea criticilor privind soluţia dată de către instanţa de apel cererii acestora de obligare a reclamanţilor-apelanţi la plata cheltuielilor de judecată.
Contrar apărărilor intimaţilor-pârâţi, criticile deduse de către recurenţii-reclamanţi nu au caracter inadmisibil, în prezenta pricină nefiind incidente dezlegările date prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, din moment ce susţinerile recurenţilor nu privesc modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, ci vizează chiar pretinsa inexistenţă a culpei procesuale a acestora, condiţie necesară pentru a se reţine aplicabilitatea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Printr-o primă susţinere, recurenţii-reclamanţi arată că nu se impunea obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare a lipsei "unor termene de judecată care să justifice" respectivele cheltuieli ale părţilor adverse.
Fără a verifica temeinicia soluţiei instanţei de apel, care, analizând materialul probator (respectiv factura fiscală şi extrasul de cont depuse de către intimaţii-pârâţi în dovedirea cheltuielilor de judecată), a constatat, în condiţiile art. 452 C. proc. civ., realitatea şi necesitatea acestora, iar ulterior, verificând caracterul lor rezonabil (în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea şi riscul litigiului), a procedat la reducerea lor, în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod - aspecte care nu pot fi supuse reevaluării de către instanţa de recurs, date fiind limitele procesuale specifice prezentei căi extraordinare de atac, în conformitate cu cele arătate anterior - se observă, însă, caracterul nefondat al acestei susţineri, din moment ce legea nu condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de durata procedurii judiciare, ci fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este determinat, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., de însăşi atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, care generează obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, respectiv de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
În acest sens, sunt şi statuările jurisprudenţiale ale Curţii Constituţionale date prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior, din 1865, de "parte căzută în pretenţii".
Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată.
Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului (par. 24).
Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei. Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată (par. 27).
Prin urmare, este lipsită de relevanţă, din perspectiva existenţei culpei procesuale a reclamanţilor-apelanţi, împrejurarea că soluţionarea cererii de apel a avut loc la chiar primul termen de judecată acordat, ca urmare a unui incident procedural, iar nu ca efect al analizării pe fond a cererii de apel, cât timp chiar recurenţii-reclamanţi sunt cei care au generat, prin omisiunea îndeplinirii obligaţiei legale de achitare a taxei judiciare de timbru, anularea căii de atac formulate.
Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi se află în eroare şi atunci când afirmă că "nu se poate discuta despre culpă procesuală cât timp procesul nu a avut loc, nu a început", având în vedere că instanţa de apel a pronunţat o soluţie, în ceea ce priveşte cererea dedusă judecăţii, în urma parcurgerii unei proceduri contencioase, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi, care a presupus atât formularea de apărări de către aceştia, cât şi dezbateri la unicul termen de judecată acordat în cauză.
Cum fundamentul obligaţiei instituite de art. 451 alin. (1) C. proc. civ. este, aşadar, însăşi culpa procesuală ce decurge din pierderea litigiului, cu consecinţa naşterii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câştigat respectiva pricină, iar cum recurenţii-reclamanţi au pierdut în calea de atac a apelului, în mod legal a dispus instanţa de apel obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul fiind reţinută şi în situaţia în care calea de atac formulată a fost anulată, ca efect al omisiunii reclamanţilor-apelanţi, iar nu doar în situaţia respingerii acesteia, ca urmare a unei analize pe fondul său.
Astfel, din moment ce intimaţii-pârâţi au fost angrenaţi într-o procedură judiciară în care au formulat apărări, dar care nu a mai presupus analiza drepturilor litigioase tocmai ca efect al culpei recurenţilor-reclamanţi, constând în ignorarea obligaţiei legale stabilite în sarcina lor şi care, odată îndeplinită, ar fi permis examinarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, acestora nu le poate fi ignorat dreptul la dezdăunare, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1484 A din 21 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Reţinând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi inclusiv în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acestora la plata către intimaţii-pârâţi F., I., C., D., E., H. şi G. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.998 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura nr. x/09.04.2024 şi achitate prin ordinul de plată din 21.05.2024, depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1484 A din 21 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 4.998 RON către intimaţii-pârâţi F., I., C., D., E., H. şi G., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.